EPICRIZA CULTIVATORULUI DE UMBRE

Luând ca reper titlul unui volum de versuri anterior, ,,Flagel”, ultima carte a lui Octavian Mihalcea, ,,Epicriza” (Editura ,,Semne”, 2011, cu expresive desene de Alex Ivanov), ar părea să cuprindă mai degrabă pasteluri, gen liric întru totul stimabil şi, din ce în ce, mai puţin frecventat. Accidental, ştiutor al unor anumite întâmplări din viaţa cotidiană a autorului, sunt cumva somat de texte să iau act de o experienţă care şi-a depăşit ceea ce s-ar numi, în termeni de specialitate, foile de observaţie şi are o anumită gravitate, ce o extrage dintre crizele de suprafaţă orientând-o către literatură. Din crâmpeie, fragmente, fărâme livrate cu parcimonie, o transă, de multe ori controlată de o omerta a discreţiei, se poate realiza o atmosferă, un topos al suferinţei şi claustrării: Împărţirea/ corpului pe verticală aminteşte că oasele se mai şi rup. Bucuria/ întinderii, gând colorat, va fi închinată unui zeu numărând (Zeu numărând); sau: Părerea de a fi culcat. Patul pătrunde şi modifică structura/ organismelor vii. Inerţia fiarelor. Inima ca deosebire (Interior). Translând dinspre cărţi mai vechi, se aud un rigid ,,Mane. Tekel. Fares.”, cum şi observaţii ale unui Lazăr, înainte de miracol, o asimilare mentală a mediului la corpul fizic. De fapt, patul nu procustizează reacţiile celor ,,condamnaţi” să îi fie prizonieri, există trepte şi gradaţii; Constantin Ţoiu, la rubrica sa ,,Prepeleac”, din ,,România literară’’(nr.12,2004), aprecia faţă de faza ,,terminală” a lui Miron Radu Paraschivescu din 1971: Ideea că între toţi oamenii de pe pământ există alte graniţe decât cele geografice, graniţele culturii şi experienţelor individuale, dobândite; precum şi cele ce îi despart în cele ce priveşte dispariţia fizică, felul în care acceptă ei trecerea dincolo, unde dispar toate frontierele în haosul aparent al universului (…). Aceste hotărnicii îl ţin pe autor departe de naturalismul naraţiunii despre un organism în alarmă şi servituţile biologice ale acestei posturi, aşa cum le narează M. Blecher, deşi se află în Lumea venelor expuse (Unghiul se clatină), unde Boala ascunde unele sentimente (Mai mult decât eşti), iar anumite lucruri îşi arată latura malefică, Obiect vătămător, ceasul, fiindcă Sub grinzi nesfârşite, vei spune că orele / învinse au pierdut averea învierii. Trupuri în robie.(Gândind focul). Un fior bacovian al resorbţiei în elemente/materie, cu o conştiinţă a ,,scenei” acoperită (funcţionăreşte) cu acte se insinuează într-o lacustră birocratizată şi antiseptică. Fluxul hârtiilor negre vesteşte ancorarea trupului în nămol. Rolul vine, revine…(Magia malurilor subterane). Pe riviera lui Lethe, unde Doar nisipul plouat dimineaţa înţelege magia oamenilor vii (Urma se pierde sus), există o tentaţie a dispariţiei, a renunţării, izbăvitoare, în fond: Hai să alegem seducţia! Îndemn aşteptat în stadiul fulgerului/ Mâine urmează altă ordine când poate nu vrei să ieşi din/ adâncuri. Sunt puţine comori.(Comori). Sunt, totuşi, între compensaţii, acelea ale unor informaţii/depozite ezoterice, alfabetele unui alt limbaj: Coborârea în pântecele cuvintelor ce nu s-au mai spus/ demult, ca sângele sfinţit sub ochii toleranţi ai bibliotecilor îngropate. (Urmă şi floare de roşu pe timp de iarnă).În pofida unor vagi precizări, ce indică o epocă apropiată, aerul este, de cele mai multe ori, anistoric, şi tot astfel angoasa: Cu ochii noştri vedem animale din/ timpuri apuse. Pentru că trecutul trăieşte împodobit cu pene şi blănuri. Pericol de moarte. Există familii de spirite/ ce se îneacă în vise, spre a pluti apoi în dimineţi obscure (Pericol de moarte). Arta, poate, este un vechi exorcism, imemorială reţetă a şamanilor/lecuitorilor; prin asociaţie, un titlu al unei antologii din poezia lui Ion Caraion: ,,Antichitatea durerii”. Există date, biologice chiar, în afara timpului, compatibilităţi care fac posibilă sau nu, să zicem, o operaţie de grefă: Vârsta de aur, e o convingere,/ nu priveşte în calendarul risipei. Ţesuturile se recunosc prin/ intuiţii rămase din alţi evi, fără certificate natale. (Pericol în somn). Sub semnul unei vulnerabilităţi (intermitente, poate semipermanente), a proximităţii ultimelor transmisii/emisii ale unui ,,mesaj” încriptat uneori până la rună sau cartuş hieroglific, Octavian Mihalcea foloseşte, cu o bine deprinsă tehnică, aşa-numita ,,stilistică a eschivei”, cea pe care Eugen Negrici o semnala în versurile lui Virgil Mazilescu, cel care se recomanda ,,omul virgil”. Vi(r)gilenţele ţin de un fel de transă voit neglijentă, o obscurizare, un dicteu controlat dar de o mare spontaneitate asociativă, în care prezumatul lector are şi datoria, dacă binevoieşte, să conlucreze, să acopere salturi spectaculoase cu obolul fanteziei sale simpatetice. Ar fi echivalentul unei situaţii severe, în care o tremurare de pleoape, o discretă palpare suplinesc o spovedanie, indicaţii testamentare, comprimate până la orgolioasa, pe cât de modesta năzuinţă argheziană: ,,un nume adunat pe-o carte”. Sunt telegrame din no man's land, dictate în tangajul unei charonice luntre, şi exact într-o Pauză de plâns în teatrul divin (Cala), care se recunosc a fi Fragmente după fragmente, ştiinţa iluziei întru ştiinţa/ plânsului relativ (Încă loviri naturale), cu buna speranţă consolatorie că undeva încă mai/ respiră armura soarelui pur (Armura soarelui), un puseu apollinic ca un salut transmis din metrou. E o atmosferă stranie, spitalicesc-cazonă, amintind de gimnasticile de ,,recuperare” (mai puţin conotaţia politică, cred), din filmul lui Mircea Daneliuc, ,,Glissando”: Vremea, ca şi viaţa, începe mâine, când vom fi mulţi la zidul/ plăsmuirilor antisingurătate. Aşa pătrundem în castelul/voalurilor albe, sincer înconjuraţi de iluzia pisicilor negre,/stăpânitoare. (Ciopliri). În rest, autoscopiile denotă, când şi când, o rimbaldiană înstrăinare/dedublare, un transfer în altcineva/celălalt: Se întâmplă iubire de azi spre ieri. Al cui e străinul/ ce coboară? (Ajna). Confuzie, alteritate minată de o obosită autoironie: bună anatemă, cineva care/ mă iubeşte pentru ceea ce nu sunt…(Sămânţa). Scrisul devine şi o dexteritate/probă în obscuritate: Află-ţi sufletul şi/ scrie pe întuneric. Ajută! (Scrisul pe întuneric). După ce, şi el, rupe gâtul elocvenţei, chiar când uzează de nişte sentenţiozităţi à rebours, Octavian Mihalcea comunică, în treacăt, câteva ,,didahii” mundane, parcă posac matheine: Îţi spun că noroiul atrage banii, iubirea şi moartea (Iris); cum şi: Fără plăcere, toţi caută/ aur pe tărâmul broaştelor. Bărbaţii au carnea translucidă./Femeile – mai multe porţi cu jar, iarna. S-a oprit ploaia. Ca ideea uitată, în faţă apare virtutea cariatidelor.(Virtutea cariatidelor). În alcătuirea de herb, poetul are (şi) fugare gusturi stendhaliene, pe care le divulgă sub rezerva că ,,nu a fost să fie”, promiţându-şi nişte reestimări ale câmpului de luptă şi, în cele din urmă, armistiţiul pe durată nedeterminată: Roşul poartă o mare vină. Încleştată în surâsul formei,/orice întâmplare este veşnică rutină (…) Visez să mă vindec, să/ disec minunea, ca în legenda cultivatorului de umbre. (Numai ce străluceşte). Dacă ,,orice carte este o boală învinsă”, prin ,,Epicriza”, Octavian Mihalcea şi-a negociat, cu notabil profit la bursa evanescenţelor (va mai fi fiind, acum, de închipuit, la fel de uşor ca pe vremea când un  poet se aventura să exploateze o plantaţie de cuie?), recolta de umbre din productiva zonă subliminală. Un paşaport elegant, cu vize negre-roşii la vedere.

