S-ar părea că, începând cu cea de-a treia carte a sa, Epicriza (2011), compusă din prozopoeme, Octavian Mihalcea a abandonat scriitura din cele două volume anterioare, elaborate în manieră şocant suprarealistă şi ,,în dulcele stil clasic’’: Bărbatul artei sângerează fluturi (2004) şi Flagel (2008), acesta din urmă o culegere de sonete, cu o inerentă muzicalitate specifică.
În realitate, poemele sale în proză păstrează ceva din experienţa anterioară, şi anume, asocierile imagistice modernist-suprarealiste şi unele murmurate ecouri ale muzicalităţii înrobitoare, pe care o cultivase mai înainte în mod programatic.
Şi totuşi... cu Epicriza, poetul intră într-o nouă etapă a creaţiei sale, iar noutatea este dată nu numai de diferenţa formală dintre un sonet şi un poem în proză, dintre o muzicalitate sonoră, gâlgâitoare şi omogen-curgătoare şi una interioară, tăcută şi răsfirată în multiple linii melodice, ci şi, mai ales, de conţinutul sintagmelor moderniste. Dacă în primele două volume, Octavian Mihalcea urmărea logodiri de cuvinte în favoarea muzicalităţii, inclusiv printr-o serie de rime rarisime, urmărind, în principal, să redea aspiraţia lui spre frumuseţea vrăjită a limbajului poetic, aproape indiferent la posibila opţiune a cititorului pentru dezvrăjirea textelor sale, în noua etapă, fără să renunţe complet la ermetism, poetul operează îndeosebi cu imagini mai transparente, calchiate pe anumite stări sufleteşti, uneori ele însele ambigue, alteori suficient de conturate sau înclinate spre o anumită coloratură sentimentală.
Discontinuitatea sau chiar cupura (la coupure) imagistică intervenită este cu atât mai surprinzătoare cu cât libertatea specifică poemului în proză îl putea antrena pe poet pe calea contrară, a intensificării conexiunilor lexicale nu o dată incongruente, bretoniene sau, mai curând, urmuziene, iar nu spre o resemnificare a ermetismului românesc de tip barbian. Mai mult decât atât, stările sufleteşti ale poetului filtrează acum nu numai vibraţiile eului său interior, abstras de la ecourile provenind din afară, ci şi vâltorile foarte actuale ale lumii externe. Şi din acest motiv, multe imagini au acum o forţă sugestivă copleşitoare: ,,În plină orbire trăieşte adevărul.’’; ,,Îţi spun că noroiul atrage banii, iubirea şi moartea.’’; ,,Fluxul hârtiilor negre vesteşte ancorarea trupului în noroi’’; ,,Lada de zestre vrea să te înghită sentimental, picătură cu picătură’’; ,,Se întâmplă iubiri de azi spre ieri.’’; ,,Vârsta de aur, e o convingere, nu priveşte în calendarul risipei.’’ La fel, în alte texte ulterioare Epicrizei, Carpaţii sunt ,,încinşi’’, ,,timpul cenzurează mersul culorii/iar noi străbatem fluvii hrănite cu sânge’’, ,, orice ramă a firii poate conţine un eveniment ascuţit/ instinctele se recunosc pe întinderea fondului alb’’, ,,coridoarele iernii’’ sunt ,,mult aşteptatele partituri ale îngheţului’’ etc.
Eul poetic nu se confundă însă nici cu lumea sa pur interioară şi nici cu aceea din afară, ci se află undeva suspendat între ele, iar, uneori, parcă între viaţă şi moarte, de unde contemplă totul cu oarecare detaşare, de multe ori într-o senină reverie sau melancolie: ,,Alunecam în lumina ochilor obosiţi, printre fântâni şi râuri ce mă adorau’’. Dar niciodată seninătatea nu este deplină. Uneori, urmele afectării eului poetic se concretizează într-o stare de angoasă generalizată prin ,,Întreg peisajul înspăimântat şi al nimănui’’, în sentimentul căderii unei lumi, al unui preatârziu regretat, căci ,,Pe cine mai bucură târziul?’’ Motivul spaimei reapare şi în poezii necuprinse în volum, prin ,,ochiri aruncate în apele spaimei’’, după cum revine şi acela al prăbuşirii ,,odată cu planta sfâşierii –melancolia’’, sau acela al unui ,,proiect al sfârşitului’’. Dar, nu o dată, stările crepusculare sunt străfulgerate de un filon optimist, stenic, al unui nou început. După cum însuşi spune: ,,Partea verde mă atenţionează că ştie să pătrundă oricare dintre vieţi.’’; ,,undeva încă mai respiră armura soarelui pur’’; ,,Vremea, ca şi viaţa, începe mâine, când vom fi mulţi la zidul plăsmuirilor antisingurătate’’; ,,Apropii încet sămânţa altui răsărit.’’; ,,Află-ţi sufletul şi scrie pe întuneric! Ajută.’’ Şi după Epicriză, poetul reabiliteză ,,fondul alb’’ şi ,,cea mai banală întâmplare’’, sau se gândeşte că ,,ar trebui să eliberăm lumina/măcar când petele se văd’’, sau presimte că ,,va urma cortina – spre revenire’’ şi că ,,proiectul sfârşitului ca orice nou început/va fi pictat a izbucnire’’.
Aşadar, dacă poezia din primele două cărţi ale poetului se remarca printr-o omogenitate muzicală, acompaniată însă de un ermetism lipsit de coagulări afective, odată cu volumul al treilea poezia sa începe să se personalizeze printr-un limbaj modern, încă ermetizat, dar impregnat şi ritmat interior de un complex conţinut afectiv şi sentimental. Este o (re)orientare absolut salutară, întrucât cititorul-receptor, oricât de connaisseur în domeniu, nu se mulţumeşte, de regulă, numai cu virtuţile muzicale ale poeziei şi cu virtuozitatea poetului de a compune sonorităţi, ci caută în ea şi puterea cuvântului, care însă nu poate mişca nimic din loc dacă el însuşi nu este mişcat de ceea ce se petrece în noi şi în lume.
Poet de vocaţie, cu o bogată paletă expresivă şi vibraţională, Octavian Mihalcea mai are multe tablouri de expus în poezia română de azi în stilul pe care deja (şi) l-a impus prin cea de-a treia personală a sa.
Ioan N. ROŞCA
