Într-un volum demn de toată atenția, Haosul condamnat la visare – eseu despre poezia lui Daniel Corbu (Princeps Multimedia, Iași, 2013), Lucian Gruia evidențiază implicațiile filosofice ale poemelor cunoscutului poet moldovean, raportându-le la generoasa problemă a introspectării destinului creator. Este subliniată apropierea dintre elementele de forță ale poeticii lui Daniel Corbu și gnoseologia cioraniană, aici evidențiindu-se finețea pătrunderii în abisurile estetizante caracteristice marelui nihilist. Abordarea în cheie lirică a morții conduce la concluzii situate în dureroasa zodie a scepticismului. Lucian Gruia ține să specifice că poetul aderă simultan atât la "creier" cât și la "inimă" , de aici concluzia implacabilă ce clamează sensul greu detectabil al fințării, haosul din ce în ce mai cotropitor. Filonul liric are o marcantă pecete soteriologică, refugiul în iluzie putând fi o formă de a ține loc neaflatelor certitudini. Poezia asigură un fond convenabil de suportabilitate existențe sfâșiate. Lucian Gruia, autorul binevenitei monografii despre opera lui Daniel Corbu, aduce în prim-plan întreaga activitate a acestuia, de la începuturile situate în descendența lui Cezar Ivănescu până în proximitatea celor șaizeci de ani parcurși la mare intensitate . Tot traseul existențial e marcat de constanta cunoașterii. Cu deosebită acribie, monograful redescoperă aprecieri critice încă de la Intrarea în scenă, volum ce a marcat debutul, toate evidențiind demersul spiritualizat întru revelarea sinelui. Pericole nebănuite, ca o consecință a perceperii climatului absurd înconjurător, planează asupra conștiinței celui ce aspiră la notabile pătrunderi. Se poate instala starea de înstrăinare, angoasant motiv pe calea descoperirii adevărului. Lipsa împlinirii catalizează energiile poetice spre construirea unei conștiințe de sine în acord cu consistența edificărilor estetice. Asistăm la un proces extrem de ofensiv ce are ca finalitate cucerirea teritoriului metaforelor. Marin Mincu observă conștiința auctorială care conferă producției lirice o pregnantă realitate. Doctrina indiană Samkhya reprezintă o posibilă grilă de lectură propusă de Lucian Gruia. Relația spiritului cu lumea empirică dă naștere unui greu penetrabil mister, cu atât mai provocator. Considerațiile monografului cuprind profunde abordări filosofico-literare, astfel fiind creată o atractivă imagine cu tentă holistică. Ideaticile unor nume prestigioase, cum ar fi infatigabilul cercetător al imaginarului – Gilbert Durand, susțin teoretic demersul de față. Versurile analizate ilustrează constantele lumii pe care am parcurs-o, câteodată jubilând și de multe ori apăsați de povara absenței identității. Revelarea adevărului constituie piatra angulară a operei lui Daniel Corbu, acolo unde patrimoniul spiritual ieșean are o mare pondere. Problematica relației cu transcendența este ilustrată cu numeroase citate din poeziile abordate , scepticismul dovedit de poet fiind consubstanțial aflării pe Cale. Sunt prezentate majoriatea aprecierilor critice care pun accentul pe explorarea stilistică percutantă a diversității presupuse de vastele manifestări spirituale. Paradigma estetică impresionistă și cea expresionistă, împreună cu depășirile postmoderne, se regăsesc în esența textelor, ceea ce accentuează deosebita putere de sinteză a poetului. Diversitatea analizelor critice scoate în evidență impactul deosebit al operei, mereu în căutarea răspunsurilor. Autorul eseului monografic stabilește o inedită și bine fundamentată paralelă între metaforizantele etape ale cunoașterii din gnoseologia lui Emil Cioran și poetica lui Daniel Corbu. Explicitări de finețe, incontestabile, însoțesc această veritabilă călătorie onirică. Un alt capitol important se axează pe textele în proză ale poetului, aici recuzita postmodernă fiind mai folosită decât în poezie. Cărților despre postmodernism, Postmodernismul pe înțelesul tuturor / Manualul bunului postmodernist și Postmodernism și postmodernitate în România de azi, le sunt acordate pagini de bogată analiză care pun în valoare certele calități de teoretician ale lui Daniel Corbu. Itinerariul biografic întocmit de Lucian Gruia punctează momentele hotărâtoare din viața lui Daniel Corbu, astfel că avem conturată o viziune cvasi-exhaustivă asupra unui destin artistic demn de tot interesul.
Octavian Mihalcea
vineri, 22 noiembrie 2013
VOCI ALE SUBLIMĂRII
Cartea Laurei Dan, Începe să doară puțin (Tracus Arte, București, 2012), etalează fragmente dintr-o biografie ușor transfigurată, cu accente de încrâncenare stăpânite numai prin raportarea la propria individualitate, în stare să reziste încercărilor ce adeseori o asaltează. Vocile sângelui au mare relevanță, determinând toate actele acestui spectacol cotidian unde durerea poate acapara. Figura paternă, în special, are apariții supliciante, de aici începând sarabanda unor manifestări profund expresioniste: "tata crește înăuntrul meu/ ucide/ tot ce ating/ e un joc/ o zgardă/ așezată cu grijă/ un cadou în jurul gâtului/ sunt în camera în care trebuie să fiu/ dincolo de fereastră/ inima mea obosită/ n-ar înțelege/ jocul." Seninătatea juvenilă, înconjurată de o cromatică specifică exuberanței, e întreruptă brusc și metamorfozată "într-o rană caldă/ când tata/ pătrunde și el/ printr-o fereastră nevăzută." Atavismele au mereu ceva de spus într-un spațiu al corespondențelor ce abolesc limitele. Inopinat, apare spectrul unui peisaj volatil cu valențe crepusculare, integrat fiind stării saturniene. Simbol al fatalității, iată acest cadru , ca un posibil fragment dintr-o operă la negru: "aici, zilele lasă urme negre/ când calcă/ aici, uitarea întârzie/ sau nu ajunge/ aici, amintirile se spun în șoaptă/ pe întuneric/ aici, arborii cresc strâmb/ și oamenii sunt însemnați/ aici, pământul e roșu/ și tata e aproape/ vine repede/ și mi se așează alături,/ la cap,/ cu mâinile desfăcute/ ca o cruce." Oglinda aruncă săgeți abisale, pasiuni perene ale interiorității, necruțătoare: "sunt precum tata/ o lamă de fierăstrău// dacă iubesc, tai!" Discursul Laurei Dan se sprijină pe conștiința solitudinii marcate cu stigmatele tăioase ale vinovăției. Un obsesional Imago patern alugă potențialitățile purificatoare. Maculările determină traume abia întrezărite pe lângă acuta senzație a sfârșitului într-o lume dominată de tirania aparenței. Chiar și abluțiunile poartă aura dureroasei finitudini: "ziua de mâine e ramura verde/ pe care tata/ o aruncă în foc// o nesfârșită tristețe mă așteaptă/ în apa în care mă spăl// atât iau cu mine." Printre diverse flash-uri irump "oasele" și "gura plină cu pietre", înstrăinări suspendate deasupra abisului. Se dăruiesc memorabile cadouri cu paradoxal substrat maladiv: "uite ce am pentru voi: o coroniță din sârmă ghimpată./ dați-o din mână în mână." Laura Dan promovează autoobservația minuțioasă pe fundalul căzutelor condiții lumești unde "privirea e un soare despre care nu se vorbește". Observăm atașamentul de valorile dezirabile ale inimii. Instantanee diafane arată și o altă fațetă a acestui lirism bântuit de umbrele trecutului: "Camera e la fel ca atunci/ o grădină încărcată/pisica s-a așezat pe rochia mea cu volane și toarce/ mă privești într-un fel anume/ spui că o să scrii ceva despre mine/ ca să-ți mulțumesc fredonez un cântecel care-ți place/ afară începe să plouă/ frunzele se lipesc de geam ca niște palme ". Amoroase delicii estetizante modifică firescul lucrurilor, spațializând cromatic ambientul citadin. Rapsodia dilatărilor "acoperă încet rănile", totuși cu inevitabilă undă melancolică, chiar intruziv- dureroasă în această specială situație: "dacă aș vorbi/ glasul meu ți-ar intra în carne/ ca un bisturiu." Valorizarea de sine, uneori frizând artificialul, poate îmblânzi conștiința "desperecherii", atât de constrângătoare. Reflecțiile asupra înstrăinării iau amplitudine odată cu trecerea anilor. Așa se pot insinua pericolele: "frica te cuprinde/ ca o eșarfă/ ce se-nfășoară/ pe un gât străin./ pare că/ ai fost uitat/ într-un salon de spital/ până și dorințele ți-au devenit reci." Schimbarea identității, în registru morganatic, e o persistentă dorință. Până la finalul volumului, stările antagonice se înscriu pe calea concilerii, accentuând fiorul autenticist ce pătrunde complexitatea tribulațiilor sublimate estetic.
Octavian Mihalcea
Octavian Mihalcea
VIZIUNI DAMNATE
După debutul din 2011 cu frica circulă prin subteran, George Chiriac ne propune volumul s-a zis cu noi (Casa de pariuri literare, București, 2012), ce abundă în manifestări lirice evadate din contingență și situate într-o suprarealitate adeseori terifiantă, numai bună pentru pătrunderea experiențelor-limită. Totul e integrat unui neobișnuit univers situat sub razele altui soare decât cel cunoscut majorității, care alunecă fluid prin eterul rimbaldian al dereglărilor sistematice. Dictatoriala curgere a sângelui participă din plin la o specie de somn bizar, flagelat și în același timp supliciant. Aura sfâșierii însoțește această glorificare a clarobscurului. Prin interiorizare e scoasă la iveală multiplicitatea angoaselor grupate în scurtmetraje rătăcitoare pe fundalul unui fond sufletesc iernatic. Constantă, imaginea totemică a lupului veghează frecventele întunecări din volum. Distanțarea de spațiul mundan fundamentează ample deambulări printre ipostaze interșanjabile, cu mare impact: mușcă-ți mâinile vor// răsări maci roșii/ voi fuma opium/ voi fuma pielea ta/ uscată și lividă în pipa mea/ flămândă și dependentă de sânge am privit// printr-un binoclu/ cum te așezi în fața unui pian și-mi cânți/ nu te ascult/ cum te ascunzi/ nu spun cine nu-i gata îl iau cu lopata/ cum mori/ nu dansez pe mormântul tău/ cum împodobești bradul de crăciun/ nu vei găsi un cadou de la mine/ cum lipești cu limba scrisori cum le parfumezi/ nu le citesc/ cum dansezi goală în mijlocul nopții/ nu vreau să mă culc cu tine maci roșii vor răsări din pielea ta/ alge nuferi și alte plante acvatice atunci când bietul tău/ cadavrul va fi scos din apă și mă/ gândesc la mărul acela care înfuleca mere – așa cum zicea herta müler/ la frustrările lui la remușcările lui/ știi și eu sunt un măr verde/ mă muști și îți zărești dricul (poem cu aglaja monika veteranyi și mere verzi). Valpurgicul pare profesiunea de credință a lui George Chiriac, pe asumate ritmuri depresive ce vin și revin, pulsatorii. O abisală oglindă acvatică se află mereu în proximitatea acestor versuri invocând oniricul sepulcral și nopțile metalice înconjurătoare. Sentimentele ondulează într-un areal criogenizant traversat de umbra dorinței. Frecvent apar siluete ilustre din lumea artei, apropieri livrești consolidând structura edificiului himerofil. Depășirea realității, adeseori cu valențe plastice, conduce prezenta aventură a ființei: eram în// mijlocul iernii artificiale eram ca într-un / portret vechi de grup într-un tablou semnat victor brauner/ tot ce ating sunt plantele carnivore crescute din vene/ apoi ne sărutăm de trei ori ca belgienii/ ne sărutăm teama/ și ticăloșia sunt ca un stol de// mierle albe/ care îți ciugulește sternul/ sunt atent la detalii/ cunosc ultima ta dorință iubești insectele/ zăpadă artificială în casa părăsită de la marginea orașului/ aici trupul meu e ca trupul unui gangster/ ciuruit într-un schimb de serviete/ rochia ta e plină de găuri ești o/ mireasă mecanică o mortăciune/ mecanismele reci sunt mai profunde îmi ziceai/ tot ce e ascuns ascuns/ rămâne (cutia muzicală). Imageria "black" are complexe valențe cotropitoare, cumva abnormă desfășurare pointilistă pe pânza unei contestate realități. În subtext e prezentă atitudinea de celebrare a ocultării, odată cu elanurile vizionare ce amplifică atitudinea percutantă a textelor, adevărate lecții despre tenebrele sufletului captiv. Așadar, relațiile, chiar și cele pasionale, suferă transformări obscure normate de cvasi-incontinente sângerări. Visceralitatea constant funebră derivă din amalgamarea oniricelor stări-limită cu vădit fior contondent, ce merge cu intensitate până în profunzimile teluricului. Lupii sfâșie glacial amintiri aproape materiale, pasiuni nocturne conservate deosebit de bine în rame sepulcrale. Natura umană e supusă mutabilelor ritmuri selenare ce pot bulversa ritmul. Persistă senzația pendulării printre neliniștile unor însingurate cântece diabolice. Trupurile devin casante iar contactul invaziv cu tărâmurile stinse permanentizează această hemoragie a stărilor/ ca o coadă la carne și una la/ lapte ca niște plămâni tineri/ umpluți cu flori de măr și cu sânge/ ce se poate vinde în talciocuri neștiute/ creiere aflate în diverse stadii de putrefacție (patul cu arcuri ieșite). Claustarea provoacă întâlniri pline de tâlc, inițiatice pentru ceea ce înseamnă locuirea clarobscurității cu asumat profil tenebrant. Presiunea gragarității devine evidentă: oamenii// s-au adunat ca o haită flămândă de lupi/ hipnotizați în magazinul de crăciun/ ne ghidăm după simțuri/ ca niște animale cu botul umed care adulmecă fiecare centimetru (magazinul de crăciun). Brazii funerari veghează tentativele însângerate ale supraviețuirii. În ritm fantastic, bocancii însoțesc ocultările pe timpul nopții instinctuale. Suntem plasați în interiorul unui labirint thanatofil, cu toate semnalmentele proprii celor ce admiră fără rest eclipsele subterane. George Chiriac exersează intens atracția pentru supranatural, în concordanță cu eterna dorință a omului de a sonda misterele. Parcă abisurile creației lui H.P. Lovecraft, acaparate de dogma tristeților completudinare, și-au lăsat amprenta asupra acestor versuri. Sângele în care locuiește alt sânge asigură permanenta călătorie spre apodictica figură a "morții îndrăgostite", cândva promovată de Théophile Gautier. Maleficiile, împreună cu nelipsita angoasă, asigură consistența acestei lumi terorizate, ceea ce ne dă dreptul să-l plasăm pe George Chiriac în atât de particularul cerc al "artei tenebrelor". Trompeta Flügelhorn cadențează consistentele ritmuri ale amurgului terifiant, acolo unde pasiunea ia mutabile conotații: îmi mângâi pielea cu o mierlă moartă/ rece și melancolică mi-ar plăcea// să locuiesc lângă un cimitir vechi să/ ies la fereastră și/ să văd ultimele înmormântări – sentimente feroce/ și lumina care ne iese din trup atunci când facem dragoste/ vom ajunge în iad îmi spuneai/ acolo unde există acea apropiere care mă sperie// noaptea strâng insecte le perforez abdomenul cu un ac imens/ mi-ar plăcea să te colecționez/ să-ți înfig un obiect ascuțit între coaste/ să te ating fără să-ți dai seama/ fără să-mi ghicești mișcările fără să mă alinți (fereastra. dragostea). Versurile lui George Chiriac au vocația transgresării, optând pentru dezechilibrarea coordonatelor osificate. Tentacule monstruoase înconjoară "pădurea" pe care o parcurgem parcă în transă. În concluzie, ne aflăm în fața unui șarm macabru ce poate captiva cititorii acestor "istorii blestemate".