EMIL NICULESCU

IN (PEN)UMBRA CRAILOR

Cel de-al doilea volum de poezie al lui Octavian Mihalcea, FLAGEL, dă cititorului senzatia că se află “Între averi ghicite pe sărite”(Cifru); un ermetizant, un “şaradist”, cum numea, la un moment al istoriei literare, într-un interviu, Felix Aderca poezia lui Ion Barbu, într-o vreme când promoţiile se succed  vertiginos şi se susţin cu spiritul de corp al falangelor, în nobila succesiune a unor scriitori, de la Dan Botta la Simion Stolnici, de la Cezar Baltag, Dan Damaschin, Şerban Foarţă ş.a., cu ascendenţe europene ilustre (de la Nerval si Poe…); autorul “Eulaliilor”, traducătorul lui Villon, fratele unuia dintre matrozii “Corabiei rataţilor”, Emil Botta, îşi prezerva în teritoriul său liric, observa Pompiliu Constantinescu, “un fel de zonă interzisă şi aristocrată”. Tot astfel , ‘’flagelantul” autor îşi formulează cu rigoare regulamentul serviciului de gardă la treptele acestui corp elitist, recognoscibil printr-o eleganţă (vetustă, dar eleganţa e totdeauna cu un pas în urma modei) asimilabilă elveţienilor ce veghează Vaticanul. Sub lumina  nervalianului soare negru al melancoliei, din „El Desdichado”, Octavian Mihalcea patrulează într-o zonă himerofilă cu stricte consemne: Tăcerea şi puterea-n miezul serii/ Nu se vor închina numai plăcerii/ De mari averi, ca peste vânt pierdute.// În oglinzi  noi, neantului născute,/ Cu inimi vagi, drapate-n stranii raze/ Ce plâng adanc infernul primei fraze (Infernul primei fraze). Ne consolăm cu observaţia pertinentă şi dezarmantă a lui Dan Laurenţiu: Neantul nu e pagina goală/ neantul este sub pagină/ cine se ocupă cu arta/ se ocupă cu neantul. Risc asumat de poet, cu conştiinţa de herostat cinic a lui Paşadia, unul dintre „strejinopţi”, ce, în final, îşi răpune, prin mâna unui om de încredere, înscrisurile: Nu te iubesc, sfârşit prin nori de lume/ Cu grijă să asculţi la miez de noapte/ Cum arde ziua verbele necoapte/ Si doare risipirea din antume// (…) Nu te grăbi să mă-nţelegi prin mâine./ Poate am fost şi voi mai fi un câine/ Urlând la soare arii ocultate ( Arii ocultate). Repudiate sunt şi tentaţiile seducţiei lirice frivole (Atragere, ascunsă amintire – Voal de zi), lejeritatea şi cabotinismele curente: Prin artă ne-am retras din văzul care/ trecut si iar prezent orbea în viaţă/ Astrul – abis din ochiul de paiaţă/ Încins de împlinirile flecare/  (Artă).
Răsfrângerile, nuanţele, sugestia sunt drămuite după o nobilă, ezoterică omerta, postulată în mai multe texte: Fulgerul greu de semne se destramă, / Ecouri ca priviri de oglinzi sparte/ Când sunetul din gând doreşte moarte/ Pentru o tuşă rătăcită-n ramă (Aruncă-mă!). Virtualităţile, fertile prin echivoc, alcătuiesc meterezul pe care veghează, neîndurându-se a da vreo parola ageamiilor, curioşilor ce dau târcoale înaltelor curţi în proximitatea cărora este: Doar încercarea este vad spre parte,/ Alcătuiesc din puncte un moment/ La umbra celui viu, veşnic regent,/ Făgăduit de alte lumi lui Marte (Să plece!).
Eschivele şi manevrele de repliere pe aliniamentele ceţoase au menirea de a păstra taina, cum s-a întâmplat după prigonirea Ordinului Cavalerilor Templieri: Cândva am coborât în faţa scării/ Să recunosc cine urmează  treapta/ De vânt şi vis şi ger, axa mascării (Scara). Acolo, în turnul (aquitan?), unde-şi oficiază cu devotament şi vigilenţă serviciul, ca locotenentul Drogo din „Deşertul tătarilor”, au loc misterii şi revelaţii pe care le semnalează pithiatic: În varii nopţi de după, curţi ascunse/ Au implorat o strălucire vastă ,/ Între incendii, poartă, lună castă/ Şi viaţa de apoi, spaţii pătrunse (Flăcări interzise). Este o lume cu porţi şi vămi unde poetul se apreciază nevrednic să acceadă, necuraţit încă de zgura unor „Păcate ale tinereţilor”: De multe vremi o zi de jad mă cere/ Purtat deasupra porţilor promise,/ Dar am greşit, pe trup am răni de vise (Flagel). Acest centrum mundi abscons şi râvnit este raiul nevisaţilor congeneri (Karma), coordonatele lui fiind la fel de controversate ca poziţia Atlantidei: Din centrul cu privirea înălţată/ Un punct ales visează că va frânge/ Ceasul scăldat de apă îngheţată (Corabie înaltă). Locaţia poate fi accesată şi prin cunoaşterea onirică: Mă rog la mine, singurul meu frate/ De aripi mari şi somnuri pe măsură,/ Din centrul însemnat cu altă gură/ Plutească lungi tăceri neîndurate (Forma lumii mele) sau, în siaj thanatic (plutirea dorului de spulber), ori la masa neagră a saragaselor: Ai vrut să joci la capete de lume/ Punctul stingher, o lipsa-n amintire,/ Şi să nu râzi acum, nu-i amăgire/ Un hoit  purtat pe brave mări, anume (Vopsind pe ape).
Geografiile se bramburesc, emisferele se amestecă, după traseul aleatoriu al corabiei rimbaldiene sau a „Olandezului zburător”: Poţi să te duci... spre ţintă...mai departe.../ Înlăturat cu nimb de frig şi iasca/ Fără stăpân, lumina-i rece broască// Desprinsă dintre părţile de carte,/ Dreptatea e talazul care strigă-/ Strămoş cu sânge viu de-apusă rigă (Apus); în marginea aceloraşi lecturi răpitoare, poate evocând „visul galeş al Floridei şi-al ostroavelor antile”, autorul se lansează în călătorii prin bibliotecă: Te vreau o mare cu parfum în cale?/ Cum însă iarna poartă-n sânul său urale,/ Îmi cresc memorii pe istorii duse,/ Ca o venire dintre voci distruse (Voci distruse).
Investindu-se, prin admiraţia faţă de aceste voci, alesul/ Din preajma încifratelor priviri (Ucidere), va frecventa cu nesaţiu, aşa cum în tinereţe Matei I-ul, Almanahul Gotha, Cartea de înnobilare: Vopseşte-mi inima-n picturi de gală/ Fără tăcerea umbrelor oprite,/ Te mai aştept ca glasul să-ţi mai poarte// Frumosul vis spre nunta grea de fală,/ Când poate vei ucide altă carte/ Pe unicul hotar al ruptei arte (Unicul hotar); rupte, poate, cu înţelesul de sfâşietoare.
Cu toate arcanele sale, lectura este şi evaziune şi mântuire: Prin simplu foc nestins, o înrobire/ Aduce dintr-un timp de plâns şi sfadă/ Orbitul sens învins fără să creadă în drumul camuflat întru iubire (Păcatul şi securea), în felul în care autorul „Pajerelor” îşi ,,rememora”  cruzimile vremurilor ,,barbare” –,,Lauda cuceritorului” -, dintr-un sadism improfesabil în epoca ce-I fusese dată. Ex-voto-urile în marginea scripturii acestuia se află presărate în multe din sonetele lui Octavian Mihalcea. De undeva mai pică o iertare/ Cu pas ţinut pe loc de valuri sterpe,/ Am răsfoit un om care pricepe/ Din aspre nopţi, albitele tartare (Născut din măr): de aici, acea îndepărtare de contingent, ca un Cressus al vechilor pagini mirobolante: Dacă opun ce a căzut din spate/ Pe flori arzânde, iernilor lumină,/ Aş zugravi cu aur o latrină (Ludens).
Umbra heraldistului şi amintirea finalului apoteotic al „Crailor”(,, Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea-senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi.”) vor fi ,,dictat” aceste versuri oraculare, cezarice: De dincolo de steme se coboară/ În starea dintre vis şi ape moarte,/ Augustul umblet ce-l simţeai aseară,// Către sfârşitul vremilor ferite/ Rostind venal din ce-a mai veche carte/ Fără răspuns, apusuri aurite (August).
Arta poetică a lui Octavian Mihalcea pare a urma deviza mateină: AGE, CAVE, TACE, precum şi dispreţul lui Ion Barbu „faţă de poezia leneşă”,  cei doi apărând împreună în memoria contemporanilor; Adrian Rogoz, un discipol barbian îi evocă în poemul “Capşa”: Ne-nfierbântăm  la filtru şi fâlfâia poema…/ Abia sorbea vreunul din ceşti sau din ţigare./ Mateiu lucea pe stemă şi platoşă boemă/ Totem era sălbatic aprins la cingătoare.// Focar elipsei noastre sta marele magistru:/ Bărbia lui de faun proptită-i în toiag;/ Iar suprarealistul paşadia sinistru,/ Bătându-şi ca-n mătănii al spleenului şirag.
Parfumul „asprei flori de maidan”, Pena, adie în versurile din ,,Flagel”, peste lupanarul serilor smerite (Flori sordide), ducând spre ”adevăraţii Arnoteni” şi alte paraclisuri ale “patimilor rele”: Seducţie de viciu şi nevroză, / Alăturare, mijloc şi dorinţă,/ Voita întrebare cu putinţă/ Să ardă răstignită pe o roză? (Viciu şi nevroză). “Imunda Boemă”, devergondajul practicat cu aplicaţie va fi, ca şi în cazul personajelor mateine, răscumpărată prin trufie, lucru ce le va asigura redobândirea unor “înalte locuri”: Încet se auzea un zvon, damnare.../ Pe drumuri vechi, sclipirea din taverne/ Alătura prin bocet de lanterne/ Fiorul prim, uitat la însemnare (Malleus), de aici şi fronda celui ce a arvunit un ,,mântuit azur”: Dacă iertarea e a mea aş zice/ Că sunt prea singur, dus către ratare/ Şi apărat de văi cu plumb, amice.// Nu suntem tot, deasupra-i poarta mare, / Vreau o sămânţă-n ceruri ancestrale/ Să-ţi poarte ochii verzi pe căi astrale (De seară).
Conştiinţa deosebirii de leatul său liric, a apartenenţei la o formaţiune mai degrabă de franctirori, se întrevede în mai multe texte, unde miza pe success e minimă: Adevărat, în margini e mai bine/ Cu o silabă-n plus faţă de mine/ Agonic păzitor de veche poartă (Braţe arse); hălăduind într-un alt spaţiu, cel al lecturilor, departe de turnirurile sau cuţitărelile pentru bursa curentă, nu i se pare îndelungă uncenicia prin paradisurile şi infernurile autorilor veneraţi: Vreau să te scoli, încetul, însetatul/ De roua cu parfum prizat, oniric,/ Ştiutul trecător prin vămi de vise,// Purtând la timp sfielnic înstelatul/ Mister ascuns de-acelaşi panegiric/ Durat pe struna lumilor promise (Panegiric). Capacitatea de resuscitare a unui timp fictiv pare a fi una din probele cavalereşti pe care le trece: Pe lângă drum alunecă un templu,/ Pictat în ploaia singură şi bună/ De peste veac învie o furtună/ Din largul ceas ce-n vise îl contemplu (Din vechea curte); timpul, altul decât cel acordat narcomanelor ,,apucături”, bălteşte, cade în zoologie: Clivaj peste clivaj, o zi nu-i alta/ Şi totuşi visul moare mai departe/ Doar peştele e singur, el cu balta-// Memorie de ploi pe feţe multe,/ Acum te scap şi mâine mă desparte,/ Parfum perfid de ample lumi oculte (Clivaj peste clivaj).
O altă vindecare de contingent ar fi femeia, care, asemenea orfeului nervalian, traversând Acheronul, poartă pe strunele lirei o mână, înviind, deopotrivă, ,,Însuspinări de sfântă şi ţipete de zână”; mai ales această a doua ipostază, altoită pe bovarism (care, încă, nu se brevetase): Totul se stinge, spui, cu ziua bună,/ Ca pentru ieri, nici mâine nu există / În viaţa unui om ferit de lună// Vrei să te naşti crescând în cer, solistă, / Pe scena goală de-nţeles şi umbre/ Să stingi luceferi, gânduri să-i adumbre (Cuaternar); o urmează, un timp Cu patimi mari şi stranii peste goluri,/ Spre hăituirea verii prin nămoluri, până când natura ei mundană devine tot mai pregnantă (Tu porţi o aură de dulce zloată- Melodie) şi manechiniada se îndreaptă spre previzibil: Eşti tâmpla ce îmi varsă somnul paşnic/ Sub clarvederea piesei ce-o să vină,/ Tot ce mai e uimeşte o vitrină,/ Lumină când şi când, în rest gol straşnic (Gând roşu). Surparea din iluzie, căderea din mitologie în domesticitate e iminentă şi imputativă: Nu mai primesc divina ta salvare/ Decât în sfâşieri de somn, cu tine,/ Apropiind şi depărtând rutine (Urme de centaur). Eros şi Thanatos, cumva în altă gamă decât cea mateină (Raşelica işi “devora” amanţii), posedă opţiuni exotice, în linia tonegariană:  Sună o vână roşie de soare,/ Încinsă cu văpăi uitate-n soartă/  De după gând soseşte altă artă,// Drapată-n fond, pictată în profiluri/ Cum nu sunt viu, aş vrea să mă omoare/ Amorul tot, un crocodil pe Niluri (Iubiri de castru).
Unele versuri par a prelua, din agenda seniorului de la Sionu, preceptele descanalierii: Fluide tari aşteaptă porţi de lume/ Bătătorind cenuşa din albume (Sfere ninse); sau: Să ştii, timid, a împleti fluidul/ Retras abrupt în albe ţări cu ploaie (Tâlharul serii); Mateiu nu se putea consola de a fi ratat nu numai cravata Rozei albe a Finlandei, ci şi un post diplomatic la Helsingfors.
Desigur, în parte, exagerări ale lectorului, dar nu merită uitat că, pe patentul lui Ion Barbu – “Protocol al unui club Matei Caragiale” - , Şerban Foarţă a dat o variantă splendidă după “Remember (o nuvelă)”, evocându-l pre cel ce(-n altă viaţă) va fi fost unul dintre/ mylorzii lui sir Lely (cu zâmbetul mâhnit/ şi-n mâini cu câte-o roză…) Ci anul da să intre în zilele Balanţei(cu iz tot mai băhnit), în volumul „Areal” (1983).
Ca şi la Miron Cordun, debutant sub auspiciile misteriosofiei mateine(“Curtea veche”,1974), ajuns mai apoi la „Bacovii”, poetul Octavian Mihalcea are şi vagi accente din autorul „Stanţelor burgheze”: Te am prin aur negru, a speranţă/ De treceri noi, aromă şi lumină,/ Fără paloarea vremii când anină,/ Cu susur tern, o tragică romanţă (Aur negru); în linia umorului negru: Să nu ne supărăm pe morţi, fanfară! (Urme de centaur). Ar putea fi urmele din acea barbiană ,,durere divizată”, ce nu exclude  alăturarea trufiei cu umilitatea, în compositul unui athanor.
Cum Între sonete curg Mercur şi Marte (Aparte), este la vedere cât de strâns, negociază” Octavian Mihalcea „pecetea tainei”, cât de impetuos marţial şi elegant o prezervă, postură ce îl individualizează cu pregnanţă în peisajul liric (destul de puţin rigorist) de acum.

