Sfânta Taisia

sfânt ar fi conturul cruciat
nedefinit sau totuşi atins
pe ţărmul rătăcit între tuşe severe
cu lacrimi pierdute
visate întregi

ruina timpului – glasul rugului de după zi
va uni un braţ cu altul

trupul ca o pată roşie
(rugăciune topită a cărnii)

Primăvara la început

iubeşte
apoi învinge verticala
celui mai încercat pământ
pentru că lumina e lichidă
în preajma singurului început
începutului singur

deasupra sunt locuri
pe vechi răni de aprilie
tăcute valuri încercuite
spre a fi ţintă şi sânge
primăvara la început

Portretul marchizei

cu alţi cleşti despicaţi – linii pierdute
închizi o vară şi un suflet
după gratia timpului umed
înrămat crăpat ameninţat

luceşte lama vinovată a zâmbetului
(detaliu încifrat pe dantela nobilă)

vrei să trăieşti
de ce mai vrei să trăieşti
ucisa lume a umbrelor verii

numai noaptea te vei îmbogăţi

Muza de piatră

pe când eram siluete de scoici
în roşu consacrat cioplite
viaţa cercului viaţa apei
arunca umbre fără salvare
pe urmele cetăţii sfârşite

aşa cum trece iubirea
muza de fum nu aduce liniştea
varului stins
eliberat în piatră

Flori învinse

distanţe verzi ce se unesc în luna fierului
uitând cum arde urechea berbecului ascuns

numai de corbi
numai de corbi

acum sapi după inimi infidele
lumina e slabă şi teritoriile vii

flori învinse de soare
florile soarelui

Poem cu mâna stângă

ai spune că planeta focului e blondă
ca pielea arsă pe trupul mării gol

să ştii – inimile scad
şi crengile de seară întind pletele întunericului
fără memorie
din stânga cuvântului hirsut
aruncat în apă

armura soarelui pur

creşteam spre limita de est
restul ca veşnică părere despre ieri
se află mai sigur în golul
intrat printre nori

pentru că undeva încă respiră
armura soarelui pur

început de cal

cu imagini şi vorbe de portocală
coama visului stilat pe salt
răsuflă jos şi sus
rana rămâne aceeaşi

rostul colorat mă aduce
între vămi de cuţite şi inimi

aşezarea aceluiaşi cuţit poate rupe
ochiul de val şi cerul de roşu

să vrei să cobori
să ceri porţia vopsită
pentru mâine

ce colorat e începutul de cal
urmează iubirea alb-negru
sfârşit

a nins deasupra unui turn

zona cerului naşte neaşteptat
muguri incendiaţi la aceeaşi altitudine

lumina rotundă mai poate suporta
zăpezi interzise şi linii fine

afară s-a porni nemoartea
sfâşiată abandonată aproape învinsă
porţia de cer a interiorului dependent

pe feţe stoarse încă trăieşte întinderea primară
aproape de firide şi de stele

a nins deasupra unui turn înecat
în marea ta necunoscută

umbra lui trei

şi poartă lângă plete lungi umbra lui trei

amorul vrea să apară la fiecare oră disponibilă
singur chiar şi singur

orice sunet provoacă rana lovită de lună
poate vetustă sau poate cu sânge diluat

o seară poţi să te mai ascunzi
după casa luminii
după transa nisipului ars
după flagel

opera la negru

dacă dimineaţa locul capului meu
ar fi brăzdat de aburii neatingerii subtile
ca lipsa fiinţei (pauză chemată)
e vestea că nu aş mai semăna
cu profilul noptatic (pleoapa din colţ)

treapta se urcă singură
deasupra esenţei piciorului prim

doar opera la negru calcă pe semnele crăpate

visul lui Gérard

singură ca piatra închisă în lemn (suma somnului)

direcţia porţii de peste dublu
modifică ieşirea din corp

egal cu roşu egal cu verde egal cu soarele căzut
în visul lui Gérard

spânzură-mă de foc

jos către orizont a rămas drumul orientului întregit cu întuneric
sau unicul templu clădit afară din lume

bogăţia nu mai ajută pe nimeni

urma ochilor doriţi

avem toată patima curgătoare
şi întreruptă şi în loc de viaţă trăită
peste umeri blânzi

alungă pata învinsă pe un piept imaculat
din specia albastrului torid

mai sus culorile se unesc
dincolo de urma ochilor doriţi

cercetează groapa fără capăt

ar fi o cununie tăiată de îngeri captivi

voiaj lichid

nu se târăşte prin caverna trupurilor ce zăbovesc
nu are izul apei căzând pe lângă valuri
nu poartă nuanţa pasului schimbat

tabloul în care străluceşte linia vieţii
iubeşte o singură culoare – voiaj lichid
muzica valului topeşte albastrul în albastru
şi închide soarele viu între pleoape îngheţate

albastru – cub interior ondulând

vertij tăiat

la marginea ruptă a sunet şi timpuri întoarse -
cruci galbene pe lângă spaţii moi

mereu altul trăieşte în glasul
stelei ascunse după inimi rotinde

ca şi când ai fi iubită de iarnă
arzi şi fugi – vertij tăiat

visele se fabrică

către toate părţile sacre ce au curs pe ape visate
către toate corăbiile înecate în zorii nunţilor de fier
către focurile mişcătoare trudind pe maluri dezbinate

acest oracol nocturn din oglinzi înveninate cu aur
această dezgolire îngropată în ploaie

pe malul ud visele se fabrică