Octavian Mihalcea
Octavian Mihalcea
DELICII À REBOURS
Cântece ale înstrăinării și revoltei, versurile lui Octavian Soviany din Pulberea, praful și revoluția (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2012) par desprinse, morganatic, din variatul repertoriu al acelei congregații spiritualizate autointitulată "Corabia cu ratați", numărând printre membrii figuri marcante ca Eugen Ionescu, Dan și Emil Botta, Petru Comarnescu, Pericle Martinescu, Vintilă Horia ș.a. Boemii din volumul de față au parte de o "concentrare" perpetuă în asprele și, totodată, adoratele circumstanțe proprii modificărilor stării de conștiință. Imageria "dereglată" naște metamorfoze de multe ori din turbionara zonă abnormă, cu un incontestabil farmec decadent, "pour les connaisseurs". Obscuritatea lumii marginale consonează, la nivel profund, cu existența în general, chiar și acestei relații fiindu-i aplicabilă esoterica lege hermetică a corespondenței. Periculoasa fecunditate a teritoriilor bahice inundă zilele și mai ales nopțile celui pornit pe calea versului, asumare fără drum de întoarcere, cu deja familiarele terifieri: La capătul nopții/ nu-i decât capătul nopții./Capătul/ oribil al/ nopții. Libertatea atinge nivelul unei mult prea mari iluzii, într-o zonă a multiplelor adicții. Printre spitalele de nebuni și cârciumile din Rahova, reprezentanți faimoși ai valului poetic fracturist împart cu autorul această realitate à rebours, cu ample conotații ironico-insurgente: E noaptea târziu/ și trotuarul/ se uită la mine/ cu ochii lui ianuș.// Scoală-te dracului, marius!/ O să intrăm într-o zi/ iarăși tineri în argentin,/ o să/ reinventăm fracturismul/ și o să ne pișăm/ pe toate literaturile.// Trotuarul/ se uită la mine în continuare/ cu ochii de / câine bătut ai/ lui ianuș. Alienantele circumstanțe generate de opresiunea comunistă se regăsesc, netransfigurate, în poeziile lui Octavian Soviany. Sunt aspre incursiuni într-o fenomenologie a irespirabilului, drame duse până în pragul aneantizării, niciodată uitate. În acest volum de excepție, spațio-temporalitatea provoacă inedite glisări . Siluete eterice sau chipuri pregnante, toate patrulează printre consemnele poetice orientate himerofil, identitățile actanților fiind totuși transparente, necriptate. Poetul realizează intromisiuni dureroase în viscerele boemei, zona Rahova fiind privilegiată în acest multiform peisaj al evaziunilor, unde paradigmaticul pahar însoțește "spleen"-ul zilnic. Locuitorii acestui univers populează crepusculara zodie a obidei, imagine tăcută, escatologică, privilegiind revolta: Oameni fără/ iubite și fără/ neveste. Oameni/ care ronțăie sticsuri/ într-un vagon de/ metrou ca niște/ șoareci bătrâni/ și își pipăie/ gâturile zbârcite./ Oameni care se/ întorc de la lucru în/ pelerine uzate de/ ploaie, ca o/ armată învinsă,/ purtând în sacoșe/ funingine și/ miros a rom ieftin./ Oameni/ transpirați și/ murdari/ care se uită/ unii la alții cu ură. Vidul, istoriile căzătoare, prețul vieții din ce în ce mai insignifiant, iată constantele amurgului perpetuu. Și totuși, emfatic, e clamată neînregimentarea în rândul celor ce poartă sacouri/ impecabil călcate și/ își plătesc/ telefonul la zi. Se/ spală pe dinți. Nu/ fac dragoste/ decât cu/ nevestele lor. Sunt/ doctoranzi în/ științe politice și/ și poartă sub limbă/ o bilă/ strălucitoare și/ neagră de cauciuc./ Ce bine/ că Dumnezeu/ nu m-a făcut/ un om onorabil. "Épater les bourgeois", așa sună dictonul insurgent profesat cu asiduitate, împreună cu nelipsitele detalii din zona unui naturalism obligatoriu. Aerul supliciantei problematici sadiene se conjugă cu foarte speciale revizitări kantiene, într-un obscur teritoriu având amprentă maladivă. Virtutea va fi inclusă printre bolile rușinoase cu ocazia inventarului realizat în solitudine, pe lângă obișnuința astenică ce tot promite, profilactic, elixire salvatoare, delicii ieșite din uz : Merg/ puțin aplecat, ca/ un brancardier obosit/ care se poartă pe/ sine însuși spre/ casă./ Ca și cum/ aș avea/ casă. Ca și cum/ m-ar aștepta undeva/ o cameră albă de/ sanatoriu, unde/ se vorbește numai în/ șoaptă, iar paturile au/ cearceafuri curate. Unde tu/ mă aștepți în haine albe de/ infirmieră. Cu coapsa/ fierbinte ca ceaiul de/ tei al unei/ fetițe bolnave. Peste tot domină evidența extincției, a stihiilor existențiale dezlănțuite. Totul se aseamănă unei maculări de multe ori criogenizante, dezumanizarea fiind consecința, firească deja, cu aprigă funcție nivelatoare, caracteristică bolgiei reprezentată de ceaușima . Abnorma socializare apelează la fluidele cu iz final: igor e/ vodca sinucigașilor./ O înghiți/ ca pe-un pui/ viu de arici/ adus de un chelner slinos/ pe o farfurioară de/ plastic./ igor/ e cea mai ieftină votcă./ Beau și eu igor./ Și îi văd pe toți ceilalți/ clienți ai/ localului/ cum își țin ficații în palme,/ niște bucățele de carne stricată/ cu care ar încerca să ademenească/ o pisică jigărită și galbenă. Octavian Soviany trece în revistă nume cu mare rezonanță în "circul" viețașilor alcoolului: zombi nebunul/ care ieșea la cerșit/ și sorin inginerul și alec dascălul de/ matematici/ și nea bobo și scaramouche și oarță lăutarul/ și oacă și leu și trombonică țiganul/ care ne cânta la trompetă zaraza. Contactul cu ei nu se pierde. Nu există limită. Gesturile sunt mereu aceleași, încărcate, paradoxal, cu o atât de specială candoare a decadenței, vizibilă mai ales în inubliabilele ipostazieri ale boemilor. Autorul derulează filmul subteranei în variate oglinzi. O blestemată Pena, "aprés la lettre", hortansa țiganca, mergea la cerșit zilnic,/ își bea regulat sticla de bere/ și-și înghițea feliuțele de/ salam ieftin./ Nici chiar ibovnicul ei/ nu băgase de seamă/ că-i moartă,/ chiar dacă sexul ei se/ desfăcea tot mai greu/ și arăta ca o/ strachină mare de/ tablă cu smalțul sărit. Toți cei enumerați au pasiunea crepusculului, însoțiți fiind de una dintre prea puținele certitudini: vodca Igor. În astfel de condiții, frumusețea poate consona cu cele doar trei degete rupte la o mână. Idealurile odată vitale se spulberă printre aparent eternele zâmbete ale ceaușimei. Rămâne gustul părăsirii și imaginea unui câine benevolent invitat să violenteze, apoteotic, carotida. America lui Edgar Lee Maters e abordată prin prisma unei paradigme a diversității câteodată favorizând antagonismele, când tămăduitoare, când aducătoare de moarte. Ciclul marii oameni ai revoluțiilor propune dinamitarea lirismului "cuminte", pentru a propune trei constante apropiate poetului: pulberea, praful și revoluția. Esența vitriolantă a Eclesiastului caracterizează "cânturile" de față, mult apropiate sepulcrelor fără odihnă. Cenușa, alături de nelipsita umbră, sunt invocate în aceste veritabile "însemnări din subterană". Suferințele produc maximalitatea impactului ființial: Dacă atrocele nu/ e, atunci/ nimic nu e. Într-un loc, visceralitatea corului Armatei Roșii cântând "Internaționala" depășește impactul cult al muzicii lui Bach. Finalul poemului subliniază dubitativ, totuși mai mult decât elocvent: Să fie "Internaționala"/ sau "Valsul măgarilor"? Figuri emblematice din aria insurgenței, pentru totdeauna intrate în istorie, ilustrează cu destinele lor deșertăciunea vremurilor. Fluxul istoriei e consonant cu, de multe ori, absurde suplicieri, parcă în spiritul asprului volum al lui Guido Ceronetti, "Tăcerea trupului". Terifierea incită și situează la o extrem de expresivă altitudine nuanțele decadente din volumul lui Octavian Soviany.
Octavian Mihalcea
Octavian Mihalcea
EXPANSIUNI METAMORFICE
Debutul în volum al Teodorei Coman, Cârtița de mansardă (Casa de editură Max Blecher, Bistrița, 2012), etalează pași de-a dreptul inițiatici pe calea edificării individuale, acolo unde se ivesc atitudini câteodată radicale, resimțite atât epidermic cât și în profunzime. Acest demers presupune un special tip de interiorizare, apropiat dematerializării: distanța mea de lume e bine măsurată:/ chiar și la cea mai strânsă îmbrățișare/ se intercalează inevitabil un sân/ o mare mereu secată/ de lapte. Stările vitale sunt, cumva paradoxal, prezente în proximitatea funerarului moment terminal, ca o legănare acvatică ce absoarbe paradigmatic numai fluidele fondatoare ale sânului, motiv prezent în multe poezii ale Teodorei Coman. Și pentru că în sânge se fuge mult mai greu, viața urmează, silențioasă, linia ce poate duce la esență. Simbolistica abisală a cârtiței, împărțind vocația forării cu intermitentele ieșiri la suprafață, învăluie concentric desfășurările lirice. Legile sângelui ritmează pulsațiile labirintice înconjurătoare, odată cu asumarea foarte posibilei rupturi la nivel ontologic, ceea ce ar repune în discuție toate certitudinile, câteodată aplatizante: o să m-apuc iar să te zgândăresc/ să-ți pun sângele în mișcare/ din când în când o să ciupesc venele astea/ cam dezacordate// poate un fir cedează de tot/ și se declanșează naibii/ alarma. Ieșirea la lumină poate avea chiar nuanțe lubrice, venite pe fondul variatelor metamorfoze ale acestei istorii revelatoare, presupunând diverse excenticități sau ipostazieri departe de uzualul fără ambiții deosebite. Flash-urile propuse declanșează un periplu cromatic printre fantasme nonfigurative, cu reconsiderările și morganaticele luări în posesie proprii dezlănțuirii onirice. Totuși simplitatea, mereu viabila simplitate pare că va conduce spre unele răspunsuri așteptate. Pericolul înstrinării planează constant însoțit de asfixia luminii scăzute/ din interior, ceea ce determină ultragiante pusee expresioniste: am o grămadă de gânduri negre/ puse la muiat/ în lichid cefalo-rahidian. Procesul regresiei în fluidele primordiale ia aici conotația autosuprimării, a părăsirii contingenței pentru universul protector morfeic: mă așez în cadă și dau drumul la robinet;/ o să aștept cu genunchii la bărbie până ce apa o să mă cuprindă și o să mă/ îmbrace, atentă să nu se tulbure, până la gât./ lumina cade prin geam, pe mâini, doar atât, cât să mă înmănușeze./ înecul e atunci când te învelești complet, până la creștet, până la capăt./ plămânii înfofuliți matern cu apă, ca niște gemeni/ înainte de culcare. Intervin detașări, amurguri și amânate expansiuni. Percepțiile apărțin acum eterului dintr-un spațiu destructurant. Pluralitatea corespondențelor inedite însoțește procesul metamorfic în curs. E clamată ziua porților închise, măsură insurgentă cu valență simbolică. Tainele se confruntă cu opacitatea lumii, persistând spectrul deteriorării perpetue. Cu timpul, se instalează ocultarea, aură monahală cumva în răspăr. Ideatica volumului ajunge în zone speciale, unde maculările închid cercuri artistice: florile adevărate se dau la greață, așa ca herpesurile/ trup din trupul meu, sânge din sângele meu/ nu e nevoie să le schimbi apa/ le-ajunge o ușoară mângâiere/ cu limba. Corpul va fi întotdeauna regăsit în solitudine, alături de tot ceea ce înseamnă o entitate propunând ca în loc de brățări, să purtăm fără teamă/ garouri. Sunt invocate voalul de doliu și cel de mireasă, etapele ciclului eternelor reîntoarceri, dintr-o nemăsurată călătorie. Nelipsite, evaziunile accentuează nuanțele clinice prezente în univers: câteodată îmi înfășor părul în jurul gâtului/ ca și cum aș duce un animal abia braconat/ șalul care îi ține de cald și de victorie/ minții bolnave a unui psihopat. Imaginarul fugilor nocturne internalizează tăioase linii care determină un prețios portret multiplu flagelat. Mazilescian, sângele zvâcnește corect/ dacă i te lași de tot în voie/ te leagănă/ până te adoarme. Nu se dorește a fi subliniat ineditul acestei condiții existențiale, vizionarismul câteodată visceral fiindu-și suficient. Tonurile crunte punctează elocvent ritmul cărții: durerea nu trebuie tranchilizată/ când se dezmorțește atacă iar/ mai ceva ca un animal hăituit/ poart-o cu tine încontinuu/ ca pe un pantof nou și strâmt/ până va ceda de tot/ singură// adu-ți aminte că nu există milă/ nici măcar crucificarea/ nu s-a făcut/ sub anestezie.
Cârtița de mansardă impresionează prin siguranța unei exprimări de multe ori evadate din realitate, fapt ce asigură coerența îmbinărilor aparent dezechilibrate dintre efervescența sângelui și retragerile minimaliste în forul interior. Complexitatea acestei poezii e generată și de o neîncetată putere de a sugera detalii uneori stranii, profunzimi abstractizante traducând tumultuoase mișcări.
Octavian Mihalcea
Cârtița de mansardă impresionează prin siguranța unei exprimări de multe ori evadate din realitate, fapt ce asigură coerența îmbinărilor aparent dezechilibrate dintre efervescența sângelui și retragerile minimaliste în forul interior. Complexitatea acestei poezii e generată și de o neîncetată putere de a sugera detalii uneori stranii, profunzimi abstractizante traducând tumultuoase mișcări.