Emil Niculescu

TRISMEGISTRĂRI DIN MILENIUL TREI

După „Epicriza“, volum de versuri apărut anul precedent, Octavian Mihalcea revine cu un alt set de „foi de observaţie“, grupate sub titlul „Poezii“( Fundaţia Culturală Antares, 2012), parcă mult mai eliptice, mai puţin „caligrafice“, mai abstrase decodărilor obişnuite, lecturii leneşe/lejere.
Textele stau sub protecţia vigilentă a unei procesări tainice şi temeinice, nocturne, în vecinătatea athanorului, unde are speranţa nestrămutată a fi obţinut, ca şi confratele său, Magistrul „din mahalaua celestă Ţicău“ – Am aurum non vulgi, leones – poezia; către acolo par să conducă notaţii abreviate precum: Încă arde steaua princiară/ când urmărim drumul fierului/ încercare a nisipurilor arse („Transe de noapte“); e o lucrare din nopţile lui Hermes, al cărei „jurnal“ noctambulic îl ţine: ai păşit/ ai fost trimis/ pe uşa deformată din faţa triunghiului// aproape tremurând  („Deschis“). fiindcă expunerea în profan incumbă primejdia căderii din „aera nova“:
„faima cotidiană  asaltează aerul// ţintă peste noi păcate“(„De trei ori în inimă“). Sunt, îndeobşte, flash-uri stranii şi insolite comunicând inchietudini: poveste văratică/ într-o oglindă de sânge („În oglindă“), un minut celebru incendiat („Limpede“), uşi bântuite în miezul fotografiei („Numărătoare ruptă“), divulgate cumva împotriva voinţei celui care le-a surprins, depozitarul, custodele unor reţete aflate sub incidenţa magiei, care ştie că opera la negru calcă/ pe semne crăpate („Opera la negru“), clădită pe mereu cenuşa vorbelor frumoase („Parolă“). Repudierea vechilor „arte poetice“ derivă polemic din conştiinţa unei solitudini orgolios asumate, communicată pithiatic, ca un semn de benevolenţă cenzurată: deschidere simplă – ruinele zilei se împart/ istorii trecute pentru ştiuta sinceritate a poeziei// sânge învelit cu prilejul întrecerii/ tărâmului limpede postum („Sinceritatea în poezie“). Umbra Creatorului, ce se revarsă asupra operei lumeşti a lucrătorului Său, este aceea punitivă emanată de paginile Vechiului Testament, chiar atunci când s-ar vorbi de (o fanată) iubire: acelaşi cântec de seară/ poartă forţa dansurilor pierdute// unul pe altul ne alungăm/ din preajma destinului// iertarea nu e bună pentru ce va fi // acest poem s-a născut să uite binele („Dans“); sau: cercetează groapa fără fund// ar putea fi o cununie tăiată/ de îngeri captivi („Suma ochilor doriţi“).
Arta îşi are stigmatele şi obedienţele/ascultările (în sens monahal) sale, iar cel bântuit de acest har şi pedeapsă le ştie dar se resemnază/izolează spre a nu fi supus unui şi mai grav afront, compasiunea: cu dantelă neagră pe umerii goi/ fiecare muză poartă alături/ blestemele cele mai lungi („Dantelă neagră“); în consecuţie, curajul nu e decât un regret/ rupt din sufletul echilibrului („Curaj“). Cavalerul acestei istorii repetitive la orice întrupare, ca un palimpsest (am găsit pe viaţă unul dintre nuduri/ nu ştiu dacă cel mai bun posibil/ (…) vitraliile vor privi înapoia trupului gol/ ce se pierde sub tuşele groase - „Sub tuşele groase“) este hărăzit a hălădui prin locuri maştere, asemenea legendarului Sfânt Gheorghe, într-un peisaj de roci aride, parcă irlandez, „la răscruce de vânturi“: pe drum sunt bestii şi basme/ mâine vor curge râuri triste/ prin venele pietrelor// legile se scund fără limite/ şi urmează inimi alungate/ în cinstea vântului („Bestii şi basme“).
Se sugerează un anonimat al acestui tip de martiraj literar, al combustiilor fără încetare şi saţiu: aşa cum trece istoria/ / fumul nu aduce liniştea/ varului stins eliberat/ în piatră („Muza de piatră“); nostalgia faptei, alta decât aceea a vânării de vânt, îşi flutură, când şi când banierele: citeşte-mi linia sângelui/ ar trebui să fiu aici/ când nu sunt/ decât un cuţit pierdut („Fără a fi“), chiar când toate par a fi fost deja hotărâte, legalizate, parafate ( timbru pe timbru lipit - „Din dreapta“).
Arar nostalgia unei partenza, nici aceasta promiţătoare de zodii mai faste (marea mult aşteptată/ fără ţărmuri/ a venit târziu// singurătatea retezând capete - „Salvamar“), spre zone australe cu lună incertă sau viitor întrebător, sau boreale (din centrul iernii tremură paşi sinceri pe gheaţă - „Vulpi pe gheaţă“), mântuitoare prin hipotermie şi nădăjduitoare graţie unor tehnici criogenetice: în adorarea limpezimii/ printre cumplitele geruri fine/ care uneori pot să învie/ cele mai frumoase naufragii („Cele mi frumoase naufragii“).
În pofida avariţiei cu care se confesează, uneori emite „semnale“, cu o topică specială şi vagi rezonanţe din telegrame caragialiene, anunţând remanenţa absurdului în mundan ca pe un ingredient aferent, greu imprescriptibil: Urmuz în lume încă („Nuanţe păzite“).
În schivnicia voită a atelierului/laboratorului/claustrului alchimic, suspect de auster faţă de fastuoasele „hale“ ale oniricului Leonid Dimov (interesat mai puţin de perfecţiunea „capului de operă“ decât de proteicele aventuri ale compostului, unde mijloacele preţuiesc mai abitir ca scopul, care,  ca urmare a halucinantului sentiment de meraviglio, poate fi scăpat, fără mari pierderi, din vedere, el nefiind decât un cap-compas, un azimut ce nu ambiţionează a deveni o terra ferma), Octavian Mihalcea îşi ascetizează, cred, în exces expresia, cu metodă, în ideea că, dacă, apud Şerban Foarţă, poezia este penttru copii şi iniţiaţi, poate renunţa la toate ludicităţile „compromiţătoare“ în favoarea unei rigori acerbe, alpine, orgolioasă până la refuzul prezenţei oricăror şerpaşi.
Poeţii, adică mulţi dintre aceştia (care, oricum, statistic, sunt inflaţionişti), privind pe această ambrazură, rămân prizonierii unui teatru vetust, consideraţi şi evaluîndu-se drept dramatis personae, gesticulanţii vânzând aceeaşi marfă (alungaţi din cetate dar , încă, nu şi din templu, din raţiuni care ne scapă) nevoiaşilor incapabili de abstract; faţă de ei, Octavian Mihalcea pare a lua o ambiguă , oricum rezervată, atitudine; conciliantă, totuşi, cu neşansa lor de a obţine „produsul finit“ şi infinisabil: paşi albi pe fostul drum al teatrului/ ca versul neterminat de poeţii himerici („Drumul teatrului“). Final cu inefabilă cortină. De unde, admiţând că ar primi, după expresia blândului, ocupat până peste cap cu insignifiantele, Petre Stoica, fermier de „iepuri şi anotimpuri“,„un potop de simpatii“, autorul ar părăsi clădirea pe scara de serviciu. Volumul atinge un metastadiu , interesant din punct de vedere experimentului, dar poate prea radicalizat încât să permită o continuare în aceeaşi octavă. De imaginat, să zicem, o scriere cuneiformă unde, împotriva inutilei calofilii, caielelor li s-a tăiat „floarea“. Când  îşi îngăduie relaxări, în funcţie de  timp şi expresii solitare („Crochiu“), edictele lui Octavian Mihalcea au nu numai solemnitate ci şi vibraţie: către toate porţile sacre ce au curs în beznă/ către toate corăbiile scufundate în zorii nunţilor de fier/ către toate focurile trudind pe maluri mişcătoare// acest oracol al oglinzilor înveninate cu aur/ această dezvelire îngropată în ploaie// pe malul ud se fabrică vise („Visele se fabrică“). Amintitoare ale unei notaţii a lui Matei Călinescu, din  „Viaţa şi opiniile lui Zaharias Lichter“: Cuvântul se bea în tăcere/ în ploaie/ în Dumnezeu. Prin  „venele plutitoare“ ale autorului circulă informaţia că undeva se învaţă prăbuşirea la fix; este ceea ce  aici, îl face recognoscibil: o exactitate ambiguă, saturniană.

Emil Niculescu

Epicriza

Nu stiu ce sa spun despre Poezie. Nu cred pe nimeni care crede ca spune ceva despre Poezie.
Doar pe Poet. Poetul insa nu-i de ascultat teoretizand. Inima lui bate-n Cuvant dar pulsul, ritmul intim nu-i de-nteles in ureche.
Sunt Hamlet si-asum: "cuvinte, stapane, cuvinte".
Sunt Hamlet si-asum: " mai multe, Horatio, in cer si pe pamant, decat viseaza filosofii-ti".
Mihalcea-i al ploilor de toamna. Nu al cainilor, nu al birturilor prin care-altcandva ne-am tarat. Viciul nu l-a-mbracat niciodata.
Satrea-i pretinde alt cer. Din care nicicand nu se cade pentru ca totul este a priori cazut. Nu in dizgratii, nu-n haul in care doar demonii tin de urat.
Cazut in nuante. Prizand linia subtire-a esentei din care putini au gustat.
Mihalcea nu-i al desavarsirii. E-al sensului ce ramane de savarsit.  Va trece cum toti ne vom trece. Pierdut va ramane cetatii de-asfalt.
Mihalcea insa nu-i al cetatii. E-al cetei in care tot mereu ni se nazare c-ar fi. Ce-i de vazut se ascunde-n vedere.

Gabriel Tudorie

SCENARII ALE EXILULUI

Textele din  Poker Face (Editura Vinea, București, 2010) compun imaginea  peisajului  introspectiv ce vizează un statut existențial brăzdat de variate suplicieri. Autenticismul conduce toate palierele ființării printre pericole, spre neascunderea niciunui detaliu caracteristic acestei realități ce aderă la o substanțialitate frustă, greu de transfigurat. Cumva bacovian, în hî, în ha, detașarea nu este decât aparentă: "atunci o liniște boreală o să se ridice/ peste toate blocurile în care mi-am desprins în tăcere/ pielea prea strânsă -/ și am să râd." Epidermicul e într-o continuă expansiune cuprinzând straturi viscerale. Evidența accentuează stările dezintegrate, filonul stabilității fiind ușor escamotabil: "fiindcă zidurilor doar puțin/ le place să rămână-n picioare// mai glorioasă și mai sonoră e-atunci prăbușirea lor." Inevitabil, adânca înstrăinare naște dezechilibre, totuși atașate unei estetici extrem de particulare: "tac fiindcă-ntre noi numai absențe și numai noi./ departe spre orizont triste corăbii cu mirodenii/ și sclavi și sticlă colorată." Din angoase derivă tablouri situate pregnant în zona dură a expresionismului. Stările crepusculare abundă în poezia Ritei Chirian, eterogenitatea anumitor ipostaze putând fi încadrată universului plastic propriu lui James Ensor. Absurdul și elementele sumbre, cu notă caustică, subliniază precaritatea ridicată pe care o avem de înfruntat, mesaj ce își apropie neliniștile revoltei. Și la Rita Chirian apar măști obscure, forme ale asprimii: "fiindcă în noaptea de treișpe spre paișpe octombrie/ în noaptea aia/ vagoane lungi cu târfe și cerșetori/ s-au oprit sub geamurile mele și ei au urcat// și am mâncat și-am băut până la dimineață/ ne-am tot încercat rănile/ și ne-am strâmbat unii la alții/ și-am râs cum am mai râs doamne dumnezeule." Un fior penetrant, thanatofil, învăluie versurile din Poker Face. Menajul cotidian devine din ce în ce mai apăsător, încercuit de venele însingurării. La nivelul cuplului, pierderea direcției creează o cromatică a rupturii cu nuanțe cvasi-clinice: "acuma te recunosc de departe./ tristețea ta e verde ca flegma în octombrie/ galbenă ca puroiul în martie/ albastră ca obrazul morților în august.// acum între noi se deschid canioane largi/ și ele cresc/ ca serul de botulină în ridurile femeilor.// acum suntem dinții încleștați ai unui copil violat." Existențialismul Ritei Chirian se individualizează prin volumul considerabil de spaimă, asumată fără rezerve într-un peisaj predispus disoluției. "Oasele și pielea" constituie șubrezii piloni caracteristici acestei aventuri a cărnii căzute. Lenta devitalizare atrage stadiul critic "când sexul e umed și flasc și mușchii bine topiți/ de foame și de-ncordare." Se desfășoară intense scenarii ale terorii, întunecate regiuni din care "n-ai unde să fugi". Reprezentările sunt apropiate maleficiior, "extaze rele ale sângelui cald." Fără prețiozitate, intimismele acționează violent. Călătoriile lirice, de multe ori paradoxale, aduc excentricitatea visului lângă crudele flagelări din viață. Astfel apare un dureros vitraliu îndreptat către demolare și discreditare. "Întunericul se scurge gros pe pulpe", parcă ilustrând delirul. Stările-limită se succed cu rapiditate într-un straniu univers ultragiat. Parcă de peste tot amenință pericolul multiplelor prăbușiri. Relațiile interumane, îndeosebi cele pasionale, sunt adânc influențate de crepusculare eroziuni ce pot ajunge până la prizarea lubrico-prosecturală a efluviilor unor "nopți roșii" discontinue: "de-aia gesturile ei sunt de cârpă și limba ei/ e limba unui cadavru și/ sexul e-un anotimp din care nu-ți amintești/ decât setea." În aceste versuri, corporalizările extind arealul fantasmatic dincolo de zi și noapte. Cvasipermanenta stare de exil  hibernal cheamă suprema părăsire: "aici nicăieri nu mai e acasă. aici nu mai ești/ niciodată singur./ aici trupul frumos al bărbatului e o banchiză/ pe care alergi/ printre leșuri descărnate și harpoane/ cu picioarele goale.// aici moartea are culoarea ochilor mei morți." Angoasantă, concupiscența devine armă letală: "sexul tău mă caută cu tristețe cu rușine/ îți vorbesc despre dragoste îmi vorbești/ despre dragoste -/ carnea mea se cască/ gol și negru/ ca țeava unui pistol". Se petrec lente descompuneri adictive, autodevorări pe fundal cenușiu. Masiva disoluție petrecută într-o accentuată claustrare duce la revelații greu suportabile: "inima mea e un crematoriu de seringi infectate".Volumul  Ritei Chirian, Poker Face, evidențiază agonii uneori tenebroase, rodul unei abordări extrem de accentuate a propriului ego, extravaganța îmbinându-se cu nevroza. O neobișnuită plăcere decadentă marchează stilul acestei cărți spectaculoase.
Octavian Mihalcea

DIVERSE OGLINZI FRUSTE

Volumul lui Paul Vinicius, Kemada (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012), conţine extrem de percutante priviri retrospective caracterizate, paradoxal, de implicare şi detaşare, situaţie în care ludicul are o funcţie echilibrantă bine determinată. De multe ori, crepusculul boemei e traversat fără prea mari torbulenţe, prin apelul la aceste speciale abordări lirice, anonime, îndepărtând, din păcate doar temporar, tensiunea: savarino/ de azi înainte/ voi fi cuminte/ ca un efeb// nu tu piper/ şi - / mai salcâm/ sare/ să nu mă doare/ membrul cel drept. În regim nocturn, succesiunea anotimpurilor se dovedeşte tot mai pasibilă de inautentic. Brusc, amnezia capătă nuanţe sepulcrale, rapid sublimate. Ambientul nefavorabil naşte sentimentul dezmărginirii: frig străin/ într-o casă/ la fel de străină// o lumină-mpleticită/ calică şi urâtă/ cernută prin nori// tremurul fricos al frunzelor/ precum o fecioară/ subţire// iar eu - / ei/ bine/ eu -/ sunt tot mai departe/ decât/ departe. Paul Vinicius pictează miniaturi, câteodată chiar un ozeneu minuscul/ străpuns de o torpilă/ de-a dreptul microscopică. Sinestezic, cromatica imaginilor devine fluidă, totul conducând la invocarea marilor plecări. Tot mai frecvent apelăm la arta camuflării, într-un cotidian de multe ori contestabil. De aceea, o tentă suprareală învăluie câteodată aceste versuri. Destinderea ia valori absolute, vizionarismul nefiind deloc exclus. Parcă à la René Magritte, deasupra oraşului/ pe cer/ a-nceput să crească iarbă. Incursiunile onirice au totala libertate a spaţiilor supramundane, fiind creată impresia timpului luat în răspăr. Substanţa poetică include şi câteva artificii licenţioase ce subliniază mult aşteptata eliberare. Omniprezentul pahar punctează desprinderile de suprafaţa lumii şi pătrunderea într-un areal aparte, cu legi variabile. Aici întâlnim multiple pasiuni, carnale sau nu, toate aşezate sub imperiul magnetismului. Vodca e ipostaziată apodictic, aici cu ample însuşiri contondente: groaznic/ câtă duhoare/ poate împrăştia un cuvânt// aşa că m-am întors/ într-o foarte mare grabă/ pe insula mea// am luat de pe raftul bibliotecii/ sticla cu vodcă/ şi m-am apucat/ s-o răsfoiesc/ pagină cu pagină/ cer despicat de păsări cu cer despicat de ploaie/ imersie după imersie/ scafandru cu scafandru// până când/ ţăndări/ au rămas// din cuvântul acela. Pe fondul constantei alunecării, visele se fabrică odată cu necesitatea identităţii schimbate. Diversitatea asigură oricând un refugiu până la inevitabila trezire la realitate. Asumata fibră marginală face din Kemada un autentic manifest al genului. Solidaritatea are conotaţii impresionante: mulţi dintre cei de aici/ au murit de mult/ însă continuăm să ne vedem/ din când în când/ fiindcă ne-am iubit/ şi altfel/  nici că s-ar putea. Este privilegiată diferenţierea de ceea ce, generic, se consideră a fi în sfera normalităţii. Ceasurile parcă bat altfel, ziua sau noaptea. Mazilescian, avem profilată constanta unei misterioase regiuni: în curând/ viaţa mea/ dar şi ale voastre/ vor ajunge într-o câmpie amnezică/ proaspăt ninsă/ scrisă cu păsări lungi/ negre. Stilizări cu declarată pecete orientală marchează aceste nostalgii. Asistăm la fiinţarea între multiple oglinzi pasionale: propun un armistiţiu:// un sărut/ cu puţin/ (numai puţin)/ sânge/ care/ nu îmi va tulbura minţile// un simplu/ sărut/ şi tot ceea ce decurge/ de aici -// în timp ce picioarele tale îmi spun/ cu fermitate/ în timp ce gura ta/ eşuează/ pe o insulă/ pustie. Rănile nu mai sunt ascunse sub razele benevolente ale calofiliei. Totul apare din ce în ce mai frust, fiindcă nu poţi dansa pe o inimă/ fără să strecori/ noapte/ într-un suflet. Oricând există pericolul ca iubirea să fie supusă obişnuitelor relativizări. Cuvintele vor inventa în continuare inedite universuri onirice, purtând evanescenţa lirică pe clapele unui pian// infinit. Ironia e tot timpul binevenită, compensare a neîmplinirilor sufleteşti. Iată un elocvent portret spectral, cu eterice tuşe prerafaelite: ea nu avea genunchi// ci două tâmple/ de copii/ căzuţi pe gânduri// şi mâinile mele// care/ uitaseră/ să mai mângâie. Geografiile imaginare urmează neabătut linia sângelui, aproape de mereu iluzoria realizare a inimii. Abandonul provoacă dureroase alunecări, re-luări, re-inventări diverse, îmbrăţişări neterminate. Gestul uzual consonează cu profundele flagelări ajunse deja reper. Ecouri baudelairiene, dintr-o ţară ploioasă, accentuează spleen-ul unor odată luminoase îndrăgostiri. De atunci, presiunea a început să fie constantă, sub zodia claustrării ce reconsideră abnorm cromatica unei vieţi cu debut promiţător. Contingenţa nu cadrează, bineînţeles, cu cele poezeşti. Va urma un zâmbet bine ţintit, narcotizant: aşa că-ţi aprinzi o ţigară/ şi zâmbeşti/ în gând/ aşa cum numai robert de niro/ a ştiut-o face/ pe ultimele zeci de metri de peliculă/ ale lui once upon a time in america// (un zâmbet fără timp/ fără spaţiu/ fără ţintă/ un zâmbet frumos/ cel mai frumos zâmbet din lume/ plutind prin opiu/ şi întorcându-se-n opiu)// cineva/ undeva/ prin oraşul ăsta/ te iubeşte. Suspendarea deasupra abisului împarte existenţa în zone câteodată suprapuse conform unui algoritm extrem de particular. Povestea cicatricelor sanguinolente urmăreşte linia autenticităţii. Janis Joplin şi Jimi Hendrix punctează umbroasele constante ale aducerii aminte. Lipsa dialogului dintre inimi reprezintă hiatusul întregii existenţe, poetice sau nu. Nocturnul generează unele pasaje apropiate anatemei: tot ce ai atins tu/ din mine/ a devenit/ (iată:)/ cenuşă/ scrum/ dinamită// inclusiv băltoaca asta informă/ de cuvinte/ precum un cancer/ al hârtiei/ care a devenit carte. În Kemada, tristeţea provoacă rafinamentul versurilor mari, perpetuate metamorfic.