Octavian Mihalcea
joi, 12 septembrie 2013
DELICII À REBOURS
Cântece ale înstrăinării și revoltei, versurile lui Octavian Soviany din Pulberea, praful și revoluția (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2012) par desprinse, morganatic, din variatul repertoriu al acelei congregații spiritualizate autointitulată "Corabia cu ratați", numărând printre membrii figuri marcante ca Eugen Ionescu, Dan și Emil Botta, Petru Comarnescu, Pericle Martinescu, Vintilă Horia ș.a. Boemii din volumul de față au parte de o "concentrare" perpetuă în asprele și, totodată, adoratele circumstanțe proprii modificărilor stării de conștiință. Imageria "dereglată" naște metamorfoze de multe ori din turbionara zonă abnormă, cu un incontestabil farmec decadent, "pour les connaisseurs". Obscuritatea lumii marginale consonează, la nivel profund, cu existența în general, chiar și acestei relații fiindu-i aplicabilă esoterica lege hermetică a corespondenței. Periculoasa fecunditate a teritoriilor bahice inundă zilele și mai ales nopțile celui pornit pe calea versului, asumare fără drum de întoarcere, cu deja familiarele terifieri: La capătul nopții/ nu-i decât capătul nopții./Capătul/ oribil al/ nopții. Libertatea atinge nivelul unei mult prea mari iluzii, într-o zonă a multiplelor adicții. Printre spitalele de nebuni și cârciumile din Rahova, reprezentanți faimoși ai valului poetic fracturist împart cu autorul această realitate à rebours, cu ample conotații ironico-insurgente: E noaptea târziu/ și trotuarul/ se uită la mine/ cu ochii lui ianuș.// Scoală-te dracului, marius!/ O să intrăm într-o zi/ iarăși tineri în argentin,/ o să/ reinventăm fracturismul/ și o să ne pișăm/ pe toate literaturile.// Trotuarul/ se uită la mine în continuare/ cu ochii de / câine bătut ai/ lui ianuș. Alienantele circumstanțe generate de opresiunea comunistă se regăsesc, netransfigurate, în poeziile lui Octavian Soviany. Sunt aspre incursiuni într-o fenomenologie a irespirabilului, drame duse până în pragul aneantizării, niciodată uitate. În acest volum de excepție, spațio-temporalitatea provoacă inedite glisări . Siluete eterice sau chipuri pregnante, toate patrulează printre consemnele poetice orientate himerofil, identitățile actanților fiind totuși transparente, necriptate. Poetul realizează intromisiuni dureroase în viscerele boemei, zona Rahova fiind privilegiată în acest multiform peisaj al evaziunilor, unde paradigmaticul pahar însoțește "spleen"-ul zilnic. Locuitorii acestui univers populează crepusculara zodie a obidei, imagine tăcută, escatologică, privilegiind revolta: Oameni fără/ iubite și fără/ neveste. Oameni/ care ronțăie sticsuri/ într-un vagon de/ metrou ca niște/ șoareci bătrâni/ și își pipăie/ gâturile zbârcite./ Oameni care se/ întorc de la lucru în/ pelerine uzate de/ ploaie, ca o/ armată învinsă,/ purtând în sacoșe/ funingine și/ miros a rom ieftin./ Oameni/ transpirați și/ murdari/ care se uită/ unii la alții cu ură. Vidul, istoriile căzătoare, prețul vieții din ce în ce mai insignifiant, iată constantele amurgului perpetuu. Și totuși, emfatic, e clamată neînregimentarea în rândul celor ce poartă sacouri/ impecabil călcate și/ își plătesc/ telefonul la zi. Se/ spală pe dinți. Nu/ fac dragoste/ decât cu/ nevestele lor. Sunt/ doctoranzi în/ științe politice și/ și poartă sub limbă/ o bilă/ strălucitoare și/ neagră de cauciuc./ Ce bine/ că Dumnezeu/ nu m-a făcut/ un om onorabil. "Épater les bourgeois", așa sună dictonul insurgent profesat cu asiduitate, împreună cu nelipsitele detalii din zona unui naturalism obligatoriu. Aerul supliciantei problematici sadiene se conjugă cu foarte speciale revizitări kantiene, într-un obscur teritoriu având amprentă maladivă. Virtutea va fi inclusă printre bolile rușinoase cu ocazia inventarului realizat în solitudine, pe lângă obișnuința astenică ce tot promite, profilactic, elixire salvatoare, delicii ieșite din uz : Merg/ puțin aplecat, ca/ un brancardier obosit/ care se poartă pe/ sine însuși spre/ casă./ Ca și cum/ aș avea/ casă. Ca și cum/ m-ar aștepta undeva/ o cameră albă de/ sanatoriu, unde/ se vorbește numai în/ șoaptă, iar paturile au/ cearceafuri curate. Unde tu/ mă aștepți în haine albe de/ infirmieră. Cu coapsa/ fierbinte ca ceaiul de/ tei al unei/ fetițe bolnave. Peste tot domină evidența extincției, a stihiilor existențiale dezlănțuite. Totul se aseamănă unei maculări de multe ori criogenizante, dezumanizarea fiind consecința, firească deja, cu aprigă funcție nivelatoare, caracteristică bolgiei reprezentată de ceaușima . Abnorma socializare apelează la fluidele cu iz final: igor e/ vodca sinucigașilor./ O înghiți/ ca pe-un pui/ viu de arici/ adus de un chelner slinos/ pe o farfurioară de/ plastic./ igor/ e cea mai ieftină votcă./ Beau și eu igor./ Și îi văd pe toți ceilalți/ clienți ai/ localului/ cum își țin ficații în palme,/ niște bucățele de carne stricată/ cu care ar încerca să ademenească/ o pisică jigărită și galbenă. Octavian Soviany trece în revistă nume cu mare rezonanță în "circul" viețașilor alcoolului: zombi nebunul/ care ieșea la cerșit/ și sorin inginerul și alec dascălul de/ matematici/ și nea bobo și scaramouche și oarță lăutarul/ și oacă și leu și trombonică țiganul/ care ne cânta la trompetă zaraza. Contactul cu ei nu se pierde. Nu există limită. Gesturile sunt mereu aceleași, încărcate, paradoxal, cu o atât de specială candoare a decadenței, vizibilă mai ales în inubliabilele ipostazieri ale boemilor. Autorul derulează filmul subteranei în variate oglinzi. O blestemată Pena, "aprés la lettre", hortansa țiganca, mergea la cerșit zilnic,/ își bea regulat sticla de bere/ și-și înghițea feliuțele de/ salam ieftin./ Nici chiar ibovnicul ei/ nu băgase de seamă/ că-i moartă,/ chiar dacă sexul ei se/ desfăcea tot mai greu/ și arăta ca o/ strachină mare de/ tablă cu smalțul sărit. Toți cei enumerați au pasiunea crepusculului, însoțiți fiind de una dintre prea puținele certitudini: vodca Igor. În astfel de condiții, frumusețea poate consona cu cele doar trei degete rupte la o mână. Idealurile odată vitale se spulberă printre aparent eternele zâmbete ale ceaușimei. Rămâne gustul părăsirii și imaginea unui câine benevolent invitat să violenteze, apoteotic, carotida. America lui Edgar Lee Maters e abordată prin prisma unei paradigme a diversității câteodată favorizând antagonismele, când tămăduitoare, când aducătoare de moarte. Ciclul marii oameni ai revoluțiilor propune dinamitarea lirismului "cuminte", pentru a propune trei constante apropiate poetului: pulberea, praful și revoluția. Esența vitriolantă a Eclesiastului caracterizează "cânturile" de față, mult apropiate sepulcrelor fără odihnă. Cenușa, alături de nelipsita umbră, sunt invocate în aceste veritabile "însemnări din subterană". Suferințele produc maximalitatea impactului ființial: Dacă atrocele nu/ e, atunci/ nimic nu e. Într-un loc, visceralitatea corului Armatei Roșii cântând "Internaționala" depășește impactul cult al muzicii lui Bach. Finalul poemului subliniază dubitativ, totuși mai mult decât elocvent: Să fie "Internaționala"/ sau "Valsul măgarilor"? Figuri emblematice din aria insurgenței, pentru totdeauna intrate în istorie, ilustrează cu destinele lor deșertăciunea vremurilor. Fluxul istoriei e consonant cu, de multe ori, absurde suplicieri, parcă în spiritul asprului volum al lui Guido Ceronetti, "Tăcerea trupului". Terifierea incită și situează la o extrem de expresivă altitudine nuanțele decadente din volumul lui Octavian Soviany.
Octavian Mihalcea
Octavian Mihalcea
miercuri, 21 august 2013
NEVINDECĂRI MEREU ȘLEFUITE
În volumul Zdrențele sfielii, editat la București de Societatea Scriitorilor Militari, Mircea Brăilița ne familiarizează cu un aparte orizont de așteptare situat mult în afara contingenței, pentru că se proiectează în acele sfere supraterestre unde memoria e orientată într-o dezirabilă direcție "ferice", ideală. Toate acestea în timp ce mult prea pământeasca întunecare normează timpii prezenți, supuși pericolului de a pierde contactul cu valorile sufletului. Chiar și așa, atracțiile pasionale se dovedesc devorante, reamintite la ore mai puțin incandescente, când ies la iveală simboluri odată aflate în avangarda seducției: Avea ochii verzi verzi verzi/ niște pui de smarald/ și sânii aproape perfecți/ pâini furate din cuptorul cald// picioarele prea elegante/ în sutele lor de botine/ doar să implori dimineața în zori/ alunecarea lor/ dinspre ea înspre tine// cam tot atunci mintea ta cerșetoare/ înveștmântată în zdrențele sfielii/ se întorcea lihnită de prin savanele durerii// unde leii nocturni fulgerătorii gheparzi/ îți mâncaseră sufletul odată/ cu inima neagră: nu mai aveai ce să arzi/ așa ar fi fost mica poveste/ a unei iubiri fulgerătoare/ estimp îngerii tăi și ai ei/ înoată senini în marea cea mare (Zdrențele sfielii). Parcă din alte vremuri, "verbul" e la îndemâna unor metamorfoze purificatoare, fără început și sfârșit. Tristeți atemporale mai brăzdează câteodată fostele speranțe, existente acum sub forma urmelor ninse ale unei onirice Siberii a îngerilor (Melodioasa inexistență). Viața a erodat, de multe ori chiar aneantizând, tot ceea ce dorea să evadeze din materie. Rămâne inalterabilă doar tensiunea întru alt soare , amintirea acelui timp "brillant" nesupus furiei lumii (Patimă) . Mircea Brăilița pare că intonează imnic pasaje dintr-un reamintit cod al poeziei, cu vorbe vechi (Mai mare lux) scoase din starea de ascundere și înfățișate limpede, câteodată în culori. Elevări florale, din perimetrul mutabil al diafanului, însoțesc ceremonialul "re-cunoașterii", alături de inevitabilele cercuri tot mai cotropitoare, invocând abisul. Cumva în spiritul lui Emil Botta, (Printre oglinzi, la ora cinci, am să cobor,/ în haine negre, cu ochii stinși, zâmbind ușor – "Domnul Amărăciune"), și în acest volum cele cinci ore poartă aura surprizei greu de pătruns: La ora cinci/ oricare gest e proaspăt/ dar și inexplicabil (Alergie la alb). În continuare, accentuate înfrigurări lirice dintr-un asumat bestiar. Iată un poem ce pare desprins dintr-o invocare a lui Ganesha, indicul protector al prosperității estetizante: Trezită în cruda infinita dimineață/ ia un pahar fără sfârșit de rouă/ și spală-ți sânii fragezi/ cu praf de diamant// mișcare grea a lumii/ ne învârtește nouă/ imaginara trompă/ de înger elefant// e-atâta Doamnă frumusețe/ doar pentru mine apostatul/ nimeni/ dormisem în genunchi/ ce să desfețe/ credința ta foarte adânc/ în sine-mi (În zori). Poeziile lui Mircea Brăilița populează teritorii duale, de multe ori fascinante prin deriva lor dulce-amară, pe căi labirintice spre terestra alteritate înconjurată de acele spații alese, iubind dorite tușe mereu aduse aminte. Dar aventura versului poate atinge inefabilul limitei, acolo unde se poate întâmpla orice, moarte după moarte, vis după vis: măcelari de cuvinte/ omorât-am și pus-am la sare/ câteva vorbe divine/ unduitoare vahine/ un paradis austral// și – printr-o luptă cruntă -/ dacă mâine vom reveni/ de pe tărâmul albastru otrăvitor/ al limbii adevărate/ nici nu veți ști/ nici nu veți ști/ dacă rămâneți printre cei cu adevărat vii// cu spada tăcerii la gât/ v-așteaptă înscrisul/ în splendida moarte (Mica amenințare). Diminețile rămân prizonierele periplului stelar, totuși frumoasele alunecări petrecându-se pe un fond trist, câte doi câte doi (Vals imperial) parcurgând întunericul. Sentențios, autorul își asumă speciala realitate supliciantă pe fondul unui recunoscut aristocratism : și iată un fraged secret:/ ochiul meu purtat între securi/ s-a comportat se va/ și se comportă totuși regește (Ochiul meu). Impresionează dialogul cu Virgil Mazilescu, fior aparte al emblematicelor reverii poetice: - mai taci și mai bea mai trăiește/ și când vei vorbi/ uită o vreme de tine/ așa cum și eu am uitat/ fiindcă/ "am inventat poezia și nu mai am inimă"// - dar tu treceai hohotind/ "într-o căruță de cuvinte trasă de cuvinte"/ și blestemând orizontul ai dispărut/ cu suflet barbar dar cu atâta ușurință/ încât s-a auzit bucuria lui Dumnezeu// - ehei frățioare ți-ar trebui/ "încă puțină lumină pe limbă"/ și până să-mi vii și până să-mi vii/ "mai ascultă și tu viața:/ stele scobind încet câmpia" (Dialog). Mereu este oglindit interiorul, ce poate concura ilimitarea unui apoteotic ocean de lacrimi. Dar peste toate, consubstanțiala stare obscură, rană nu ușor de mărturisit. Solitudinea e purtată ca o "pajeră" apăsătoare, jos sub cerurile rele/ unde strălucesc în pace/ oamenii pe rând pe rând (Somn de vară). Poetul invocă apusul presiunii adeseori insuportabile a exteriorului, smulgerea din mâhnirea pământului (Elegie) și statornicirea cvasi-paradisiacă într-un ambient al împlinirilor subtile. Dar între timp s-au derulat mai toate fericirile, evidența aparținând nocturnelor surpări. Vor urma crochiuri clar-obscure cufundate printre nuanțele repausului, dedicate complet visării pe ritmuri paradoxale, așa cum avem în această particulară accepțiune evolutivă: înalță/ pulberile vieții tale/ înalță/ pulberile vieții tale (Altă psalmodie). Mereu se arată diafana insuficiență, cruzimile mult adorate. Copilul interior, aici abstractizant, revelează traseele călătoriilor spiritului, cu puternice tușe aristocrate. Toate strălucirile stau în preajma epilogului, lângă aștrii durerii proscriși și nespus de ușori (Remember). Mircea Brăilița, animat de un șarmant elan "fin de siècle", creionează peisaje intime aproape "sub pecetea tainei". Versurile sunt intens șlefuite pentru a deveni barcazuri argintii/ tăind întunecata mare// construcții în sfârșit tremurătoare (Construcții în sfârșit tremurătoare). Neîntrerupte alchimizări au loc în vederea aflării cifrului eliberator. Ca un vis beatific, de sub zăpada sfântă/ răsar atunci/ ultime anserine florile clemenței (Ultima abstracție). Pe viitor, nesfârșirea drumului spre Centru însoțită de multiple simboluri evanescente: În Jaipur la bijutieri/ având privire/ de faur vinovat/ n-am terminat zidirea// astăzi ard/ în scafele cu zmoală/ o boare de hazard/ ieri tencuiam zadarnic în palat/ dovezi că sufletele sunt safire// rebut de bard/ zidar uitat/ la moartea mea/ acest poem ar trebui să se răsfire (India mea). Aici vorbim despre edificare, migălos demers al ideilor scăldate în sânge (Construind). Pentru artist, solitudinea are rol esențial, astfel arătându-i-se lumea lumilor (Disonanța) cu toate sfâșierile ei lirice și numai. Un posibil alter-ego himeric, Litabrai poet mort demult (De pe catarg), lansează acvatice mesaje, candori prăbușite pe maluri. Conform acestora, mileniile se vor sfii/ să înțeleagă că sunt viu (Ulise). Pe lângă multiplele tonuri "sauvage", fericirea, cu abundente intensități baroce, e de aflat printre sinesteziile unor asemenea versuri: Scrie:/ una moară de măcinat diamante/ două sute cântare pentru puii de colibri/ trei mii de limbi de cameleon/ intrate în sosuri briliant savante/ după un aromitor greier afon/ patru milioane de uși/ pentru închis labirintele vii// și la casă plătind/ să ceri negreșit/ pentru regina cafelelor tale/ câteva pliculețe cu zahăr din rai/ iar ca rest să n-accepți/ decât benzi de lipit/ zilele rare când în minte e Mai (Listă). Alchimizarea amintirilor cu siguranță va asigura trecerea pe deasupra oricăror furtuni. Astfel putem ajunge oriunde, chiar și la surprinzătoare exemplificări ale inefabilului: Totul miroase a leandru uscat/ un înger de după nor ne-a și iertat/ fiindcă eram din stirpea năuciților/ și tăceam cât puteam așteptând învierea/ pe galera cu vâsle ca mierea/ și etravă de scrum// matrozii ca și poeții/ au gânduri unse cu soare/ și în loc de limbă/ nuia de alun (Urkmez lângă Smirna). Familia spiritelor total atașate paradigmei onirice va fluidiza perpetuu orice limită: să fi tras încordați la marginea mării/ de restul vieții ca de-un edec de argint/ eu Virgil magicianul Daniel cel sființit/ și Leonid cu biciclistele sale dinspre Corint/ și unduindu-ne toți după turcoaica Safina/ să fi șfichiuit iar răsăritul și marea/ cu glas de muezini (Urkmez lângă Smirna). Evocarea boemei bucureștene din anii șaptezeci, braț la braț cu omniprezentul Thanatos, deschide și acum răni nevindecate: Deceniul șapte: vânare de vânt vânare de carte/ năucitor de simplu scria/ marele Leonid asemenea vers:/ ce tineri suntem și ce veseli hai/ să ne tăvălim în iarba mătăsoasă/ din univers// urma:/ "eu mă gândesc bineînțeles la moarte"// cu sabia nopții la gât/ hotăra că acel univers/ e par nu impar/ Daniel astăzi înger în tină/ cutreeram librării nu găseam/ Leonid abătut propunea:/ "haideți să bem dacă doriți/ o verde benedictină"// ce căutam: niște "Demoni"/ și întârziau să apară/ dar venea taciturn/ misterios desenatorul divin// la geamuri la colț la Romană/ tăceai cu Pucă Florin/ la suta de rom despre tine și el/ și despre hârtia atât de amară (Vânare de carte). Persistă posibilitatea iluminării în mijlocul genunii. Revine din când în când infinitezimalul pas privilegiat, verbul poetic putând fi izbăvitor. Nu departe de "creierul negru al lui Piranesi", creierul transfigurat de Mircea Brăilița se poate detașa volatil până la stadii ludice, știutoare : jucându-te copile/ rupe tu solz după solz/ armura albă a ființei (Copilăria cinicului).