Octavian Mihalcea

SUB AURA INTROSPECŢIEI

Câteodată, din atenta abordare a unui volum de versuri se poate distinge pregnant ideea despărţirii de materie, ca o irepresibilă dorinţă intervenită la crepusculul zilei. Cartea lui Gabriel Chifu, Însemnări din ţinutul misterios (Cartea Românească, Bucureşti, 2011) stă parcă mereu sub semnul esenţelor supramundane, numai acestea fiind abilitate să remedieze starea sublunară, profund alterată. E reliefată constanta luptei care marchează trecerea inexorabilă a timpului. Intervine problematica diversităţii în unitate: Suntem mai mulţi în acest trup./ Toţi răspundem la acelaşi nume, toţi ne înfăţişăm/ sub acelaşi chip,/ dar suntem diferiţi. (Suntem mai mulţi). Pe teritoriul evanescent al Poeziei au loc infinite tribulaţii, parcă fără început şi fără sfârşit. De prea multe ori, visceralitatea pare o formă fără fond, supusă gratuităţii. Ruptură la nivel ontologic, imaginea frumuseţii revine şi creează o estetizantă atmosferă atotstăpânitoare: Tu câştigai orice război fără să tragi/ niciun foc de armă./ Cu simpla ta prezenţă./ Erai frumoasă, misterioasă./ Trupul tău emana melodii ca marea,/ bănuiesc că aveai ascunse sub piele clavire./ Erai provocatoare, răscolitoare,/ cum este în oraşul de provincie/ mirosul revărsat din teii în floare./ Erai senzuală, neruşinată, lascivă şi fină/ ca petala albă de magnolie târzie. (Tu câştigai orice război). Alteori au loc recluziuni în zonele amniotice ale spiritului, dorinţă absolută pe care o poate avea cel ce are acces la lumi subtile. Cave. Age . Tace., mereu actualul dicton matein, are valoarea pietrei angulare ce orientează existenţa multiformă a estetului. Irizările art nouveau caracteristice tabloului intimităţii au nevoie de o amplă protecţie împotriva ultragierilor flagelantei mundaneităţi. Fugit irreparabile tempus e marca dureroasei urme lăsată unui suflet odată detaşat şi încrezător. Variate încercări brăzdează drumul spre Centru. Evaziunea, atât de frecvent invocată, poartă o nedisimulată alură thanatică ce trece şi revine constant. În sensul dematerializării, e vizată ieşirea din apăsătorul ambient propriu heideggerianului Sein-zum –Tode. Moartea se manifestă antum, metamorfozând existenţa de mult prea multe ori încercată: După fiecare moarte trăită/ viaţa continuă./ Singura ta viaţă,/din ce în ce mai subţire,/ decolorată, străvezie,/ ca o cămaşă de pânză/ pe care ai spălat-o / de sute şi sute de ori. (Liniuţele în caiet). Realitatea unui asumat à rebours fiinţial face parte din această aventură lirică propusă de Gabriel Chifu, cu fundament complex, accentuat autoscopic. Stările expresioniste marchează trecerea anilor peste un interior odată foarte voluntar. Eul poetic se poate scinda pentru a cuprinde şi alte aspecte ale plurivalenţei lumii. Iată o specială pistă a redempţiunii. Aici, trupul nu mai contează, trupul nostru cotidian intens supliciat. Însemnări(le) din ţinutul misterios subliniază stări intense, contingente, de multe ori traumatizante, revalorizându-le inedit. Aşa se deschid ample episoade onirice, întru evadare: Când orice speranţă-a pierit,/ brusc, fără nicio logică,/ zidurile se topesc, dispar./ Patului meu metalic îi dau muguri,/ crenguţe verzi şi mirositoare,/ pare un cais într-o livadă./ apoi îi dau aripi, începe să zboare,/ apoi curge ca o apă şi eu curg cu el/ printr-o lume astrală, foarte vie,/ cerurile se deschid,/ în jur, aproape, vijelioase raze se nasc/ şi se ciocnesc cu ţipăt,/ iar eu curg printre ele cu patul meu metalic înaripat,/ curg ca o apă, un pârâiaş sunt/ ce şi-a găsit şi calea şi puterea,/iar acum, acasă, înspre izvor, se-ntoarce. (Pat metalic cu aripi). Ne învăluie aerul tare al redimensionărilor, tot mai aproape de fundament, de vocea cunoscută a inimii. E privilegiat interiorul. Scindarea, intervenită pe parcurs, arată nivelul problematic al aventurii existenţei, de multe ori periculoasă. Ca un loc paradigmatic, Craiova ia în poezia lui Gabriel Chifu dimensiuni unice: Să nu-i dispreţuim pe cei umili, pe cei învinşi,/ furtuna pornită din sufletele lor/ poate schimba configuraţia pământului - / îmi zic în vreme ce îngrijesc trandafirii/ în curtea casei de la Craiova.// Tai cu foarfeca rămurelele ofilite,/ gândurile curg limpede ca o apă de munte,/ stau aici îngropat în linişte./ N-aş mai pleca, n-aş mai pleca. (Îngrijesc trandafiri în curtea de la Craiova). Trecutele devoţiuni nu vor mai putea fi niciodată repetate. În linişte şi singurătate sunt aşteptate scânteile soteriologice. Psihedelicul are conotaţie acvatică, invadatoare, tonul sepulcral nefiind departe. Treptat, ritmul poemelor se situează sub influenţa apocalipticului. Sfârşit de etapă parcă visat, parcă trăit odată. Discursul interiorizat aduce nostalgii fluide, acute faţete ale recluziunii. Iubirea îşi va păstra mereu funcţia salvatoare: Atunci m-am apropiat,/ am vrut să-ţi mărturisesc/ cum te zăreşte privirea mea,/ cât de bine te vede ea -/ trandafir roşu, parfumat,/ ivit pe un câmp imaculat, de zăpadă.// Dar nu mi-am găsit cuvintele,/ mi le-am pierdut de emoţie şi adorare,/ te-am luat de mână/ şi te-am îmbrăţişat – atât./ Şi brusc/ gândurile mele au curs în gândurile tale,/ sângele meu s-a rătăcit în sângele tău,/ iar inima mea a prins rădăcini în inima ta. (Ce s-a întâmplat cu noi doi). Constantele regenerări aduc lumina în prim-plan, alături de surprizele nemărginite ale extinderii conştiinţei, totuşi marcată de inadecvarea iconoclastă a mundaneităţii: Dar în oraşul acesta nu poate fi decât aşa: aici/ creierul meu este neîncetat sub asediu,/ împresurat, cu faţa la zid./ El se simte ca o mică biserică în care cineva/ dă buzna urlând şi sparge/ toate icoanele. (Întâmplare cu oraşul în care locuiesc. Curăţarea prin apă). Traseele schiţate oniric încearcă depăşirea unui stadiu cotidian aparent insurmontabil. Fiorul neschimbător al iubirii traversează discret versurile lui Gabriel Chifu, prezenţă diafană cu virtuţi tămăduitoare: Ce anatomie s-a făurit cu noi doi!/ Ca-n Parisul medieval,/ între mine şi tine/ nevăzute canale subterane s-au format/ şi ne leagă./ Prin ele sentimentele şi sângele meu/ se varsă în tine./ Şi ale tale, în mine./ Prin ele, inima mea în trăsură de aur/ vine şi se uneşte cu inima ta./ Fără celălalt, niciunul dintre noi nu este el, nu are/ rost: alcătuire curioasă, fiinţă nouă,/ ne trebuie un nume. (Fiinţă nouă). Chagallian, intervin ipostazieri metamorfice: O dată am rămas mai mult timp/ acolo, sus, nemişcat:/ priveam spre oraş cu ochii/ cu care trebuie să privească o stea,/ trupul meu pâlpâia ca un felinar aprins,/ iar inima începuse parcă să se pietrifice,/ bătea din ce în ce mai rar. (Amintiri despre zbor). Dar până la inavuabilul contondentei realităţi drumul e foarte scurt, angoasant de scurt. De aici farmecul evadărilor, imaginare sau nu. Timpul se pierde şi se regăseşte într-un deosebit ritm halucinatoriu, accelerat odată cu înaintarea spre crepuscul. Aşa se profilează vidul, abolind individualitatea şi privilegiind abisul. Ieşirea din acest perimetru traumatizant poate fi egală cu specialul eclectism al tuşelor himerice: O, mă-mbăt de această viziune./ (Nicio beţie nu e mai mare decât/ să te-mbeţi cu vedenii!)/ Şi beat fiind/ de vederea mea mă las pătruns până la capăt/ mă transcriu minuţios, cu pasiune, neobosit. (Mă-mbăt de această viziune). Sub aura visului, Gabriel Chifu (re)vizitează delicatele regiuni ale intimităţii. Misterul urmează linia paşilor prin labirint. E vorba de o sublimare a incandescenţei. Fecundă întoarcere spre imperiul inimii.

Octavian Mihalcea

SOLITUDINI CONTEMPORANE

Interferența domeniului obiectiv cu pluralitatea ipostazelor virtuale, mai mult sau mai puțin iraționale, marchează suita manifestărilor din contemporaneitate, abordate în general lejer, profund necritic. Dan Mircea Cipariu analizează cu seriozitate complexitatea acestei constante propensiuni spre depășirea limitărilor, în majoritatea cazurilor o salvare profund iluzorie de singurătatea ce ne guvernează. Singurătatea vine pe Facebook (Tracus Arte, 2012), cu 12 elocvente ilustrații de Mihai Zgondoiu, scoate în relief inconsistența alternativei spațiului virtual ce nu poate mereu disemina persistenta disperare. Condiția umană e adeseori angoasantă: sunt un suflet nou-născut care știe încă de la început/ despre termene-limită și despre constrângeri// stau între linia inimii și cea a capului/ la rând cu timizii și îndrăgostiții// "sfârșitul nu vine niciodată singur"/ citesc pe monitor/ pare un adevăr tot mai prietenos/ pentru care merită să dai like. Acest carusel eclectic amalgamează singurătăți, insomnii, fericiri și pierderi de identitate, un vis cât o eternitate încercuind sufletele. Abordările livrești tapetează calea spre inevitabilul redimensionării ce pare a vesti finalul: citesc "sufletul romantic și visul"/ de albert béguin// simt tot mai mult cum sunt întruparea/ unui călugăr zen/ care caligrafiază cu vârful limbii/ aceeași și aceeași scriptură// "mă pregătesc pentru haos și apocalipsă/ apocalipsa și haosul se pregătesc pentru mine" . Existențialismul versurilor lui Dan Mircea Cipariu readuce în discuție sentimentul reificării, înstrăinare proprie omului strivit de pierderea fundamentelor. Ca o depășire a crizei, apelul la divinitate poate alunga umbrele nihiliste. Și totuși înșelătoarele iluzii persistă, contribuind la vulgarizarea idealurilor ce odată păreau intangibile: privesc soarele care își pierde urma/ printre pietrele neșlefuite/ fericirea e un mod de întrebuințare. Imaginea unui binemeritat catharsis mai destinde încrâncenările curente: îmi pregătesc plămânii pentru aer/ tot mai mult aer/ până când pielea și carnea mea vor deveni/ eter/ și prin el voi intra într-o grădină suspendată/ în care cuvintele gândite se transformă în organe vorbitoare . Universul tentacular al rețelelor amenință constant, poetul invocând chiar și practici isihaste pentru a se elibera: oglinzile devoratoare/ strălucesc pe rețele și pe pereți/ pe autostrada subconștient-onirică/ într-un labirint terestru// am nevoie de un singur cuvânt de mântuire/ ca să scap de semantică// am nevoie de rugăciunea inimii. Asemenea damnatului echipaj de pe Pluta Meduzei, gardons les proportions, surferii virtuali sunt exilați într-o iluzie întunecată. Ființarea traumatizată poate provoca nebănuite sechele, toate din zodia unui absurd asumat. O nouă formă de celebrare a sărbătorilor ia naștere în acest spațiu al tuturor posibilităților, cu specificele lui ritualuri:  pentru concursul "cel mai frumos Crăciun" de pe net/ premiile sunt un suport pentru cd-uri/ un set de pahare de șampanie/ și o decorațiune de iarnă// femeile dau majoritatea like/ și scriu cum bebelușii țâncii și adolescenții lor/ le luminează sărbătorile// bărbații au povești senzaționale/ ce crăciunițe care fac streaptease/ cu recorduri la mâncat cârnați și la băut vin// doar singuraticii nu scriu povești/ nici patetice/ nici cinice/ doar singuraticii postează câte un aforism/ despre/ iubirea de celălalt. Dan Mircea Cipariu se raportează la profunzimea valorilor perene, iubirea fiind primordială. Invocarea transcendenței se dorește a fi tămăduitoare pentru sufletele captive iluziei pluralității proprie Internetului. Un daimon pozitiv, ca un regat de vocale cu sânge albastru din care se nasc idei, coordonează esențiala regenerare în spiritul "lucrurilor cu adevărat importante". Versurile din Singurătatea vine pe Facebook  pot fi consecința elanului împotriva maculării: realitatea e tot mai mult o clepsidră spartă/ din care iese o maree de sânge/ pentru poftele unui înger căzut// eu nu sunt nici realitatea/ nici oglinzile ei mincinoase// nu mai vând iluzii/ nu mai cumpăr indulgențe// eu sunt un vis de purificare. Pe Facebook întâlnim frecvent inautenticitatea și atâtea false atitudini, astfel încât, concluzie implacabilă, e mai ușor să fii altul/ decât tu însuți// e mai greu să privești în ochii tăi/ cum vine/ SFÂRȘITUL/ tot mai ademenitor. Benigna supunere față de tot ceea ce înseamnă poezie are nebănuite conotații eliberatoare, drept-mergătoare în direcția nedisimulată a Luminii. Lupta începe de pe pozițiile unei evidente precarități opozante. Sunt inventariate cele mai întâlnite mutații produse pe fondul consumului excesiv de Facebook. Internalizând nervalian soarele negru, regiunile virtuale devin tot mai contondente. Dar, misterios, cerul e o carte cu șapte sfeșnice aprinse, ca o infailibilă promisiune. Pelerinajul la Ierusalim, pe Via Dolorosa, trezește stări adesea contradictorii, Sfântul Mormânt și întregul context spiritual ce cheamă izbăvirea fiind frecventat de mulțimi alienate: sunt drogat/ cu mii și mii de fotograme/ în care o mână străină/ vinde și cumpără părți din creierul meu/ încă neatinse de consum și idolatrie/ stau la coadă în fața Sfântului Mormânt/ cei de lângă mine îmi par o armată de ventriloci/ care cântă imnuri în graiuri necunoscute. Scrisorile și Visele pe care ni le propune  Dan Mircea Cipariu schițează semnalmentele unui  Homo Facebook supus multor pericole. Există riscul unui trist final în solitudine și întuneric, printre cutremure interne năruind inimile.

Octavian Mihalcea

ALUNECĂRI SATURNIENE

Artistul caută neîncetat idealul, desigur înconjurat cu multiple obstacole, într-un stadiu existențial din ce în ce mai precar. Propunând volumul  În moalele cerului (Brumar, Timișoara, 2012), Anca Mizumschi ne face părtașii unui univers în care transfigurările au roluri bine stabilite, astfel fiind marcate acele momente de maximă importanță. Elocventa diversitate parcurge distanța dintre singurătatea fetală și anul morții. Disoluția materiei rediscută ordinea existenței și aduce în prim-plan consistente structuri hibernale, fior saturnian tăios, implacabil: A venit lumina și ne-a luat casa./ A venit într-o noapte când nimeni nu mai credea. S-a auzit/ întâi un vuiet surd, apoi tata a zis e prea multă liniște, să fugim/ și în timp ce fugeam cu lumea în spate, cerul se îngusta cu încă un cerc/ până când am devenit un singur punct și oasele noastre/ casante și mate ne-au părăsit și au mai plutit unn timp/ în întunericul înghețat dintre stele. (Lumină și frig). Compozițiile Ancăi Mizumschi , cu incontestabile valențe plastice, pot consona cu tonurile aproape muzicale aparținând lui Pieter Bruegel Cel Bătrân, cel ce a eternizat estetic cerul de un gri plumburiu, tonurile întunecate, arborii desfrunziți în contra luminii și personajele dramatice, atât de speciale. Abordările familiale se petrec pe fundal dramatic, acolo unde estetizările posedă o nelipsită  aură expresionistă. Mișcarea e îngreunată de presiunea considerabilă a locuirii în golul ușilor interioare (Deszăpezirea), gest cu ample conotații angoasante. Sentimentul unui iminent "fin du monde" presează și alugă orice pozitivitate a orizontului de așteptare. Sublimare în vederea speranței soteriologice, ieșirea din cercul aneantizant naște stări de neuitat: Umblam goală râzând și sunam/ din bănuții aruncați în cutiile de conserve goale/ din fața bisericilor unde oamenii se aplecau în genunchi/ ca să aibă cu ce să își cumpere pâine sau carne. Să plecăm de aici ai spus/ și ne-am strecurat pe sub gardul cimitirului, corpurile noastre au inundat străzile/ ca afluenții dunării la vărsare, și oricine putea să ia o cană cu apă, să o ducă acasă,/ să o înmulțească, să facă un fluviu la loc,/ să trăiască din noi de pomană. (Un fluviu la loc).  Fine rostogoliri acvatice marchează stadiul poemelor de dragoste. Amintind de unele motive uzitate de Virgil Mazilescu în poezia cineva pe lume are nevoie de mine ( fiecare să-și ascundă îngerul în buzunar/ ca la bâlci/ ca la/ cinematograful mut/ poate zborul va țâșni printre zdrențe și urechi/ ei ce să-i faci vom fi un biet simbol/ și unghiul din toate imposibil), Anca Mizumschi vizualizează cerul împreună cu dezirabilele dorințe ascendente: Cel mai bine e  să îți asculți mama/ să stai așezat la masă cu împăratul ceresc/ cu cerul direct peste tine ca un giulgiu pentru genunchi/ și să te veselești, să te încânte ideea că nu o să-ți fie foame/ și sete și frig și de abia atunci mama ta o să vină spre tine ținând în mâini o tavă cu pahare de sticlă/ colorată pline cu tot felul de cuvinte ca la bâlci, ca la un cinematograf mut/ pe care poți să desenezi pe pereți cu carioca și să spună bea de aici, bea din laptele ăsta/ până te îmbeți, până poftești la alceva decât să te naști/ din corpul meu încă o dată și încă o dată. Când ai să înveți și tu/ să stai acolo sus liniștită cu cerul așezat direct peste tine/ca un giulgiu pentru genunchi? (Cântecul unei fete cuminți). Ceea ce ne place să numim "realitate" poate avea o aparte consistență multiformă. Iată una dintre accepțiunile acesteia, în viziunea Ancăi Mizumschi: Poate, ultima dată îmi iese. Realitatea arată ca un perete construit/ din carne/ și vin. (Carne și vin). La anumite ore privilegiate, aproape orice elevare este posibilă, chiar și în prezența unor îngeri bizari, fără față, cu aripile prinse în bolduri de cer/ în insectar (Spânzurătoarea greșită). Fluide teritorii onirice populează acest imaginar poetic: Dacă îți lipești urechea de caloriferul din camera mea noaptea/ se aude marea. Picioarele patului se acoperă cu o crustă fină de sare/ și poți pluti în timp ce dormi. (Înecata). Pentru că din vertij se naște lumina, dereglările, sistematice sau nu, rimbaldiene sau nu, pot  suna și-n rai ca o chemare (Balansoarul lui dumnezeu), pentru esențiale modificări ale interiorității. Deasupra tuturor, cerul cu moalele sale, ceea ce poate duce cu gândul la un tutelar punct "Sahasrara" abordat în cheie lirică. Nelipsitele răni sunt etalate cu dezinvoltură  prin  bazarul lumii, câteodată încărcate metafizic: Singurul lucru pe care îl aveam erau rănile./ Stăteau agățate de noi ca niște globuri de Crăciun strălucitoare/ pe dinafară și de câte ori răsărea soarele le puneam în lumină/ să le vadă și ceilalți. Fiecare casă avea rana ei principală/ și o mulțime de răni mai mici, pe care urcai ca pe niște scărițe/ atunci când voiai să ajungi la alte generații. (Comerțul cu răni). Clarobscuritatea estetică comportă valențe metempsihotice  recognoscibile printre toate primejdiile înconjurătoare. Interioare problematizări caracterizează viețuirea în universul liric propus de Anca Mizumschi, câteodată influențat de o specială "omerta" ce ia treptat valori adictive: Sunt prinsă în poem,/ din când în când,/ în nopțile cu lună,/ pe craniul meu ars curge/ ceară (Prizonierat). Imaginile se succed într-un carusel cromatic unde trecerile succesive presupun nebănuite surprize, respirații la lumina lumânărilor. Omniprezente peisaje marine asigură irealul ambianței în care miresele aveau rochii de culoare muștar, fără pată/ din când în când fluturi uriași li se așezau pe umeri/ și le conduceau la altar ca o busolă/ care nu arăta același lucru,/ câteodată nu arăta mai nimic/ și atunci ele înaintau/ complet oarbe/ duse-n lesă/ de o armată de fluturi (Natură moartă). Marianei Marin îi este închinat un poem care evidențiază tușant rațiunea speranței într-un prezent fără milă: Trăiesc ca minorele violate pe stradă/ și fotografiate cu încetinitorul/ pe care cenzura te lasă să le dai în ziare/ dacă le pui o panglică neagră pe ochi (De-a baba oarba). Trebuie să pătrundem legile ieșirii din pământ pentru a cuceri promisiunile celeste. Misteriile abordate țin de problematica luminii, chiar a iluminării. Prețul poeziei e greu estimabil, situat în acea zonă intens visceralizată dintre viață și moarte. Ca o posibilă concluzie, mereu de dorit, se impune sfărșitul războiului și așteptarea/ paradei militare (Sfârșitul războiului).  Dar până atunci persistă ultragierea, consubstanțială condiției de trăitor într-o lume a dualității. Problematica "umbrei" apasă poveștile de iubire, toate predispuse alunecării. Din evidențele carnale derivă neliniști îmbrăcate în ceară (Maternitate), însoțitoare constante și, paradoxal, greu identificabile. Totuși, căi bine fundamentate vizează deschiderea. Poeta imaginează un stadiu al cunoașterii bazat pe continua regenerare temporală, spre a câștiga serenitatea: ca amintirea unui toc/ din acela din care cerneala curgea limpede, liniștitoare și hârtia/ semăna cu pielea mea de copil și cerneala avea altă culoare/ și mama și tata tineri râdeau/ strigând după mine, nu mai sta atât/ timp suspendată în lumină ca într-un scrânciob/ agățat de cer că o să te doară brațul/ și nu o să înțelegi niciodată/ că cerneala are altă culoare/ și că liniștea e altceva (Liniștea e altceva). Treptat, culorile invadează spațiul vital, proiectând tabloul finalului pe lângă simboluri diafane. Fericirea e de multe ori asociată trecutului, dimineață fără sfârșit, protectoare: Pe vremea când trăia bunica mea toți eram fericiți și de câte ori/ ne uitam la hârtia de pe peretele din bucătărie era tipărit cu roșu calendar ortodox/ nu vedeam decât un șir de aureole strălucitoare,/ o listă de sfinți așteptând-o în ordine/ pe bunica mea. (Calendar ortodox) .