Octavian Mihalcea
Octavian Mihalcea
vineri, 26 iulie 2013
EPICRIZA CULTIVATORULUI DE UMBRE
Luând ca reper titlul unui volum de versuri anterior, ,,Flagel”, ultima carte a lui Octavian Mihalcea, ,,Epicriza” (Editura ,,Semne”, 2011, cu expresive desene de Alex Ivanov), ar părea să cuprindă mai degrabă pasteluri, gen liric întru totul stimabil şi, din ce în ce, mai puţin frecventat. Accidental, ştiutor al unor anumite întâmplări din viaţa cotidiană a autorului, sunt cumva somat de texte să iau act de o experienţă care şi-a depăşit ceea ce s-ar numi, în termeni de specialitate, foile de observaţie şi are o anumită gravitate, ce o extrage dintre crizele de suprafaţă orientând-o către literatură. Din crâmpeie, fragmente, fărâme livrate cu parcimonie, o transă, de multe ori controlată de o omerta a discreţiei, se poate realiza o atmosferă, un topos al suferinţei şi claustrării: Împărţirea/ corpului pe verticală aminteşte că oasele se mai şi rup. Bucuria/ întinderii, gând colorat, va fi închinată unui zeu numărând (Zeu numărând); sau: Părerea de a fi culcat. Patul pătrunde şi modifică structura/ organismelor vii. Inerţia fiarelor. Inima ca deosebire (Interior). Translând dinspre cărţi mai vechi, se aud un rigid ,,Mane. Tekel. Fares.”, cum şi observaţii ale unui Lazăr, înainte de miracol, o asimilare mentală a mediului la corpul fizic. De fapt, patul nu procustizează reacţiile celor ,,condamnaţi” să îi fie prizonieri, există trepte şi gradaţii; Constantin Ţoiu, la rubrica sa ,,Prepeleac”, din ,,România literară’’(nr.12,2004), aprecia faţă de faza ,,terminală” a lui Miron Radu Paraschivescu din 1971: Ideea că între toţi oamenii de pe pământ există alte graniţe decât cele geografice, graniţele culturii şi experienţelor individuale, dobândite; precum şi cele ce îi despart în cele ce priveşte dispariţia fizică, felul în care acceptă ei trecerea dincolo, unde dispar toate frontierele în haosul aparent al universului (…). Aceste hotărnicii îl ţin pe autor departe de naturalismul naraţiunii despre un organism în alarmă şi servituţile biologice ale acestei posturi, aşa cum le narează M. Blecher, deşi se află în Lumea venelor expuse (Unghiul se clatină), unde Boala ascunde unele sentimente (Mai mult decât eşti), iar anumite lucruri îşi arată latura malefică, Obiect vătămător, ceasul, fiindcă Sub grinzi nesfârşite, vei spune că orele / învinse au pierdut averea învierii. Trupuri în robie.(Gândind focul). Un fior bacovian al resorbţiei în elemente/materie, cu o conştiinţă a ,,scenei” acoperită (funcţionăreşte) cu acte se insinuează într-o lacustră birocratizată şi antiseptică. Fluxul hârtiilor negre vesteşte ancorarea trupului în nămol. Rolul vine, revine…(Magia malurilor subterane). Pe riviera lui Lethe, unde Doar nisipul plouat dimineaţa înţelege magia oamenilor vii (Urma se pierde sus), există o tentaţie a dispariţiei, a renunţării, izbăvitoare, în fond: Hai să alegem seducţia! Îndemn aşteptat în stadiul fulgerului/ Mâine urmează altă ordine când poate nu vrei să ieşi din/ adâncuri. Sunt puţine comori.(Comori). Sunt, totuşi, între compensaţii, acelea ale unor informaţii/depozite ezoterice, alfabetele unui alt limbaj: Coborârea în pântecele cuvintelor ce nu s-au mai spus/ demult, ca sângele sfinţit sub ochii toleranţi ai bibliotecilor îngropate. (Urmă şi floare de roşu pe timp de iarnă).În pofida unor vagi precizări, ce indică o epocă apropiată, aerul este, de cele mai multe ori, anistoric, şi tot astfel angoasa: Cu ochii noştri vedem animale din/ timpuri apuse. Pentru că trecutul trăieşte împodobit cu pene şi blănuri. Pericol de moarte. Există familii de spirite/ ce se îneacă în vise, spre a pluti apoi în dimineţi obscure (Pericol de moarte). Arta, poate, este un vechi exorcism, imemorială reţetă a şamanilor/lecuitorilor; prin asociaţie, un titlu al unei antologii din poezia lui Ion Caraion: ,,Antichitatea durerii”. Există date, biologice chiar, în afara timpului, compatibilităţi care fac posibilă sau nu, să zicem, o operaţie de grefă: Vârsta de aur, e o convingere,/ nu priveşte în calendarul risipei. Ţesuturile se recunosc prin/ intuiţii rămase din alţi evi, fără certificate natale. (Pericol în somn). Sub semnul unei vulnerabilităţi (intermitente, poate semipermanente), a proximităţii ultimelor transmisii/emisii ale unui ,,mesaj” încriptat uneori până la rună sau cartuş hieroglific, Octavian Mihalcea foloseşte, cu o bine deprinsă tehnică, aşa-numita ,,stilistică a eschivei”, cea pe care Eugen Negrici o semnala în versurile lui Virgil Mazilescu, cel care se recomanda ,,omul virgil”. Vi(r)gilenţele ţin de un fel de transă voit neglijentă, o obscurizare, un dicteu controlat dar de o mare spontaneitate asociativă, în care prezumatul lector are şi datoria, dacă binevoieşte, să conlucreze, să acopere salturi spectaculoase cu obolul fanteziei sale simpatetice. Ar fi echivalentul unei situaţii severe, în care o tremurare de pleoape, o discretă palpare suplinesc o spovedanie, indicaţii testamentare, comprimate până la orgolioasa, pe cât de modesta năzuinţă argheziană: ,,un nume adunat pe-o carte”. Sunt telegrame din no man's land, dictate în tangajul unei charonice luntre, şi exact într-o Pauză de plâns în teatrul divin (Cala), care se recunosc a fi Fragmente după fragmente, ştiinţa iluziei întru ştiinţa/ plânsului relativ (Încă loviri naturale), cu buna speranţă consolatorie că undeva încă mai/ respiră armura soarelui pur (Armura soarelui), un puseu apollinic ca un salut transmis din metrou. E o atmosferă stranie, spitalicesc-cazonă, amintind de gimnasticile de ,,recuperare” (mai puţin conotaţia politică, cred), din filmul lui Mircea Daneliuc, ,,Glissando”: Vremea, ca şi viaţa, începe mâine, când vom fi mulţi la zidul/ plăsmuirilor antisingurătate. Aşa pătrundem în castelul/voalurilor albe, sincer înconjuraţi de iluzia pisicilor negre,/stăpânitoare. (Ciopliri). În rest, autoscopiile denotă, când şi când, o rimbaldiană înstrăinare/dedublare, un transfer în altcineva/celălalt: Se întâmplă iubire de azi spre ieri. Al cui e străinul/ ce coboară? (Ajna). Confuzie, alteritate minată de o obosită autoironie: bună anatemă, cineva care/ mă iubeşte pentru ceea ce nu sunt…(Sămânţa). Scrisul devine şi o dexteritate/probă în obscuritate: Află-ţi sufletul şi/ scrie pe întuneric. Ajută! (Scrisul pe întuneric). După ce, şi el, rupe gâtul elocvenţei, chiar când uzează de nişte sentenţiozităţi à rebours, Octavian Mihalcea comunică, în treacăt, câteva ,,didahii” mundane, parcă posac matheine: Îţi spun că noroiul atrage banii, iubirea şi moartea (Iris); cum şi: Fără plăcere, toţi caută/ aur pe tărâmul broaştelor. Bărbaţii au carnea translucidă./Femeile – mai multe porţi cu jar, iarna. S-a oprit ploaia. Ca ideea uitată, în faţă apare virtutea cariatidelor.(Virtutea cariatidelor). În alcătuirea de herb, poetul are (şi) fugare gusturi stendhaliene, pe care le divulgă sub rezerva că ,,nu a fost să fie”, promiţându-şi nişte reestimări ale câmpului de luptă şi, în cele din urmă, armistiţiul pe durată nedeterminată: Roşul poartă o mare vină. Încleştată în surâsul formei,/orice întâmplare este veşnică rutină (…) Visez să mă vindec, să/ disec minunea, ca în legenda cultivatorului de umbre. (Numai ce străluceşte). Dacă ,,orice carte este o boală învinsă”, prin ,,Epicriza”, Octavian Mihalcea şi-a negociat, cu notabil profit la bursa evanescenţelor (va mai fi fiind, acum, de închipuit, la fel de uşor ca pe vremea când un poet se aventura să exploateze o plantaţie de cuie?), recolta de umbre din productiva zonă subliminală. Un paşaport elegant, cu vize negre-roşii la vedere.
EMIL NICULESCU
EMIL NICULESCU
IN (PEN)UMBRA CRAILOR
Cel de-al doilea volum de poezie al lui Octavian Mihalcea, FLAGEL, dă cititorului senzatia că se află “Între averi ghicite pe sărite”(Cifru); un ermetizant, un “şaradist”, cum numea, la un moment al istoriei literare, într-un interviu, Felix Aderca poezia lui Ion Barbu, într-o vreme când promoţiile se succed vertiginos şi se susţin cu spiritul de corp al falangelor, în nobila succesiune a unor scriitori, de la Dan Botta la Simion Stolnici, de la Cezar Baltag, Dan Damaschin, Şerban Foarţă ş.a., cu ascendenţe europene ilustre (de la Nerval si Poe…); autorul “Eulaliilor”, traducătorul lui Villon, fratele unuia dintre matrozii “Corabiei rataţilor”, Emil Botta, îşi prezerva în teritoriul său liric, observa Pompiliu Constantinescu, “un fel de zonă interzisă şi aristocrată”. Tot astfel , ‘’flagelantul” autor îşi formulează cu rigoare regulamentul serviciului de gardă la treptele acestui corp elitist, recognoscibil printr-o eleganţă (vetustă, dar eleganţa e totdeauna cu un pas în urma modei) asimilabilă elveţienilor ce veghează Vaticanul. Sub lumina nervalianului soare negru al melancoliei, din „El Desdichado”, Octavian Mihalcea patrulează într-o zonă himerofilă cu stricte consemne: Tăcerea şi puterea-n miezul serii/ Nu se vor închina numai plăcerii/ De mari averi, ca peste vânt pierdute.// În oglinzi noi, neantului născute,/ Cu inimi vagi, drapate-n stranii raze/ Ce plâng adanc infernul primei fraze (Infernul primei fraze). Ne consolăm cu observaţia pertinentă şi dezarmantă a lui Dan Laurenţiu: Neantul nu e pagina goală/ neantul este sub pagină/ cine se ocupă cu arta/ se ocupă cu neantul. Risc asumat de poet, cu conştiinţa de herostat cinic a lui Paşadia, unul dintre „strejinopţi”, ce, în final, îşi răpune, prin mâna unui om de încredere, înscrisurile: Nu te iubesc, sfârşit prin nori de lume/ Cu grijă să asculţi la miez de noapte/ Cum arde ziua verbele necoapte/ Si doare risipirea din antume// (…) Nu te grăbi să mă-nţelegi prin mâine./ Poate am fost şi voi mai fi un câine/ Urlând la soare arii ocultate ( Arii ocultate). Repudiate sunt şi tentaţiile seducţiei lirice frivole (Atragere, ascunsă amintire – Voal de zi), lejeritatea şi cabotinismele curente: Prin artă ne-am retras din văzul care/ trecut si iar prezent orbea în viaţă/ Astrul – abis din ochiul de paiaţă/ Încins de împlinirile flecare/ (Artă).
Răsfrângerile, nuanţele, sugestia sunt drămuite după o nobilă, ezoterică omerta, postulată în mai multe texte: Fulgerul greu de semne se destramă, / Ecouri ca priviri de oglinzi sparte/ Când sunetul din gând doreşte moarte/ Pentru o tuşă rătăcită-n ramă (Aruncă-mă!). Virtualităţile, fertile prin echivoc, alcătuiesc meterezul pe care veghează, neîndurându-se a da vreo parola ageamiilor, curioşilor ce dau târcoale înaltelor curţi în proximitatea cărora este: Doar încercarea este vad spre parte,/ Alcătuiesc din puncte un moment/ La umbra celui viu, veşnic regent,/ Făgăduit de alte lumi lui Marte (Să plece!).
Eschivele şi manevrele de repliere pe aliniamentele ceţoase au menirea de a păstra taina, cum s-a întâmplat după prigonirea Ordinului Cavalerilor Templieri: Cândva am coborât în faţa scării/ Să recunosc cine urmează treapta/ De vânt şi vis şi ger, axa mascării (Scara). Acolo, în turnul (aquitan?), unde-şi oficiază cu devotament şi vigilenţă serviciul, ca locotenentul Drogo din „Deşertul tătarilor”, au loc misterii şi revelaţii pe care le semnalează pithiatic: În varii nopţi de după, curţi ascunse/ Au implorat o strălucire vastă ,/ Între incendii, poartă, lună castă/ Şi viaţa de apoi, spaţii pătrunse (Flăcări interzise). Este o lume cu porţi şi vămi unde poetul se apreciază nevrednic să acceadă, necuraţit încă de zgura unor „Păcate ale tinereţilor”: De multe vremi o zi de jad mă cere/ Purtat deasupra porţilor promise,/ Dar am greşit, pe trup am răni de vise (Flagel). Acest centrum mundi abscons şi râvnit este raiul nevisaţilor congeneri (Karma), coordonatele lui fiind la fel de controversate ca poziţia Atlantidei: Din centrul cu privirea înălţată/ Un punct ales visează că va frânge/ Ceasul scăldat de apă îngheţată (Corabie înaltă). Locaţia poate fi accesată şi prin cunoaşterea onirică: Mă rog la mine, singurul meu frate/ De aripi mari şi somnuri pe măsură,/ Din centrul însemnat cu altă gură/ Plutească lungi tăceri neîndurate (Forma lumii mele) sau, în siaj thanatic (plutirea dorului de spulber), ori la masa neagră a saragaselor: Ai vrut să joci la capete de lume/ Punctul stingher, o lipsa-n amintire,/ Şi să nu râzi acum, nu-i amăgire/ Un hoit purtat pe brave mări, anume (Vopsind pe ape).
Geografiile se bramburesc, emisferele se amestecă, după traseul aleatoriu al corabiei rimbaldiene sau a „Olandezului zburător”: Poţi să te duci... spre ţintă...mai departe.../ Înlăturat cu nimb de frig şi iasca/ Fără stăpân, lumina-i rece broască// Desprinsă dintre părţile de carte,/ Dreptatea e talazul care strigă-/ Strămoş cu sânge viu de-apusă rigă (Apus); în marginea aceloraşi lecturi răpitoare, poate evocând „visul galeş al Floridei şi-al ostroavelor antile”, autorul se lansează în călătorii prin bibliotecă: Te vreau o mare cu parfum în cale?/ Cum însă iarna poartă-n sânul său urale,/ Îmi cresc memorii pe istorii duse,/ Ca o venire dintre voci distruse (Voci distruse).
Investindu-se, prin admiraţia faţă de aceste voci, alesul/ Din preajma încifratelor priviri (Ucidere), va frecventa cu nesaţiu, aşa cum în tinereţe Matei I-ul, Almanahul Gotha, Cartea de înnobilare: Vopseşte-mi inima-n picturi de gală/ Fără tăcerea umbrelor oprite,/ Te mai aştept ca glasul să-ţi mai poarte// Frumosul vis spre nunta grea de fală,/ Când poate vei ucide altă carte/ Pe unicul hotar al ruptei arte (Unicul hotar); rupte, poate, cu înţelesul de sfâşietoare.
Cu toate arcanele sale, lectura este şi evaziune şi mântuire: Prin simplu foc nestins, o înrobire/ Aduce dintr-un timp de plâns şi sfadă/ Orbitul sens învins fără să creadă în drumul camuflat întru iubire (Păcatul şi securea), în felul în care autorul „Pajerelor” îşi ,,rememora” cruzimile vremurilor ,,barbare” –,,Lauda cuceritorului” -, dintr-un sadism improfesabil în epoca ce-I fusese dată. Ex-voto-urile în marginea scripturii acestuia se află presărate în multe din sonetele lui Octavian Mihalcea. De undeva mai pică o iertare/ Cu pas ţinut pe loc de valuri sterpe,/ Am răsfoit un om care pricepe/ Din aspre nopţi, albitele tartare (Născut din măr): de aici, acea îndepărtare de contingent, ca un Cressus al vechilor pagini mirobolante: Dacă opun ce a căzut din spate/ Pe flori arzânde, iernilor lumină,/ Aş zugravi cu aur o latrină (Ludens).
Umbra heraldistului şi amintirea finalului apoteotic al „Crailor”(,, Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea-senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi.”) vor fi ,,dictat” aceste versuri oraculare, cezarice: De dincolo de steme se coboară/ În starea dintre vis şi ape moarte,/ Augustul umblet ce-l simţeai aseară,// Către sfârşitul vremilor ferite/ Rostind venal din ce-a mai veche carte/ Fără răspuns, apusuri aurite (August).
Arta poetică a lui Octavian Mihalcea pare a urma deviza mateină: AGE, CAVE, TACE, precum şi dispreţul lui Ion Barbu „faţă de poezia leneşă”, cei doi apărând împreună în memoria contemporanilor; Adrian Rogoz, un discipol barbian îi evocă în poemul “Capşa”: Ne-nfierbântăm la filtru şi fâlfâia poema…/ Abia sorbea vreunul din ceşti sau din ţigare./ Mateiu lucea pe stemă şi platoşă boemă/ Totem era sălbatic aprins la cingătoare.// Focar elipsei noastre sta marele magistru:/ Bărbia lui de faun proptită-i în toiag;/ Iar suprarealistul paşadia sinistru,/ Bătându-şi ca-n mătănii al spleenului şirag.
Parfumul „asprei flori de maidan”, Pena, adie în versurile din ,,Flagel”, peste lupanarul serilor smerite (Flori sordide), ducând spre ”adevăraţii Arnoteni” şi alte paraclisuri ale “patimilor rele”: Seducţie de viciu şi nevroză, / Alăturare, mijloc şi dorinţă,/ Voita întrebare cu putinţă/ Să ardă răstignită pe o roză? (Viciu şi nevroză). “Imunda Boemă”, devergondajul practicat cu aplicaţie va fi, ca şi în cazul personajelor mateine, răscumpărată prin trufie, lucru ce le va asigura redobândirea unor “înalte locuri”: Încet se auzea un zvon, damnare.../ Pe drumuri vechi, sclipirea din taverne/ Alătura prin bocet de lanterne/ Fiorul prim, uitat la însemnare (Malleus), de aici şi fronda celui ce a arvunit un ,,mântuit azur”: Dacă iertarea e a mea aş zice/ Că sunt prea singur, dus către ratare/ Şi apărat de văi cu plumb, amice.// Nu suntem tot, deasupra-i poarta mare, / Vreau o sămânţă-n ceruri ancestrale/ Să-ţi poarte ochii verzi pe căi astrale (De seară).
Conştiinţa deosebirii de leatul său liric, a apartenenţei la o formaţiune mai degrabă de franctirori, se întrevede în mai multe texte, unde miza pe success e minimă: Adevărat, în margini e mai bine/ Cu o silabă-n plus faţă de mine/ Agonic păzitor de veche poartă (Braţe arse); hălăduind într-un alt spaţiu, cel al lecturilor, departe de turnirurile sau cuţitărelile pentru bursa curentă, nu i se pare îndelungă uncenicia prin paradisurile şi infernurile autorilor veneraţi: Vreau să te scoli, încetul, însetatul/ De roua cu parfum prizat, oniric,/ Ştiutul trecător prin vămi de vise,// Purtând la timp sfielnic înstelatul/ Mister ascuns de-acelaşi panegiric/ Durat pe struna lumilor promise (Panegiric). Capacitatea de resuscitare a unui timp fictiv pare a fi una din probele cavalereşti pe care le trece: Pe lângă drum alunecă un templu,/ Pictat în ploaia singură şi bună/ De peste veac învie o furtună/ Din largul ceas ce-n vise îl contemplu (Din vechea curte); timpul, altul decât cel acordat narcomanelor ,,apucături”, bălteşte, cade în zoologie: Clivaj peste clivaj, o zi nu-i alta/ Şi totuşi visul moare mai departe/ Doar peştele e singur, el cu balta-// Memorie de ploi pe feţe multe,/ Acum te scap şi mâine mă desparte,/ Parfum perfid de ample lumi oculte (Clivaj peste clivaj).
O altă vindecare de contingent ar fi femeia, care, asemenea orfeului nervalian, traversând Acheronul, poartă pe strunele lirei o mână, înviind, deopotrivă, ,,Însuspinări de sfântă şi ţipete de zână”; mai ales această a doua ipostază, altoită pe bovarism (care, încă, nu se brevetase): Totul se stinge, spui, cu ziua bună,/ Ca pentru ieri, nici mâine nu există / În viaţa unui om ferit de lună// Vrei să te naşti crescând în cer, solistă, / Pe scena goală de-nţeles şi umbre/ Să stingi luceferi, gânduri să-i adumbre (Cuaternar); o urmează, un timp Cu patimi mari şi stranii peste goluri,/ Spre hăituirea verii prin nămoluri, până când natura ei mundană devine tot mai pregnantă (Tu porţi o aură de dulce zloată- Melodie) şi manechiniada se îndreaptă spre previzibil: Eşti tâmpla ce îmi varsă somnul paşnic/ Sub clarvederea piesei ce-o să vină,/ Tot ce mai e uimeşte o vitrină,/ Lumină când şi când, în rest gol straşnic (Gând roşu). Surparea din iluzie, căderea din mitologie în domesticitate e iminentă şi imputativă: Nu mai primesc divina ta salvare/ Decât în sfâşieri de somn, cu tine,/ Apropiind şi depărtând rutine (Urme de centaur). Eros şi Thanatos, cumva în altă gamă decât cea mateină (Raşelica işi “devora” amanţii), posedă opţiuni exotice, în linia tonegariană: Sună o vână roşie de soare,/ Încinsă cu văpăi uitate-n soartă/ De după gând soseşte altă artă,// Drapată-n fond, pictată în profiluri/ Cum nu sunt viu, aş vrea să mă omoare/ Amorul tot, un crocodil pe Niluri (Iubiri de castru).
Unele versuri par a prelua, din agenda seniorului de la Sionu, preceptele descanalierii: Fluide tari aşteaptă porţi de lume/ Bătătorind cenuşa din albume (Sfere ninse); sau: Să ştii, timid, a împleti fluidul/ Retras abrupt în albe ţări cu ploaie (Tâlharul serii); Mateiu nu se putea consola de a fi ratat nu numai cravata Rozei albe a Finlandei, ci şi un post diplomatic la Helsingfors.
Desigur, în parte, exagerări ale lectorului, dar nu merită uitat că, pe patentul lui Ion Barbu – “Protocol al unui club Matei Caragiale” - , Şerban Foarţă a dat o variantă splendidă după “Remember (o nuvelă)”, evocându-l pre cel ce(-n altă viaţă) va fi fost unul dintre/ mylorzii lui sir Lely (cu zâmbetul mâhnit/ şi-n mâini cu câte-o roză…) Ci anul da să intre în zilele Balanţei(cu iz tot mai băhnit), în volumul „Areal” (1983).
Ca şi la Miron Cordun, debutant sub auspiciile misteriosofiei mateine(“Curtea veche”,1974), ajuns mai apoi la „Bacovii”, poetul Octavian Mihalcea are şi vagi accente din autorul „Stanţelor burgheze”: Te am prin aur negru, a speranţă/ De treceri noi, aromă şi lumină,/ Fără paloarea vremii când anină,/ Cu susur tern, o tragică romanţă (Aur negru); în linia umorului negru: Să nu ne supărăm pe morţi, fanfară! (Urme de centaur). Ar putea fi urmele din acea barbiană ,,durere divizată”, ce nu exclude alăturarea trufiei cu umilitatea, în compositul unui athanor.
Cum Între sonete curg Mercur şi Marte (Aparte), este la vedere cât de strâns, negociază” Octavian Mihalcea „pecetea tainei”, cât de impetuos marţial şi elegant o prezervă, postură ce îl individualizează cu pregnanţă în peisajul liric (destul de puţin rigorist) de acum.
Emil Niculescu
Răsfrângerile, nuanţele, sugestia sunt drămuite după o nobilă, ezoterică omerta, postulată în mai multe texte: Fulgerul greu de semne se destramă, / Ecouri ca priviri de oglinzi sparte/ Când sunetul din gând doreşte moarte/ Pentru o tuşă rătăcită-n ramă (Aruncă-mă!). Virtualităţile, fertile prin echivoc, alcătuiesc meterezul pe care veghează, neîndurându-se a da vreo parola ageamiilor, curioşilor ce dau târcoale înaltelor curţi în proximitatea cărora este: Doar încercarea este vad spre parte,/ Alcătuiesc din puncte un moment/ La umbra celui viu, veşnic regent,/ Făgăduit de alte lumi lui Marte (Să plece!).
Eschivele şi manevrele de repliere pe aliniamentele ceţoase au menirea de a păstra taina, cum s-a întâmplat după prigonirea Ordinului Cavalerilor Templieri: Cândva am coborât în faţa scării/ Să recunosc cine urmează treapta/ De vânt şi vis şi ger, axa mascării (Scara). Acolo, în turnul (aquitan?), unde-şi oficiază cu devotament şi vigilenţă serviciul, ca locotenentul Drogo din „Deşertul tătarilor”, au loc misterii şi revelaţii pe care le semnalează pithiatic: În varii nopţi de după, curţi ascunse/ Au implorat o strălucire vastă ,/ Între incendii, poartă, lună castă/ Şi viaţa de apoi, spaţii pătrunse (Flăcări interzise). Este o lume cu porţi şi vămi unde poetul se apreciază nevrednic să acceadă, necuraţit încă de zgura unor „Păcate ale tinereţilor”: De multe vremi o zi de jad mă cere/ Purtat deasupra porţilor promise,/ Dar am greşit, pe trup am răni de vise (Flagel). Acest centrum mundi abscons şi râvnit este raiul nevisaţilor congeneri (Karma), coordonatele lui fiind la fel de controversate ca poziţia Atlantidei: Din centrul cu privirea înălţată/ Un punct ales visează că va frânge/ Ceasul scăldat de apă îngheţată (Corabie înaltă). Locaţia poate fi accesată şi prin cunoaşterea onirică: Mă rog la mine, singurul meu frate/ De aripi mari şi somnuri pe măsură,/ Din centrul însemnat cu altă gură/ Plutească lungi tăceri neîndurate (Forma lumii mele) sau, în siaj thanatic (plutirea dorului de spulber), ori la masa neagră a saragaselor: Ai vrut să joci la capete de lume/ Punctul stingher, o lipsa-n amintire,/ Şi să nu râzi acum, nu-i amăgire/ Un hoit purtat pe brave mări, anume (Vopsind pe ape).
Geografiile se bramburesc, emisferele se amestecă, după traseul aleatoriu al corabiei rimbaldiene sau a „Olandezului zburător”: Poţi să te duci... spre ţintă...mai departe.../ Înlăturat cu nimb de frig şi iasca/ Fără stăpân, lumina-i rece broască// Desprinsă dintre părţile de carte,/ Dreptatea e talazul care strigă-/ Strămoş cu sânge viu de-apusă rigă (Apus); în marginea aceloraşi lecturi răpitoare, poate evocând „visul galeş al Floridei şi-al ostroavelor antile”, autorul se lansează în călătorii prin bibliotecă: Te vreau o mare cu parfum în cale?/ Cum însă iarna poartă-n sânul său urale,/ Îmi cresc memorii pe istorii duse,/ Ca o venire dintre voci distruse (Voci distruse).
Investindu-se, prin admiraţia faţă de aceste voci, alesul/ Din preajma încifratelor priviri (Ucidere), va frecventa cu nesaţiu, aşa cum în tinereţe Matei I-ul, Almanahul Gotha, Cartea de înnobilare: Vopseşte-mi inima-n picturi de gală/ Fără tăcerea umbrelor oprite,/ Te mai aştept ca glasul să-ţi mai poarte// Frumosul vis spre nunta grea de fală,/ Când poate vei ucide altă carte/ Pe unicul hotar al ruptei arte (Unicul hotar); rupte, poate, cu înţelesul de sfâşietoare.
Cu toate arcanele sale, lectura este şi evaziune şi mântuire: Prin simplu foc nestins, o înrobire/ Aduce dintr-un timp de plâns şi sfadă/ Orbitul sens învins fără să creadă în drumul camuflat întru iubire (Păcatul şi securea), în felul în care autorul „Pajerelor” îşi ,,rememora” cruzimile vremurilor ,,barbare” –,,Lauda cuceritorului” -, dintr-un sadism improfesabil în epoca ce-I fusese dată. Ex-voto-urile în marginea scripturii acestuia se află presărate în multe din sonetele lui Octavian Mihalcea. De undeva mai pică o iertare/ Cu pas ţinut pe loc de valuri sterpe,/ Am răsfoit un om care pricepe/ Din aspre nopţi, albitele tartare (Născut din măr): de aici, acea îndepărtare de contingent, ca un Cressus al vechilor pagini mirobolante: Dacă opun ce a căzut din spate/ Pe flori arzânde, iernilor lumină,/ Aş zugravi cu aur o latrină (Ludens).
Umbra heraldistului şi amintirea finalului apoteotic al „Crailor”(,, Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea-senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi.”) vor fi ,,dictat” aceste versuri oraculare, cezarice: De dincolo de steme se coboară/ În starea dintre vis şi ape moarte,/ Augustul umblet ce-l simţeai aseară,// Către sfârşitul vremilor ferite/ Rostind venal din ce-a mai veche carte/ Fără răspuns, apusuri aurite (August).
Arta poetică a lui Octavian Mihalcea pare a urma deviza mateină: AGE, CAVE, TACE, precum şi dispreţul lui Ion Barbu „faţă de poezia leneşă”, cei doi apărând împreună în memoria contemporanilor; Adrian Rogoz, un discipol barbian îi evocă în poemul “Capşa”: Ne-nfierbântăm la filtru şi fâlfâia poema…/ Abia sorbea vreunul din ceşti sau din ţigare./ Mateiu lucea pe stemă şi platoşă boemă/ Totem era sălbatic aprins la cingătoare.// Focar elipsei noastre sta marele magistru:/ Bărbia lui de faun proptită-i în toiag;/ Iar suprarealistul paşadia sinistru,/ Bătându-şi ca-n mătănii al spleenului şirag.
Parfumul „asprei flori de maidan”, Pena, adie în versurile din ,,Flagel”, peste lupanarul serilor smerite (Flori sordide), ducând spre ”adevăraţii Arnoteni” şi alte paraclisuri ale “patimilor rele”: Seducţie de viciu şi nevroză, / Alăturare, mijloc şi dorinţă,/ Voita întrebare cu putinţă/ Să ardă răstignită pe o roză? (Viciu şi nevroză). “Imunda Boemă”, devergondajul practicat cu aplicaţie va fi, ca şi în cazul personajelor mateine, răscumpărată prin trufie, lucru ce le va asigura redobândirea unor “înalte locuri”: Încet se auzea un zvon, damnare.../ Pe drumuri vechi, sclipirea din taverne/ Alătura prin bocet de lanterne/ Fiorul prim, uitat la însemnare (Malleus), de aici şi fronda celui ce a arvunit un ,,mântuit azur”: Dacă iertarea e a mea aş zice/ Că sunt prea singur, dus către ratare/ Şi apărat de văi cu plumb, amice.// Nu suntem tot, deasupra-i poarta mare, / Vreau o sămânţă-n ceruri ancestrale/ Să-ţi poarte ochii verzi pe căi astrale (De seară).
Conştiinţa deosebirii de leatul său liric, a apartenenţei la o formaţiune mai degrabă de franctirori, se întrevede în mai multe texte, unde miza pe success e minimă: Adevărat, în margini e mai bine/ Cu o silabă-n plus faţă de mine/ Agonic păzitor de veche poartă (Braţe arse); hălăduind într-un alt spaţiu, cel al lecturilor, departe de turnirurile sau cuţitărelile pentru bursa curentă, nu i se pare îndelungă uncenicia prin paradisurile şi infernurile autorilor veneraţi: Vreau să te scoli, încetul, însetatul/ De roua cu parfum prizat, oniric,/ Ştiutul trecător prin vămi de vise,// Purtând la timp sfielnic înstelatul/ Mister ascuns de-acelaşi panegiric/ Durat pe struna lumilor promise (Panegiric). Capacitatea de resuscitare a unui timp fictiv pare a fi una din probele cavalereşti pe care le trece: Pe lângă drum alunecă un templu,/ Pictat în ploaia singură şi bună/ De peste veac învie o furtună/ Din largul ceas ce-n vise îl contemplu (Din vechea curte); timpul, altul decât cel acordat narcomanelor ,,apucături”, bălteşte, cade în zoologie: Clivaj peste clivaj, o zi nu-i alta/ Şi totuşi visul moare mai departe/ Doar peştele e singur, el cu balta-// Memorie de ploi pe feţe multe,/ Acum te scap şi mâine mă desparte,/ Parfum perfid de ample lumi oculte (Clivaj peste clivaj).