Octavian Mihalcea

RĂNI ȘI BIJUTERII

Volumul Poezii arse de vii (Societatea Scriitorilor Militari, București, 2009) are valoarea unui credo închinat acestei speciale forme a mistuirii lirice, Mircea Brăilița pășind pe deschise căi spre o diafană extincție însoțită fluid cu ample "pustiuri de fulgi". Printre "fermecătoarele ceasuri ale lumii" trec pași aspri și uneori nemiloși ce invocă frust prezentele amprente ale năruirii. Prin trăirea existenței în clipă, ipostazierile exemplare sunt fixate în oglinda maximală a celor ce nu vor pieri: "atunci/ cu sângele nostru s-ar putea umple/ lacurile purpurii/ sufocate de întunecații nuferi/ din creierii noștri s-ar cerne făina/ bună de scos pe tarabe/ în piețele din cer/ și tu Majestate n-ai să mai suferi/ în regatul tău scăpărat de mister". Iată acum o mărturisire din crepusculul zdrențelor sfielii: "Spaima de mine însumi/ m-a făcut cândva fericit". Fără anumite atingeri edulcorante, atât de pământene, ființarea în zona esențelor ar deveni un chin netransfigurat. Saturnian, tăcerile sclipesc pe fondul unei lumi cunoscute, abordată de Mircea Brăilița întru lirism și neanunțate alunecări spre "superbe gânduri dorifore". Persistă imaginea sepia orientând fluxul ființării către sincere coborâri în regiuni de odinioară "unde nu mai ești înger/ unde nu mai ești om/ unde nu mai ești fiară/ decât atunci când ne spală pe toți/ lânceda ploaie de vară". Și peste toate, "setea", ondulată apariție împrejurul luminii. Antagonismele se topesc, temporar, într-o pătrunzătoare ceață guvernată  de suflete cabaline. E reliefat un status ontologic capricornian cu neschimbătoare melancolii pe fundaluri vântoase, consacrate înaltelor idealuri. Aproape nesfârșitele "maluri negre" fixează "momeala lumii noastre" , uneori mult prea "năucitoare". Muzici (o)culte îndreaptă pașii timizi pe incendiate căi pasionale: "Atinge o clapă/ clapă uitată// aprinde mormanul/ de sunete stinse// ce absurd se împleticeau/ vrând să tropăie pașii noștri/ pe uliți de vată// cum să n-auzi/ monedele reci ale lumii/ rostogolindu-se pe pardoseli pe dale// cum să nu vezi/ cum arde prea verde marginea mării// iubita e încă în brațele tale". Poetul reaprinde suave atingeri art nouveau, "albul cireș, vasalul vișin, tufa de mure și munții de petale", împodobind "ușoarele săbii spălate în sânge". Inimile vor fi mereu supuse periculoaselor suplicieri, vriei stărilor inferioare. Persistă adâncirea nostalgică în atmosfera unei inubliabile Lyrica Magna, propice salturilor în direcția unui imaginar expansionist: "apoi a leșinat un soare/ apoi s-a sinucis alt soare/ și singuri în zori/ ne-am rătăcit în propria bunăcuviință// fulgerătoare manguste/ întoarse din infinit/ descoperiseră cobrele mici din falnica noastră ființă". Mircea Brăilița invocă o dezirabilă nestăpânire înspre aflarea  libertății, eternă primăvară a sufletului. Pănă atunci, această concluzie tușantă, rod  al flagelantelor interiorizări: "sunt lopata soarelui sălbăticit". Ca pe o scenă interioară,  ritual sihastru, se petrec gesturi aparent uzuale încărcate aici cu tainice sensuri: "Citește la lumina/ lămpii sărăntocilor și scrie/ reblestemate povești întunecate/ pe ultima ta mare coală de hârtie". Fără încetare, poetul vorbește despre starea de grație, "viața voastră brodată cu fir de aur", totuși atât de relativă într-un joc în care "se prăbușesc din când în când/ sunete sfinte". Peisajele interioare, dincolo de uzual, accentuează nivelul oniric al acestor versuri. Pe parcursul unui profund aparte Epilog al cărții, magistrul Șerban Foarță evidențiază indimenticabil: "Poeziile "arse de vii", ale lui Mircea Brăilița, fără să aibă, totdeauna, gustul cenușii, înecăcios, sunt, îndeobște, elegiac-amare (cum, de altfel, o voi mai fi spus), grave, nostalgice, dolente și, eventual, ultimative asemenea unui adio." Câteodată, amintirile se îndepărtează, baudelairian, anywhere out of this world, către eterul exoticelor fundamente: "Trestii trase în smoală și arse cărămizi/ perdele de plumb othetis și atleh uriaș/ copaci necunoscuți înmiresmând terase/ cu florile lor trimilenare". Sentențios-apodictic, "Stă scris/să ni se ia în fiecare clipă/ cârja de aur". Mereu impresionează copleșitoarea situare în inima săgetată a condiției umane. Consecința, cvasi-sepulcrală, cheamă tăios exilul: "tu nu mai ai surâsuri reci/ înaintezi prin simplă tremurare". Rana cuțitului se perpetuează, estetică nocturnă a căii pe care Mircea Brăilița o împarte, misterios, cu noi: "Aflat pe drum știți care drum". "Mâinile morții și ale vieții" ating otrăvuri magnifice, sclipitoare. Timpul fuge, ireparabilă și totuși silențioasă povară , atunci când rememorăm de mult trecutele limpezimi: "Mai încet tot mai încet/ cu limbile ceasului// mai ușor tot mai ușor/ cu scufundarea în puf/ a piciorului pasului// și ce te faci mareșale/ decorațiile toate/ s-au topit și curg// străinele fete cu sânii lor mici/ și buzele pale/ ca hienele universale/ ne pândesc acum/ în amurg". "Tulburătorul oraș Severin", alături de totemicul pod al lui Apolodor din Damasc, formează baza inexpugnabilă a acestor oase de sepie montaliene, convertite psihopomp de Mircea Brăilița în posibile fericiri inflamante.