O altă vindecare de contingent ar fi femeia, care, asemenea orfeului nervalian, traversând Acheronul, poartă pe strunele lirei o mână, înviind, deopotrivă, ,,Însuspinări de sfântă şi ţipete de zână”; mai ales această a doua ipostază, altoită pe bovarism (care, încă, nu se brevetase): Totul se stinge, spui, cu ziua bună,/ Ca pentru ieri, nici mâine nu există / În viaţa unui om ferit de lună// Vrei să te naşti crescând în cer, solistă, / Pe scena goală de-nţeles şi umbre/ Să stingi luceferi, gânduri să-i adumbre (Cuaternar); o urmează, un timp Cu patimi mari şi stranii peste goluri,/ Spre hăituirea verii prin nămoluri, până când natura ei mundană devine tot mai pregnantă (Tu porţi o aură de dulce zloată- Melodie) şi manechiniada se îndreaptă spre previzibil: Eşti tâmpla ce îmi varsă somnul paşnic/ Sub clarvederea piesei ce-o să vină,/ Tot ce mai e uimeşte o vitrină,/ Lumină când şi când, în rest gol straşnic (Gând roşu). Surparea din iluzie, căderea din mitologie în domesticitate e iminentă şi imputativă: Nu mai primesc divina ta salvare/ Decât în sfâşieri de somn, cu tine,/ Apropiind şi depărtând rutine (Urme de centaur). Eros şi Thanatos, cumva în altă gamă decât cea mateină (Raşelica işi “devora” amanţii), posedă opţiuni exotice, în linia tonegariană: Sună o vână roşie de soare,/ Încinsă cu văpăi uitate-n soartă/ De după gând soseşte altă artă,// Drapată-n fond, pictată în profiluri/ Cum nu sunt viu, aş vrea să mă omoare/ Amorul tot, un crocodil pe Niluri (Iubiri de castru).
Unele versuri par a prelua, din agenda seniorului de la Sionu, preceptele descanalierii: Fluide tari aşteaptă porţi de lume/ Bătătorind cenuşa din albume (Sfere ninse); sau: Să ştii, timid, a împleti fluidul/ Retras abrupt în albe ţări cu ploaie (Tâlharul serii); Mateiu nu se putea consola de a fi ratat nu numai cravata Rozei albe a Finlandei, ci şi un post diplomatic la Helsingfors.
Desigur, în parte, exagerări ale lectorului, dar nu merită uitat că, pe patentul lui Ion Barbu – “Protocol al unui club Matei Caragiale” - , Şerban Foarţă a dat o variantă splendidă după “Remember (o nuvelă)”, evocându-l pre cel ce(-n altă viaţă) va fi fost unul dintre/ mylorzii lui sir Lely (cu zâmbetul mâhnit/ şi-n mâini cu câte-o roză…) Ci anul da să intre în zilele Balanţei(cu iz tot mai băhnit), în volumul „Areal” (1983).
Ca şi la Miron Cordun, debutant sub auspiciile misteriosofiei mateine(“Curtea veche”,1974), ajuns mai apoi la „Bacovii”, poetul Octavian Mihalcea are şi vagi accente din autorul „Stanţelor burgheze”: Te am prin aur negru, a speranţă/ De treceri noi, aromă şi lumină,/ Fără paloarea vremii când anină,/ Cu susur tern, o tragică romanţă (Aur negru); în linia umorului negru: Să nu ne supărăm pe morţi, fanfară! (Urme de centaur). Ar putea fi urmele din acea barbiană ,,durere divizată”, ce nu exclude alăturarea trufiei cu umilitatea, în compositul unui athanor.
Cum Între sonete curg Mercur şi Marte (Aparte), este la vedere cât de strâns, negociază” Octavian Mihalcea „pecetea tainei”, cât de impetuos marţial şi elegant o prezervă, postură ce îl individualizează cu pregnanţă în peisajul liric (destul de puţin rigorist) de acum.
Emil Niculescu
TRISMEGISTRĂRI DIN MILENIUL TREI
După „Epicriza“, volum de versuri apărut anul precedent, Octavian Mihalcea revine cu un alt set de „foi de observaţie“, grupate sub titlul „Poezii“( Fundaţia Culturală Antares, 2012), parcă mult mai eliptice, mai puţin „caligrafice“, mai abstrase decodărilor obişnuite, lecturii leneşe/lejere.
Textele stau sub protecţia vigilentă a unei procesări tainice şi temeinice, nocturne, în vecinătatea athanorului, unde are speranţa nestrămutată a fi obţinut, ca şi confratele său, Magistrul „din mahalaua celestă Ţicău“ – Am aurum non vulgi, leones – poezia; către acolo par să conducă notaţii abreviate precum: Încă arde steaua princiară/ când urmărim drumul fierului/ încercare a nisipurilor arse („Transe de noapte“); e o lucrare din nopţile lui Hermes, al cărei „jurnal“ noctambulic îl ţine: ai păşit/ ai fost trimis/ pe uşa deformată din faţa triunghiului// aproape tremurând („Deschis“). fiindcă expunerea în profan incumbă primejdia căderii din „aera nova“:
„faima cotidiană asaltează aerul// ţintă peste noi păcate“(„De trei ori în inimă“). Sunt, îndeobşte, flash-uri stranii şi insolite comunicând inchietudini: poveste văratică/ într-o oglindă de sânge („În oglindă“), un minut celebru incendiat („Limpede“), uşi bântuite în miezul fotografiei („Numărătoare ruptă“), divulgate cumva împotriva voinţei celui care le-a surprins, depozitarul, custodele unor reţete aflate sub incidenţa magiei, care ştie că opera la negru calcă/ pe semne crăpate („Opera la negru“), clădită pe mereu cenuşa vorbelor frumoase („Parolă“). Repudierea vechilor „arte poetice“ derivă polemic din conştiinţa unei solitudini orgolios asumate, communicată pithiatic, ca un semn de benevolenţă cenzurată: deschidere simplă – ruinele zilei se împart/ istorii trecute pentru ştiuta sinceritate a poeziei// sânge învelit cu prilejul întrecerii/ tărâmului limpede postum („Sinceritatea în poezie“). Umbra Creatorului, ce se revarsă asupra operei lumeşti a lucrătorului Său, este aceea punitivă emanată de paginile Vechiului Testament, chiar atunci când s-ar vorbi de (o fanată) iubire: acelaşi cântec de seară/ poartă forţa dansurilor pierdute// unul pe altul ne alungăm/ din preajma destinului// iertarea nu e bună pentru ce va fi // acest poem s-a născut să uite binele („Dans“); sau: cercetează groapa fără fund// ar putea fi o cununie tăiată/ de îngeri captivi („Suma ochilor doriţi“).
Arta îşi are stigmatele şi obedienţele/ascultările (în sens monahal) sale, iar cel bântuit de acest har şi pedeapsă le ştie dar se resemnază/izolează spre a nu fi supus unui şi mai grav afront, compasiunea: cu dantelă neagră pe umerii goi/ fiecare muză poartă alături/ blestemele cele mai lungi („Dantelă neagră“); în consecuţie, curajul nu e decât un regret/ rupt din sufletul echilibrului („Curaj“). Cavalerul acestei istorii repetitive la orice întrupare, ca un palimpsest (am găsit pe viaţă unul dintre nuduri/ nu ştiu dacă cel mai bun posibil/ (…) vitraliile vor privi înapoia trupului gol/ ce se pierde sub tuşele groase - „Sub tuşele groase“) este hărăzit a hălădui prin locuri maştere, asemenea legendarului Sfânt Gheorghe, într-un peisaj de roci aride, parcă irlandez, „la răscruce de vânturi“: pe drum sunt bestii şi basme/ mâine vor curge râuri triste/ prin venele pietrelor// legile se scund fără limite/ şi urmează inimi alungate/ în cinstea vântului („Bestii şi basme“).
Se sugerează un anonimat al acestui tip de martiraj literar, al combustiilor fără încetare şi saţiu: aşa cum trece istoria/ / fumul nu aduce liniştea/ varului stins eliberat/ în piatră („Muza de piatră“); nostalgia faptei, alta decât aceea a vânării de vânt, îşi flutură, când şi când banierele: citeşte-mi linia sângelui/ ar trebui să fiu aici/ când nu sunt/ decât un cuţit pierdut („Fără a fi“), chiar când toate par a fi fost deja hotărâte, legalizate, parafate ( timbru pe timbru lipit - „Din dreapta“).
Arar nostalgia unei partenza, nici aceasta promiţătoare de zodii mai faste (marea mult aşteptată/ fără ţărmuri/ a venit târziu// singurătatea retezând capete - „Salvamar“), spre zone australe cu lună incertă sau viitor întrebător, sau boreale (din centrul iernii tremură paşi sinceri pe gheaţă - „Vulpi pe gheaţă“), mântuitoare prin hipotermie şi nădăjduitoare graţie unor tehnici criogenetice: în adorarea limpezimii/ printre cumplitele geruri fine/ care uneori pot să învie/ cele mai frumoase naufragii („Cele mi frumoase naufragii“).
În pofida avariţiei cu care se confesează, uneori emite „semnale“, cu o topică specială şi vagi rezonanţe din telegrame caragialiene, anunţând remanenţa absurdului în mundan ca pe un ingredient aferent, greu imprescriptibil: Urmuz în lume încă („Nuanţe păzite“).
În schivnicia voită a atelierului/laboratorului/claustrului alchimic, suspect de auster faţă de fastuoasele „hale“ ale oniricului Leonid Dimov (interesat mai puţin de perfecţiunea „capului de operă“ decât de proteicele aventuri ale compostului, unde mijloacele preţuiesc mai abitir ca scopul, care, ca urmare a halucinantului sentiment de meraviglio, poate fi scăpat, fără mari pierderi, din vedere, el nefiind decât un cap-compas, un azimut ce nu ambiţionează a deveni o terra ferma), Octavian Mihalcea îşi ascetizează, cred, în exces expresia, cu metodă, în ideea că, dacă, apud Şerban Foarţă, poezia este penttru copii şi iniţiaţi, poate renunţa la toate ludicităţile „compromiţătoare“ în favoarea unei rigori acerbe, alpine, orgolioasă până la refuzul prezenţei oricăror şerpaşi.
Poeţii, adică mulţi dintre aceştia (care, oricum, statistic, sunt inflaţionişti), privind pe această ambrazură, rămân prizonierii unui teatru vetust, consideraţi şi evaluîndu-se drept dramatis personae, gesticulanţii vânzând aceeaşi marfă (alungaţi din cetate dar , încă, nu şi din templu, din raţiuni care ne scapă) nevoiaşilor incapabili de abstract; faţă de ei, Octavian Mihalcea pare a lua o ambiguă , oricum rezervată, atitudine; conciliantă, totuşi, cu neşansa lor de a obţine „produsul finit“ şi infinisabil: paşi albi pe fostul drum al teatrului/ ca versul neterminat de poeţii himerici („Drumul teatrului“). Final cu inefabilă cortină. De unde, admiţând că ar primi, după expresia blândului, ocupat până peste cap cu insignifiantele, Petre Stoica, fermier de „iepuri şi anotimpuri“,„un potop de simpatii“, autorul ar părăsi clădirea pe scara de serviciu. Volumul atinge un metastadiu , interesant din punct de vedere experimentului, dar poate prea radicalizat încât să permită o continuare în aceeaşi octavă. De imaginat, să zicem, o scriere cuneiformă unde, împotriva inutilei calofilii, caielelor li s-a tăiat „floarea“. Când îşi îngăduie relaxări, în funcţie de timp şi expresii solitare („Crochiu“), edictele lui Octavian Mihalcea au nu numai solemnitate ci şi vibraţie: către toate porţile sacre ce au curs în beznă/ către toate corăbiile scufundate în zorii nunţilor de fier/ către toate focurile trudind pe maluri mişcătoare// acest oracol al oglinzilor înveninate cu aur/ această dezvelire îngropată în ploaie// pe malul ud se fabrică vise („Visele se fabrică“). Amintitoare ale unei notaţii a lui Matei Călinescu, din „Viaţa şi opiniile lui Zaharias Lichter“: Cuvântul se bea în tăcere/ în ploaie/ în Dumnezeu. Prin „venele plutitoare“ ale autorului circulă informaţia că undeva se învaţă prăbuşirea la fix; este ceea ce aici, îl face recognoscibil: o exactitate ambiguă, saturniană.
Emil Niculescu
Textele stau sub protecţia vigilentă a unei procesări tainice şi temeinice, nocturne, în vecinătatea athanorului, unde are speranţa nestrămutată a fi obţinut, ca şi confratele său, Magistrul „din mahalaua celestă Ţicău“ – Am aurum non vulgi, leones – poezia; către acolo par să conducă notaţii abreviate precum: Încă arde steaua princiară/ când urmărim drumul fierului/ încercare a nisipurilor arse („Transe de noapte“); e o lucrare din nopţile lui Hermes, al cărei „jurnal“ noctambulic îl ţine: ai păşit/ ai fost trimis/ pe uşa deformată din faţa triunghiului// aproape tremurând („Deschis“). fiindcă expunerea în profan incumbă primejdia căderii din „aera nova“:
„faima cotidiană asaltează aerul// ţintă peste noi păcate“(„De trei ori în inimă“). Sunt, îndeobşte, flash-uri stranii şi insolite comunicând inchietudini: poveste văratică/ într-o oglindă de sânge („În oglindă“), un minut celebru incendiat („Limpede“), uşi bântuite în miezul fotografiei („Numărătoare ruptă“), divulgate cumva împotriva voinţei celui care le-a surprins, depozitarul, custodele unor reţete aflate sub incidenţa magiei, care ştie că opera la negru calcă/ pe semne crăpate („Opera la negru“), clădită pe mereu cenuşa vorbelor frumoase („Parolă“). Repudierea vechilor „arte poetice“ derivă polemic din conştiinţa unei solitudini orgolios asumate, communicată pithiatic, ca un semn de benevolenţă cenzurată: deschidere simplă – ruinele zilei se împart/ istorii trecute pentru ştiuta sinceritate a poeziei// sânge învelit cu prilejul întrecerii/ tărâmului limpede postum („Sinceritatea în poezie“). Umbra Creatorului, ce se revarsă asupra operei lumeşti a lucrătorului Său, este aceea punitivă emanată de paginile Vechiului Testament, chiar atunci când s-ar vorbi de (o fanată) iubire: acelaşi cântec de seară/ poartă forţa dansurilor pierdute// unul pe altul ne alungăm/ din preajma destinului// iertarea nu e bună pentru ce va fi // acest poem s-a născut să uite binele („Dans“); sau: cercetează groapa fără fund// ar putea fi o cununie tăiată/ de îngeri captivi („Suma ochilor doriţi“).
Arta îşi are stigmatele şi obedienţele/ascultările (în sens monahal) sale, iar cel bântuit de acest har şi pedeapsă le ştie dar se resemnază/izolează spre a nu fi supus unui şi mai grav afront, compasiunea: cu dantelă neagră pe umerii goi/ fiecare muză poartă alături/ blestemele cele mai lungi („Dantelă neagră“); în consecuţie, curajul nu e decât un regret/ rupt din sufletul echilibrului („Curaj“). Cavalerul acestei istorii repetitive la orice întrupare, ca un palimpsest (am găsit pe viaţă unul dintre nuduri/ nu ştiu dacă cel mai bun posibil/ (…) vitraliile vor privi înapoia trupului gol/ ce se pierde sub tuşele groase - „Sub tuşele groase“) este hărăzit a hălădui prin locuri maştere, asemenea legendarului Sfânt Gheorghe, într-un peisaj de roci aride, parcă irlandez, „la răscruce de vânturi“: pe drum sunt bestii şi basme/ mâine vor curge râuri triste/ prin venele pietrelor// legile se scund fără limite/ şi urmează inimi alungate/ în cinstea vântului („Bestii şi basme“).
Se sugerează un anonimat al acestui tip de martiraj literar, al combustiilor fără încetare şi saţiu: aşa cum trece istoria/ / fumul nu aduce liniştea/ varului stins eliberat/ în piatră („Muza de piatră“); nostalgia faptei, alta decât aceea a vânării de vânt, îşi flutură, când şi când banierele: citeşte-mi linia sângelui/ ar trebui să fiu aici/ când nu sunt/ decât un cuţit pierdut („Fără a fi“), chiar când toate par a fi fost deja hotărâte, legalizate, parafate ( timbru pe timbru lipit - „Din dreapta“).
Arar nostalgia unei partenza, nici aceasta promiţătoare de zodii mai faste (marea mult aşteptată/ fără ţărmuri/ a venit târziu// singurătatea retezând capete - „Salvamar“), spre zone australe cu lună incertă sau viitor întrebător, sau boreale (din centrul iernii tremură paşi sinceri pe gheaţă - „Vulpi pe gheaţă“), mântuitoare prin hipotermie şi nădăjduitoare graţie unor tehnici criogenetice: în adorarea limpezimii/ printre cumplitele geruri fine/ care uneori pot să învie/ cele mai frumoase naufragii („Cele mi frumoase naufragii“).
În pofida avariţiei cu care se confesează, uneori emite „semnale“, cu o topică specială şi vagi rezonanţe din telegrame caragialiene, anunţând remanenţa absurdului în mundan ca pe un ingredient aferent, greu imprescriptibil: Urmuz în lume încă („Nuanţe păzite“).
În schivnicia voită a atelierului/laboratorului/claustrului alchimic, suspect de auster faţă de fastuoasele „hale“ ale oniricului Leonid Dimov (interesat mai puţin de perfecţiunea „capului de operă“ decât de proteicele aventuri ale compostului, unde mijloacele preţuiesc mai abitir ca scopul, care, ca urmare a halucinantului sentiment de meraviglio, poate fi scăpat, fără mari pierderi, din vedere, el nefiind decât un cap-compas, un azimut ce nu ambiţionează a deveni o terra ferma), Octavian Mihalcea îşi ascetizează, cred, în exces expresia, cu metodă, în ideea că, dacă, apud Şerban Foarţă, poezia este penttru copii şi iniţiaţi, poate renunţa la toate ludicităţile „compromiţătoare“ în favoarea unei rigori acerbe, alpine, orgolioasă până la refuzul prezenţei oricăror şerpaşi.
Poeţii, adică mulţi dintre aceştia (care, oricum, statistic, sunt inflaţionişti), privind pe această ambrazură, rămân prizonierii unui teatru vetust, consideraţi şi evaluîndu-se drept dramatis personae, gesticulanţii vânzând aceeaşi marfă (alungaţi din cetate dar , încă, nu şi din templu, din raţiuni care ne scapă) nevoiaşilor incapabili de abstract; faţă de ei, Octavian Mihalcea pare a lua o ambiguă , oricum rezervată, atitudine; conciliantă, totuşi, cu neşansa lor de a obţine „produsul finit“ şi infinisabil: paşi albi pe fostul drum al teatrului/ ca versul neterminat de poeţii himerici („Drumul teatrului“). Final cu inefabilă cortină. De unde, admiţând că ar primi, după expresia blândului, ocupat până peste cap cu insignifiantele, Petre Stoica, fermier de „iepuri şi anotimpuri“,„un potop de simpatii“, autorul ar părăsi clădirea pe scara de serviciu. Volumul atinge un metastadiu , interesant din punct de vedere experimentului, dar poate prea radicalizat încât să permită o continuare în aceeaşi octavă. De imaginat, să zicem, o scriere cuneiformă unde, împotriva inutilei calofilii, caielelor li s-a tăiat „floarea“. Când îşi îngăduie relaxări, în funcţie de timp şi expresii solitare („Crochiu“), edictele lui Octavian Mihalcea au nu numai solemnitate ci şi vibraţie: către toate porţile sacre ce au curs în beznă/ către toate corăbiile scufundate în zorii nunţilor de fier/ către toate focurile trudind pe maluri mişcătoare// acest oracol al oglinzilor înveninate cu aur/ această dezvelire îngropată în ploaie// pe malul ud se fabrică vise („Visele se fabrică“). Amintitoare ale unei notaţii a lui Matei Călinescu, din „Viaţa şi opiniile lui Zaharias Lichter“: Cuvântul se bea în tăcere/ în ploaie/ în Dumnezeu. Prin „venele plutitoare“ ale autorului circulă informaţia că undeva se învaţă prăbuşirea la fix; este ceea ce aici, îl face recognoscibil: o exactitate ambiguă, saturniană.
Emil Niculescu
Epicriza
Nu stiu ce sa spun despre Poezie. Nu cred pe nimeni care crede ca spune ceva despre Poezie.
Doar pe Poet. Poetul insa nu-i de ascultat teoretizand. Inima lui bate-n Cuvant dar pulsul, ritmul intim nu-i de-nteles in ureche.
Sunt Hamlet si-asum: "cuvinte, stapane, cuvinte".
Sunt Hamlet si-asum: " mai multe, Horatio, in cer si pe pamant, decat viseaza filosofii-ti".
Mihalcea-i al ploilor de toamna. Nu al cainilor, nu al birturilor prin care-altcandva ne-am tarat. Viciul nu l-a-mbracat niciodata.
Satrea-i pretinde alt cer. Din care nicicand nu se cade pentru ca totul este a priori cazut. Nu in dizgratii, nu-n haul in care doar demonii tin de urat.
Cazut in nuante. Prizand linia subtire-a esentei din care putini au gustat.
Mihalcea nu-i al desavarsirii. E-al sensului ce ramane de savarsit. Va trece cum toti ne vom trece. Pierdut va ramane cetatii de-asfalt.
Mihalcea insa nu-i al cetatii. E-al cetei in care tot mereu ni se nazare c-ar fi. Ce-i de vazut se ascunde-n vedere.
Gabriel Tudorie
Doar pe Poet. Poetul insa nu-i de ascultat teoretizand. Inima lui bate-n Cuvant dar pulsul, ritmul intim nu-i de-nteles in ureche.
Sunt Hamlet si-asum: "cuvinte, stapane, cuvinte".
Sunt Hamlet si-asum: " mai multe, Horatio, in cer si pe pamant, decat viseaza filosofii-ti".
Mihalcea-i al ploilor de toamna. Nu al cainilor, nu al birturilor prin care-altcandva ne-am tarat. Viciul nu l-a-mbracat niciodata.
Satrea-i pretinde alt cer. Din care nicicand nu se cade pentru ca totul este a priori cazut. Nu in dizgratii, nu-n haul in care doar demonii tin de urat.
Cazut in nuante. Prizand linia subtire-a esentei din care putini au gustat.
Mihalcea nu-i al desavarsirii. E-al sensului ce ramane de savarsit. Va trece cum toti ne vom trece. Pierdut va ramane cetatii de-asfalt.
Mihalcea insa nu-i al cetatii. E-al cetei in care tot mereu ni se nazare c-ar fi. Ce-i de vazut se ascunde-n vedere.
Gabriel Tudorie
joi, 25 iulie 2013
SCENARII ALE EXILULUI
Textele din
Poker Face (Editura Vinea,
București, 2010) compun imaginea
peisajului introspectiv ce
vizează un statut existențial brăzdat de variate suplicieri. Autenticismul
conduce toate palierele ființării printre pericole, spre neascunderea niciunui
detaliu caracteristic acestei realități ce aderă la o substanțialitate frustă,
greu de transfigurat. Cumva bacovian, în
hî, în ha, detașarea nu este decât aparentă: "atunci o liniște boreală
o să se ridice/ peste toate blocurile în care mi-am desprins în tăcere/ pielea
prea strânsă -/ și am să râd." Epidermicul e într-o continuă expansiune
cuprinzând straturi viscerale. Evidența accentuează stările dezintegrate,
filonul stabilității fiind ușor escamotabil: "fiindcă zidurilor doar puțin/
le place să rămână-n picioare// mai glorioasă și mai sonoră e-atunci prăbușirea
lor." Inevitabil, adânca înstrăinare naște dezechilibre, totuși atașate
unei estetici extrem de particulare: "tac fiindcă-ntre noi numai absențe
și numai noi./ departe spre orizont triste corăbii cu mirodenii/ și sclavi și
sticlă colorată." Din angoase derivă tablouri situate pregnant în zona
dură a expresionismului. Stările crepusculare abundă în poezia Ritei Chirian,
eterogenitatea anumitor ipostaze putând fi încadrată universului plastic
propriu lui James Ensor. Absurdul și elementele sumbre, cu notă caustică,
subliniază precaritatea ridicată pe care o avem de înfruntat, mesaj ce își
apropie neliniștile revoltei. Și la Rita Chirian apar măști obscure, forme ale
asprimii: "fiindcă în noaptea de treișpe spre paișpe octombrie/ în noaptea
aia/ vagoane lungi cu târfe și cerșetori/ s-au oprit sub geamurile mele și ei
au urcat// și am mâncat și-am băut până la dimineață/ ne-am tot încercat
rănile/ și ne-am strâmbat unii la alții/ și-am râs cum am mai râs doamne
dumnezeule." Un fior penetrant, thanatofil, învăluie versurile din Poker Face. Menajul cotidian devine din
ce în ce mai apăsător, încercuit de venele însingurării. La nivelul cuplului,
pierderea direcției creează o cromatică a rupturii cu nuanțe cvasi-clinice:
"acuma te recunosc de departe./ tristețea ta e verde ca flegma în
octombrie/ galbenă ca puroiul în martie/ albastră ca obrazul morților în
august.// acum între noi se deschid canioane largi/ și ele cresc/ ca serul de
botulină în ridurile femeilor.// acum suntem dinții încleștați ai unui copil
violat." Existențialismul Ritei Chirian se individualizează prin volumul
considerabil de spaimă, asumată fără
rezerve într-un peisaj predispus disoluției. "Oasele și pielea"
constituie șubrezii piloni caracteristici acestei aventuri a cărnii căzute. Lenta devitalizare atrage
stadiul critic "când sexul e umed și flasc și mușchii bine topiți/ de
foame și de-ncordare." Se desfășoară intense scenarii ale terorii,
întunecate regiuni din care "n-ai unde să fugi". Reprezentările sunt
apropiate maleficiior, "extaze rele ale sângelui cald." Fără
prețiozitate, intimismele acționează violent. Călătoriile lirice, de multe ori
paradoxale, aduc excentricitatea visului lângă crudele flagelări din viață. Astfel
apare un dureros vitraliu îndreptat către demolare și discreditare.
"Întunericul se scurge gros pe pulpe", parcă ilustrând delirul. Stările-limită
se succed cu rapiditate într-un straniu univers ultragiat. Parcă de peste tot
amenință pericolul multiplelor prăbușiri. Relațiile interumane, îndeosebi cele
pasionale, sunt adânc influențate de crepusculare eroziuni ce pot ajunge până
la prizarea lubrico-prosecturală a efluviilor unor "nopți roșii"
discontinue: "de-aia gesturile ei sunt de cârpă și limba ei/ e limba unui
cadavru și/ sexul e-un anotimp din care nu-ți amintești/ decât setea." În
aceste versuri, corporalizările extind arealul fantasmatic dincolo de zi și
noapte. Cvasipermanenta stare de exil
hibernal cheamă suprema părăsire: "aici nicăieri nu mai e acasă.
aici nu mai ești/ niciodată singur./ aici trupul frumos al bărbatului e o
banchiză/ pe care alergi/ printre leșuri descărnate și harpoane/ cu picioarele
goale.// aici moartea are culoarea ochilor mei morți." Angoasantă,
concupiscența devine armă letală: "sexul tău mă caută cu tristețe cu
rușine/ îți vorbesc despre dragoste îmi vorbești/ despre dragoste -/ carnea mea
se cască/ gol și negru/ ca țeava unui pistol". Se petrec lente
descompuneri adictive, autodevorări pe fundal cenușiu. Masiva disoluție
petrecută într-o accentuată claustrare duce la revelații greu suportabile:
"inima mea e un crematoriu de seringi infectate".Volumul Ritei Chirian, Poker Face, evidențiază agonii uneori tenebroase, rodul unei
abordări extrem de accentuate a propriului ego,
extravaganța îmbinându-se cu nevroza. O neobișnuită plăcere decadentă marchează
stilul acestei cărți spectaculoase.
Octavian Mihalcea
Octavian Mihalcea
DIVERSE OGLINZI FRUSTE
Volumul lui Paul Vinicius, Kemada
(Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012), conţine extrem de percutante
priviri retrospective caracterizate, paradoxal, de implicare şi detaşare,
situaţie în care ludicul are o funcţie echilibrantă bine determinată. De multe
ori, crepusculul boemei e traversat fără prea mari torbulenţe, prin apelul la
aceste speciale abordări lirice, anonime, îndepărtând, din păcate doar
temporar, tensiunea: savarino/ de azi
înainte/ voi fi cuminte/ ca un efeb// nu tu piper/ şi - / mai salcâm/ sare/ să
nu mă doare/ membrul cel drept. În regim nocturn, succesiunea anotimpurilor
se dovedeşte tot mai pasibilă de inautentic. Brusc, amnezia capătă nuanţe
sepulcrale, rapid sublimate. Ambientul nefavorabil naşte sentimentul dezmărginirii:
frig străin/ într-o casă/ la fel de
străină// o lumină-mpleticită/ calică şi urâtă/ cernută prin nori// tremurul
fricos al frunzelor/ precum o fecioară/ subţire// iar eu - / ei/ bine/ eu -/
sunt tot mai departe/ decât/ departe. Paul Vinicius pictează miniaturi,
câteodată chiar un ozeneu minuscul/
străpuns de o torpilă/ de-a dreptul microscopică. Sinestezic, cromatica
imaginilor devine fluidă, totul conducând la invocarea marilor plecări. Tot mai
frecvent apelăm la arta camuflării, într-un cotidian de multe ori contestabil. De
aceea, o tentă suprareală învăluie câteodată aceste versuri. Destinderea ia
valori absolute, vizionarismul nefiind deloc exclus. Parcă à la René Magritte, deasupra
oraşului/ pe cer/ a-nceput să crească iarbă. Incursiunile onirice au totala
libertate a spaţiilor supramundane, fiind creată impresia timpului luat în
răspăr. Substanţa poetică include şi câteva artificii licenţioase ce subliniază
mult aşteptata eliberare. Omniprezentul pahar
punctează desprinderile de suprafaţa lumii şi pătrunderea într-un areal aparte,
cu legi variabile. Aici întâlnim multiple pasiuni, carnale sau nu, toate aşezate
sub imperiul magnetismului. Vodca e
ipostaziată apodictic, aici cu ample însuşiri contondente: groaznic/ câtă duhoare/ poate împrăştia un cuvânt// aşa că m-am întors/
într-o foarte mare grabă/ pe insula mea// am luat de pe raftul bibliotecii/
sticla cu vodcă/ şi m-am apucat/ s-o răsfoiesc/ pagină cu pagină/ cer despicat
de păsări cu cer despicat de ploaie/ imersie după imersie/ scafandru cu
scafandru// până când/ ţăndări/ au rămas// din cuvântul acela. Pe fondul
constantei alunecării, visele se fabrică odată cu necesitatea identităţii
schimbate. Diversitatea asigură oricând un refugiu până la inevitabila trezire
la realitate. Asumata fibră marginală face din Kemada un autentic manifest al genului. Solidaritatea are conotaţii
impresionante: mulţi dintre cei de aici/
au murit de mult/ însă continuăm să ne vedem/ din când în când/ fiindcă ne-am
iubit/ şi altfel/ nici că s-ar putea. Este
privilegiată diferenţierea de ceea ce, generic, se consideră a fi în sfera
normalităţii. Ceasurile parcă bat altfel, ziua sau noaptea. Mazilescian, avem
profilată constanta unei misterioase regiuni: în curând/ viaţa mea/ dar şi ale voastre/ vor ajunge într-o câmpie
amnezică/ proaspăt ninsă/ scrisă cu păsări lungi/ negre. Stilizări cu
declarată pecete orientală marchează aceste nostalgii. Asistăm la fiinţarea
între multiple oglinzi pasionale: propun
un armistiţiu:// un sărut/ cu puţin/ (numai puţin)/ sânge/ care/ nu îmi va
tulbura minţile// un simplu/ sărut/ şi tot ceea ce decurge/ de aici -// în timp
ce picioarele tale îmi spun/ cu fermitate/ în timp ce gura ta/ eşuează/ pe o
insulă/ pustie. Rănile nu mai sunt ascunse sub razele benevolente ale
calofiliei. Totul apare din ce în ce mai frust, fiindcă nu poţi dansa pe o inimă/ fără să strecori/ noapte/ într-un
suflet. Oricând există pericolul ca iubirea să fie supusă obişnuitelor
relativizări. Cuvintele vor inventa în continuare inedite universuri onirice,
purtând evanescenţa lirică pe clapele
unui pian// infinit. Ironia e tot timpul binevenită, compensare a
neîmplinirilor sufleteşti. Iată un elocvent portret spectral, cu eterice tuşe
prerafaelite: ea nu avea genunchi// ci
două tâmple/ de copii/ căzuţi pe gânduri// şi mâinile mele// care/ uitaseră/ să
mai mângâie. Geografiile imaginare urmează neabătut linia sângelui, aproape
de mereu iluzoria realizare a inimii. Abandonul provoacă dureroase alunecări, re-luări, re-inventări diverse,
îmbrăţişări neterminate. Gestul uzual consonează cu profundele flagelări ajunse
deja reper. Ecouri baudelairiene, dintr-o
ţară ploioasă, accentuează spleen-ul
unor odată luminoase îndrăgostiri. De atunci, presiunea a început să fie
constantă, sub zodia claustrării ce reconsideră abnorm cromatica unei vieţi cu
debut promiţător. Contingenţa nu cadrează, bineînţeles, cu cele poezeşti. Va urma un zâmbet bine ţintit,
narcotizant: aşa că-ţi aprinzi o ţigară/
şi zâmbeşti/ în gând/ aşa cum numai robert de niro/ a ştiut-o face/ pe ultimele
zeci de metri de peliculă/ ale lui once
upon a time in america// (un zâmbet fără timp/ fără spaţiu/ fără ţintă/ un
zâmbet frumos/ cel mai frumos zâmbet din lume/ plutind prin opiu/ şi
întorcându-se-n opiu)// cineva/ undeva/ prin oraşul ăsta/ te iubeşte. Suspendarea
deasupra abisului împarte existenţa în zone câteodată suprapuse conform unui
algoritm extrem de particular. Povestea cicatricelor sanguinolente urmăreşte
linia autenticităţii. Janis Joplin şi Jimi Hendrix punctează umbroasele
constante ale aducerii aminte. Lipsa dialogului dintre inimi reprezintă
hiatusul întregii existenţe, poetice sau nu. Nocturnul generează unele pasaje
apropiate anatemei: tot ce ai atins tu/
din mine/ a devenit/ (iată:)/ cenuşă/ scrum/ dinamită// inclusiv băltoaca asta
informă/ de cuvinte/ precum un cancer/ al hârtiei/ care a devenit carte. În
Kemada, tristeţea provoacă
rafinamentul versurilor mari, perpetuate metamorfic.
Octavian Mihalcea
SUB AURA INTROSPECŢIEI
Câteodată, din atenta abordare a unui volum de versuri se poate distinge pregnant ideea despărţirii de materie, ca o irepresibilă dorinţă intervenită la crepusculul zilei. Cartea lui Gabriel Chifu, Însemnări din ţinutul misterios (Cartea Românească, Bucureşti, 2011) stă parcă mereu sub semnul esenţelor supramundane, numai acestea fiind abilitate să remedieze starea sublunară, profund alterată. E reliefată constanta luptei care marchează trecerea inexorabilă a timpului. Intervine problematica diversităţii în unitate: Suntem mai mulţi în acest trup./ Toţi răspundem la acelaşi nume, toţi ne înfăţişăm/ sub acelaşi chip,/ dar suntem diferiţi. (Suntem mai mulţi). Pe teritoriul evanescent al Poeziei au loc infinite tribulaţii, parcă fără început şi fără sfârşit. De prea multe ori, visceralitatea pare o formă fără fond, supusă gratuităţii. Ruptură la nivel ontologic, imaginea frumuseţii revine şi creează o estetizantă atmosferă atotstăpânitoare: Tu câştigai orice război fără să tragi/ niciun foc de armă./ Cu simpla ta prezenţă./ Erai frumoasă, misterioasă./ Trupul tău emana melodii ca marea,/ bănuiesc că aveai ascunse sub piele clavire./ Erai provocatoare, răscolitoare,/ cum este în oraşul de provincie/ mirosul revărsat din teii în floare./ Erai senzuală, neruşinată, lascivă şi fină/ ca petala albă de magnolie târzie. (Tu câştigai orice război). Alteori au loc recluziuni în zonele amniotice ale spiritului, dorinţă absolută pe care o poate avea cel ce are acces la lumi subtile. Cave. Age . Tace., mereu actualul dicton matein, are valoarea pietrei angulare ce orientează existenţa multiformă a estetului. Irizările art nouveau caracteristice tabloului intimităţii au nevoie de o amplă protecţie împotriva ultragierilor flagelantei mundaneităţi. Fugit irreparabile tempus e marca dureroasei urme lăsată unui suflet odată detaşat şi încrezător. Variate încercări brăzdează drumul spre Centru. Evaziunea, atât de frecvent invocată, poartă o nedisimulată alură thanatică ce trece şi revine constant. În sensul dematerializării, e vizată ieşirea din apăsătorul ambient propriu heideggerianului Sein-zum –Tode. Moartea se manifestă antum, metamorfozând existenţa de mult prea multe ori încercată: După fiecare moarte trăită/ viaţa continuă./ Singura ta viaţă,/din ce în ce mai subţire,/ decolorată, străvezie,/ ca o cămaşă de pânză/ pe care ai spălat-o / de sute şi sute de ori. (Liniuţele în caiet). Realitatea unui asumat à rebours fiinţial face parte din această aventură lirică propusă de Gabriel Chifu, cu fundament complex, accentuat autoscopic. Stările expresioniste marchează trecerea anilor peste un interior odată foarte voluntar. Eul poetic se poate scinda pentru a cuprinde şi alte aspecte ale plurivalenţei lumii. Iată o specială pistă a redempţiunii. Aici, trupul nu mai contează, trupul nostru cotidian intens supliciat. Însemnări(le) din ţinutul misterios subliniază stări intense, contingente, de multe ori traumatizante, revalorizându-le inedit. Aşa se deschid ample episoade onirice, întru evadare: Când orice speranţă-a pierit,/ brusc, fără nicio logică,/ zidurile se topesc, dispar./ Patului meu metalic îi dau muguri,/ crenguţe verzi şi mirositoare,/ pare un cais într-o livadă./ apoi îi dau aripi, începe să zboare,/ apoi curge ca o apă şi eu curg cu el/ printr-o lume astrală, foarte vie,/ cerurile se deschid,/ în jur, aproape, vijelioase raze se nasc/ şi se ciocnesc cu ţipăt,/ iar eu curg printre ele cu patul meu metalic înaripat,/ curg ca o apă, un pârâiaş sunt/ ce şi-a găsit şi calea şi puterea,/iar acum, acasă, înspre izvor, se-ntoarce. (Pat metalic cu aripi). Ne învăluie aerul tare al redimensionărilor, tot mai aproape de fundament, de vocea cunoscută a inimii. E privilegiat interiorul. Scindarea, intervenită pe parcurs, arată nivelul problematic al aventurii existenţei, de multe ori periculoasă. Ca un loc paradigmatic, Craiova ia în poezia lui Gabriel Chifu dimensiuni unice: Să nu-i dispreţuim pe cei umili, pe cei învinşi,/ furtuna pornită din sufletele lor/ poate schimba configuraţia pământului - / îmi zic în vreme ce îngrijesc trandafirii/ în curtea casei de la Craiova.// Tai cu foarfeca rămurelele ofilite,/ gândurile curg limpede ca o apă de munte,/ stau aici îngropat în linişte./ N-aş mai pleca, n-aş mai pleca. (Îngrijesc trandafiri în curtea de la Craiova). Trecutele devoţiuni nu vor mai putea fi niciodată repetate. În linişte şi singurătate sunt aşteptate scânteile soteriologice. Psihedelicul are conotaţie acvatică, invadatoare, tonul sepulcral nefiind departe. Treptat, ritmul poemelor se situează sub influenţa apocalipticului. Sfârşit de etapă parcă visat, parcă trăit odată. Discursul interiorizat aduce nostalgii fluide, acute faţete ale recluziunii. Iubirea îşi va păstra mereu funcţia salvatoare: Atunci m-am apropiat,/ am vrut să-ţi mărturisesc/ cum te zăreşte privirea mea,/ cât de bine te vede ea -/ trandafir roşu, parfumat,/ ivit pe un câmp imaculat, de zăpadă.// Dar nu mi-am găsit cuvintele,/ mi le-am pierdut de emoţie şi adorare,/ te-am luat de mână/ şi te-am îmbrăţişat – atât./ Şi brusc/ gândurile mele au curs în gândurile tale,/ sângele meu s-a rătăcit în sângele tău,/ iar inima mea a prins rădăcini în inima ta. (Ce s-a întâmplat cu noi doi). Constantele regenerări aduc lumina în prim-plan, alături de surprizele nemărginite ale extinderii conştiinţei, totuşi marcată de inadecvarea iconoclastă a mundaneităţii: Dar în oraşul acesta nu poate fi decât aşa: aici/ creierul meu este neîncetat sub asediu,/ împresurat, cu faţa la zid./ El se simte ca o mică biserică în care cineva/ dă buzna urlând şi sparge/ toate icoanele. (Întâmplare cu oraşul în care locuiesc. Curăţarea prin apă). Traseele schiţate oniric încearcă depăşirea unui stadiu cotidian aparent insurmontabil. Fiorul neschimbător al iubirii traversează discret versurile lui Gabriel Chifu, prezenţă diafană cu virtuţi tămăduitoare: Ce anatomie s-a făurit cu noi doi!/ Ca-n Parisul medieval,/ între mine şi tine/ nevăzute canale subterane s-au format/ şi ne leagă./ Prin ele sentimentele şi sângele meu/ se varsă în tine./ Şi ale tale, în mine./ Prin ele, inima mea în trăsură de aur/ vine şi se uneşte cu inima ta./ Fără celălalt, niciunul dintre noi nu este el, nu are/ rost: alcătuire curioasă, fiinţă nouă,/ ne trebuie un nume. (Fiinţă nouă). Chagallian, intervin ipostazieri metamorfice: O dată am rămas mai mult timp/ acolo, sus, nemişcat:/ priveam spre oraş cu ochii/ cu care trebuie să privească o stea,/ trupul meu pâlpâia ca un felinar aprins,/ iar inima începuse parcă să se pietrifice,/ bătea din ce în ce mai rar. (Amintiri despre zbor). Dar până la inavuabilul contondentei realităţi drumul e foarte scurt, angoasant de scurt. De aici farmecul evadărilor, imaginare sau nu. Timpul se pierde şi se regăseşte într-un deosebit ritm halucinatoriu, accelerat odată cu înaintarea spre crepuscul. Aşa se profilează vidul, abolind individualitatea şi privilegiind abisul. Ieşirea din acest perimetru traumatizant poate fi egală cu specialul eclectism al tuşelor himerice: O, mă-mbăt de această viziune./ (Nicio beţie nu e mai mare decât/ să te-mbeţi cu vedenii!)/ Şi beat fiind/ de vederea mea mă las pătruns până la capăt/ mă transcriu minuţios, cu pasiune, neobosit. (Mă-mbăt de această viziune). Sub aura visului, Gabriel Chifu (re)vizitează delicatele regiuni ale intimităţii. Misterul urmează linia paşilor prin labirint. E vorba de o sublimare a incandescenţei. Fecundă întoarcere spre imperiul inimii.
Octavian Mihalcea
Octavian Mihalcea
SOLITUDINI CONTEMPORANE
Interferența domeniului obiectiv cu pluralitatea ipostazelor virtuale, mai mult sau mai puțin iraționale, marchează suita manifestărilor din contemporaneitate, abordate în general lejer, profund necritic. Dan Mircea Cipariu analizează cu seriozitate complexitatea acestei constante propensiuni spre depășirea limitărilor, în majoritatea cazurilor o salvare profund iluzorie de singurătatea ce ne guvernează. Singurătatea vine pe Facebook (Tracus Arte, 2012), cu 12 elocvente ilustrații de Mihai Zgondoiu, scoate în relief inconsistența alternativei spațiului virtual ce nu poate mereu disemina persistenta disperare. Condiția umană e adeseori angoasantă: sunt un suflet nou-născut care știe încă de la început/ despre termene-limită și despre constrângeri// stau între linia inimii și cea a capului/ la rând cu timizii și îndrăgostiții// "sfârșitul nu vine niciodată singur"/ citesc pe monitor/ pare un adevăr tot mai prietenos/ pentru care merită să dai like. Acest carusel eclectic amalgamează singurătăți, insomnii, fericiri și pierderi de identitate, un vis cât o eternitate încercuind sufletele. Abordările livrești tapetează calea spre inevitabilul redimensionării ce pare a vesti finalul: citesc "sufletul romantic și visul"/ de albert béguin// simt tot mai mult cum sunt întruparea/ unui călugăr zen/ care caligrafiază cu vârful limbii/ aceeași și aceeași scriptură// "mă pregătesc pentru haos și apocalipsă/ apocalipsa și haosul se pregătesc pentru mine" . Existențialismul versurilor lui Dan Mircea Cipariu readuce în discuție sentimentul reificării, înstrăinare proprie omului strivit de pierderea fundamentelor. Ca o depășire a crizei, apelul la divinitate poate alunga umbrele nihiliste. Și totuși înșelătoarele iluzii persistă, contribuind la vulgarizarea idealurilor ce odată păreau intangibile: privesc soarele care își pierde urma/ printre pietrele neșlefuite/ fericirea e un mod de întrebuințare. Imaginea unui binemeritat catharsis mai destinde încrâncenările curente: îmi pregătesc plămânii pentru aer/ tot mai mult aer/ până când pielea și carnea mea vor deveni/ eter/ și prin el voi intra într-o grădină suspendată/ în care cuvintele gândite se transformă în organe vorbitoare . Universul tentacular al rețelelor amenință constant, poetul invocând chiar și practici isihaste pentru a se elibera: oglinzile devoratoare/ strălucesc pe rețele și pe pereți/ pe autostrada subconștient-onirică/ într-un labirint terestru// am nevoie de un singur cuvânt de mântuire/ ca să scap de semantică// am nevoie de rugăciunea inimii. Asemenea damnatului echipaj de pe Pluta Meduzei, gardons les proportions, surferii virtuali sunt exilați într-o iluzie întunecată. Ființarea traumatizată poate provoca nebănuite sechele, toate din zodia unui absurd asumat. O nouă formă de celebrare a sărbătorilor ia naștere în acest spațiu al tuturor posibilităților, cu specificele lui ritualuri: pentru concursul "cel mai frumos Crăciun" de pe net/ premiile sunt un suport pentru cd-uri/ un set de pahare de șampanie/ și o decorațiune de iarnă// femeile dau majoritatea like/ și scriu cum bebelușii țâncii și adolescenții lor/ le luminează sărbătorile// bărbații au povești senzaționale/ ce crăciunițe care fac streaptease/ cu recorduri la mâncat cârnați și la băut vin// doar singuraticii nu scriu povești/ nici patetice/ nici cinice/ doar singuraticii postează câte un aforism/ despre/ iubirea de celălalt. Dan Mircea Cipariu se raportează la profunzimea valorilor perene, iubirea fiind primordială. Invocarea transcendenței se dorește a fi tămăduitoare pentru sufletele captive iluziei pluralității proprie Internetului. Un daimon pozitiv, ca un regat de vocale cu sânge albastru din care se nasc idei, coordonează esențiala regenerare în spiritul "lucrurilor cu adevărat importante". Versurile din Singurătatea vine pe Facebook pot fi consecința elanului împotriva maculării: realitatea e tot mai mult o clepsidră spartă/ din care iese o maree de sânge/ pentru poftele unui înger căzut// eu nu sunt nici realitatea/ nici oglinzile ei mincinoase// nu mai vând iluzii/ nu mai cumpăr indulgențe// eu sunt un vis de purificare. Pe Facebook întâlnim frecvent inautenticitatea și atâtea false atitudini, astfel încât, concluzie implacabilă, e mai ușor să fii altul/ decât tu însuți// e mai greu să privești în ochii tăi/ cum vine/ SFÂRȘITUL/ tot mai ademenitor. Benigna supunere față de tot ceea ce înseamnă poezie are nebănuite conotații eliberatoare, drept-mergătoare în direcția nedisimulată a Luminii. Lupta începe de pe pozițiile unei evidente precarități opozante. Sunt inventariate cele mai întâlnite mutații produse pe fondul consumului excesiv de Facebook. Internalizând nervalian soarele negru, regiunile virtuale devin tot mai contondente. Dar, misterios, cerul e o carte cu șapte sfeșnice aprinse, ca o infailibilă promisiune. Pelerinajul la Ierusalim, pe Via Dolorosa, trezește stări adesea contradictorii, Sfântul Mormânt și întregul context spiritual ce cheamă izbăvirea fiind frecventat de mulțimi alienate: sunt drogat/ cu mii și mii de fotograme/ în care o mână străină/ vinde și cumpără părți din creierul meu/ încă neatinse de consum și idolatrie/ stau la coadă în fața Sfântului Mormânt/ cei de lângă mine îmi par o armată de ventriloci/ care cântă imnuri în graiuri necunoscute. Scrisorile și Visele pe care ni le propune Dan Mircea Cipariu schițează semnalmentele unui Homo Facebook supus multor pericole. Există riscul unui trist final în solitudine și întuneric, printre cutremure interne năruind inimile.
Octavian Mihalcea
Octavian Mihalcea
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