Octavian Mihalcea

DILATĂRI VIZIONARE

Ciclurile poetice care compun volumul Magdei Cârneci, Poeme TRANS (Tracus Arte, Bucureşti, 2012), orientează discursul spre un complex nivel planetar, ample panoramări având drept constantă fluiditatea imaginilor aparent centrifuge, aflate într-o perpetuă succesiune. Putem integra acest demers Manifestului Transdisciplinarităţii, cu ştiutul program holistic oglindind maximalitatea Fiinţei. Privirea poate avea ascendenţe giganteşti. Ochi hipertrofiat, creierul ţese trasee care, într-o stare mundană obişnuită, ar fi supuse ocultării: O orgă nebună. Creierul îşi varsă/ cascadele lui de vedenii şi sunete,/ menajeriile şi istoriile, timpii de cărbune şi platină,/ mierea şi laptele şi petrolul,/ privind înapoi, alfabete, miraje, nirvane,/ şi golfuri largi şi întunecate păduri,/ amfiteatre şi labirinturi umplute cu apă, adunând/ secundele toate în vaste grămezi de nisip,/ în delta uriaşă din centru/ în matricea ascunsă, obscură. Sunt desfăşurări eclectice care-şi potenţează impactul prin barochizante şocuri clar-obscure, extinderi uneori tiranice ale conştiinţei. Peste vârfuri arde soarele unui splendid delirium, forţând orice are aparenţa limitei. Fiecare pas cheamă multiple descătuşări, sensul transfigurării carnale fiind dictat de pluralitatea cutremurărilor. Astfel se naşte bestiarul, sistematică ieşire din perimetrul celor ce se văd pe lumină. Magda Cârneci pătrunde într-o zonă stăpânită de necruţătoare viziuni, ambigue sinteze ale exprimabilului cu inexprimabilul, joc vezuvian cu aparenţă inexpugnabilă. Şi totuşi lipsa, acea inadecvare aproape epidermică, se opune atingerii nivelului absolut, apogeu al dilatării. Sângele, axă a oricărei lumi, oglindeşte toată sinteza universală. Constanta ascendenţei e supusă unui ritm inedit, îmblânzeşte dezlănţuitele fiare,/ înfiorând metalele grele, cuţitele, cuiele,/ încheagă dislocate organe, trezind amorţite sinapse,/ săturând creierele noastre stupefiate, în aşteptare. Totul pe un grandilocvent ton pasional, oscilatoriu, cotropitor. Melosul stăpâneşte cromatica proprie irecognoscibilei armonii înconjurătoare, avansând treptat spre o asurzitoare tăcere. Pe aceeaşi linie a paradigmei marilor plecări întâlnim deplasări extrapământene, refuzul vechiului şi contopirea cu atipicul extincţiei, cu nemurirea onirică a spaţiului interplanetar: Asemeni unui vas arhaic plutind la întâmplare prin cosmos/ împrăştiindu-şi jarul printre sateliţi şi comete/ aruncându-şi în urmă/ roiurile de imagini haotice în praful stelar.// Ca să nu mai ai unde să cazi să revii/ ci să dispari prin fisiune prin fulger/ într-un voiaj spaţial printre planete/ galaxii şi big banguri îţi căutai/ un mormânt celest/ pentru ca dispărând să nu mori niciodată. Visul privilegiat inspiră o adevărată aventură a Fiinţei, cu ample tuşe vizionare îmbogăţind misterul greu penetrabil. Întâlnim pasaje artistice afine spiritului creaţiei lui Paul Klee, creator ce şi-a făurit propriul univers prin sintetizarea semnelor niciodate fixe. Din straniu şi labirintic putem extrage noi semnificaţii. Ritmul asocierilor, opoziţiilor, balansului este profund parabolic. Vibraţia versurilor Magdei Cârneci rezonează cu forţa extremă a profunzimilor, desprinsă dintr-o rară sensibilitate ce îşi propune sondarea energiei cosmice. Întrepătrunderea vieţilor atinge nivelul impresionant al ieşirii din timp, într-un joc iniţiatic marcat de succesive morţi şi învieri. Iată o regulă de fiinţare onirică: visul să se viseze pe sine până la cea mai intensă trezie/ până la viaţa adevărată – o regenerare prin vis. Aparent destructurată, mult invocata minte transfigurează datele realului, în cheie viscerală sau chiar ludică, sprea a rezulta nesfârşite determinări tainice. Vizionarismul ia de multe ori şi conotaţii dionisiace, îndrăgostiri abisale apropiate de fericire. Sfera transformărilor parcurge vaste cicluri existenţiale. Simultaneitatea ordonează diversele cosmogonii interioare. Ca o briză daliniană, peisajul se deschide imaginilor mai puţin contondente: Stau pe faleză la o masă cu picioarele îngropate în nisip mişcător/ mănânc cuvinte moluşte uscate distruse de marea lor/ apropiere de vid de absolutul celest şi inexpugnabil;/ împrejur o mare sonoră şi vineţie se ridică lent peste nisip peste/ gleznele mele sunt peşti repezi în apă ruginite monede/ pete de petrol desfăcând lumina crepusculară în mici curcubeie/ şi un vas arhaic căzut din văzduh, rătăcit; Şi totuşi un nelămurit disconfort, persistentă angoasă, bântuie profunzimile. Maximalul aspiraţional derivă din clarvederea ce ar putea integra universuri antinomice, pentru depăşirea individualităţii. Vocaţia explorării ia valori apoteotice în poezia Magdei Cârneci. Iluminarea se scufundă  în craterul magnetic al trupurilor iar ipostazierile sacramentale potenţează nivelul reprezentărilor. Flagelante întrebări brăzdează obrazul divin: De ce drumul care urcă spre Tine e atât de tăios, de cumplit? Pentru ce atâtea avalanşe, pustiuri/ atâtea aspre capcane? Labirintul fără ieşire, distanţă infinită, de ce?Tu totuşi ne vrei./ Ne doreşti. Tu ai nevoie de mine. Atunci pentru ce atâta suferinţă, sfâşiere, durere pe calea îngustă/ care începe în oase, în carne, urcă în creier, coboară în inimă şi sfârşeşte în întuneric? Sunt subliniate inconsecvenţele şi incompletitudinile caracteristice fiinţei umane aruncate în lume. Timpul precarităţii machează adânc conştiinţa, structural conectată la computerul universului şi în permanentă căutare a idealului, a elanului ascensional. Dar şansele reuşitei nu ţin de evidenţă, ci rămân infime, potenţiale: Suntem un lan imens de vibraţii haotice, o recoltă de imaginaţie pitică pentru un metabolism/ interplanetar, suntem o crescătorie de prunci zburători de viitoare nave intergalactice, dar numai/ puţini dintre noi vor deschide uşa închisă ermetic mica fisură dureroasă şi strâmtă şi vor ajunge/ dincolo, la astre. Entitatea Absolută se vede confruntată cu Infinitul celor create. E imaginat traseul unui voiaj prin corpul Marelui Om, cu toată pluralitatea meandrelor presupusă de un asemenea gest revelator. Condiţia androginică, totalizatoare, se află la capătul acestei fabuloase acţiuni:  Am privit înafară, am privit printr-o fereastră rotundă: eram într-o ţeastă, într-un uriaş cap de om./ Priveam printr-un iris, vedeam lumea albastră dintr-un om vast până la stele, mult mai cuprinzător ca pământul./ Omul acela se privea într-un fel în oglindă. În ea se vedea o femeie ce se priveşte într-o oglindă solară,/ înconjurată de oameni vaşti, transparenţi, de lumină. Din oglindă mă privea surâzând chiar Eu Însumi. Fiinţarea trebuie să continue şi în registrul contingent, supus mutaţiilor. Orientala retragere nu este luată în calcul. Vastele călătorii spiritualizante ating mereu alte şi alte ţinuturi intergalactice. Totul pe un fundal de sistematică luciditate, căutând neîncetat irupţia supramentală. Scânteieri incandescente conduc expansiunea: Sunt soare şi totuşi sunt minte/ traversez magma incendiată, asurzitoare/ Sunt minte şi totuşi sunt soare/ există aici un punct misterios care coincide în ambele/ El are prezenţa intensă la sine a Luminii/ şi versatilitatea ei orbitoare/ Cu el sar dintr-o realitate în alta/ printr-o răsucire interioară/ Lumile în punct se întrepătrund visător, coincid/ Cu el mă fixez suplu în centrul magnetic al universului/ care e centrul contemplator al sinelui meu/ devenit un mic soare.  Extinderea nivelului conştiinţei poartă aura infailibilă a unei fundamentale profesiuni de credinţă. Ingenioasă sinteză mistico-estetică. Escamotarea durerii, liniştirea interiorului sunt doar câteva dintre obiectivele urmărite în acest elan liric al depăşirii condiţiei limitării. Supremaţia cunoaşterii e apodictică, inteligenţă pulsatorie ce va depăşi mereu tiparele.

Octavian Mihalcea

MAGIA GESTULUI COTIDIAN

Volumul lui Liviu Ioan Stoiciu, Substanţe interzise (Tracus Arte, Bucureşti, 2012), evidenţiază o stare de Weltschmerz  aproape completudinară, eul auctorial fiind profund acaparat. Istoria personală se recunoaşte în diversitatea celor ce au precedat această perioadă de criză atât de acută. E subliniată inadecvarea, chiar ruptura la nivel ontologic. Parcă evanescentul ambient din La ţigănci, desigur transplantat în postmodernitate, se revarsă asupra unei contingenţe angoasante: În jur, basmale turceşti, legate la/ colţuri, lumânări aprinse, un lacăt/ deşurubat, fese dezgolite, pulbere, întunecime. Ce caut eu/ la tine? Ai plătit să-ţi dezleg de iubire,/ că nu mai vrei să auzi de...unde e, caută printre hârtii/ scrise, parcă ar fi pomelnice, păi şi noi facem/ ce face popă...cum o cheamă? Astea sunt pentru morţi, astea/ sunt pentru vii..."Iubirea are un caracter/ ondulatoriu". Da? Eşti o ţigancă inteligentă. Ţi-am citit/ gândurile,  conaşule. Pentru Liviu Ioan Stoiciu, funcţia soteriologică a iubirii are durată limitată, încadrându-se apoi liniei descendente atât de bine ştiute.  Cu extremă acuitate sunt redate felii din micul circ cotidian, foarte sugestive prin forţa de impact a gestului banal, netransfigurat, frust. Abordarea uneori ludică mai condimentează acest discurs provenit din adânci suplicieri ce se regăsesc acum într-un constant sentiment insuportabil. Abisul se află aproape, tot mai aproape. Doar formulări de genul: "Îţi aminteşti de orgiile/ din timpul epidemiilor de ciumă" destind tuşanta atmosferă caracteristică elanului marilor plecări. Nostalgia Adjudului  fundamentează o amplă abordare cu tentă expresionistă, corpul fizic al poetului participând la aceste reintegrări fondatoare: Plâng în somn, noaptea – degeaba aprind, trezit/ brusc, lampa cu apărătoare contra vântului şi/ ies în fugă în ogradă, ţipând/ ascuţit, fără să ştiu de ce, de câteva/  ori, de câte ori vin acasă, la/ părinţi, în vizită: taman când câmpia Adjudului se/ acoperă de războinici care scot/ răcnete mai înspăimântătoare decât ale mele, că ei de când/ fug, fug într-una – de ce mă plâng? "Fug// să se închidă unul pe altul/ în plămâni". Straniul gând al extincţiei vine pe fondul pătrunzătoarelor ritmuri autumnale ce alungă idealuri odată vii şi dictează mersul oscilant pe marginea atotcuprinzătoarei prăpastii: Linguşeală a ploii/ însângerate şi laşitate a noastră:/ în faţa miracolelor Revoluţiei – a ierarhiei/ energiilor de vibraţie/ joasă, la nivelul unei fericiri fără margini,// aceasta e ideea. Liviu Ioan Stoiciu nu poate să-şi ascundă dezamăgirea, cu foarte multe şi autentice păreri de rău introspectând zone contondente, supuse dereglărilor. În hipertrofiatele oglinzi proprii boemei se produc mereu vii rememorări, până la ultima certitudine, finalul. Autenticitatea maximală e întreruptă de irumperi exotice : "Era ceva grav,/ voalat, şovăitor// în inimă – am mers de-a lungul a nenumărate/ albii, atârnat la braţ, credincios,/ cu negrese cu turbane, care deveneau vizibile/ prin scăderea nivelului de vibraţii, vindeau/ hamacuri vopsite în culori/ strălucitoare şi n-am putut să mă mai opresc din mers"... Un fior energetic mereu revitalizant circulă printre textele din Substanţe interzise, parcă pentru a întâmpina adecvat celebrul dicton nietzschean: Ceea ce nu mă omoară mă face mai puternic. Însă angoasele persistă într-o lume ce provoacă traumatizanta abandonare a oricărui elan ascensional. Doar adorarea femeii mai animă peisajele înstrăinării: Tu, intrată până la gât în apa/ izvorului de lumină sfinţită de Arhanghelul Mihail, să/ te tămăduieşti, tremuri, Tânjeşti. Pe fondul complex al realităţii îmbinate cu eresul, vieţuirea stă sub influenţa glisărilor obsesive într-o centrifugă robită paradoxului. Himerice plăsmuiri care ţin de fecundul spaţiu rural vin să completeze evazionismul acestor texte: Vasile se opreşte mereu la birt, unde vine cu/ porcul. Porcul şi Vasile beau/ împreună câte o sticlă de bere ieftină. A dracului/ chelea pe tine; Vasile scarpină porcul/ pe spinare. Bă, de câte ori e băut, porcul sare să muşte/ copii în sat, noroc de Vasile, că-i păzeşte... Ironia covârşitoare, îmbinată uneori cu efluvii magice, marchează constant aparentul minimalism propus de Liviu Ioan Stoiciu. O astfel de formulare: "Ăsta e cal din ascunsul inimii"..., poate facilita decriptarea unor speciale mesaje ale volumului. Neîncetat planând spectrul thanatic, perspectiva căderii e aflată mereu în preajma izbucnirilor vitale, exuberante şi luminoase. Fiecare poem are o considerabilă forţă a impactului, ceea ce individualizează pregnant volumul într-o ecuaţie a şaradelor desprinderii de uzual, a substanţelor interzise. Nuanţele esoterice fac legătura cu atât de dorita alteritate, presărată şi ea cu pericole: Bea la cârciuma din colţ, cu cine se aşază la masa/ lui, e nebunul cartierului - fost/ profesor universitar, paznic la cimitir după ce-a/ ieşit de la mititica,/ a fost acuzat de viol dar făcea politică pe invers,/ săracul./ Ajuns în halul ăsta pentru că nu-şi mai înţelegea propriul/ scris, dar înţelegea scrisul unui/ "grup arhaic de iniţiaţi", cum le spunea.../ Scrisul, o linie în zigzag: ceea ce-i amintea de aţa morţilor. Persistă cromatica speranţei: Pentru omul cel vechi – o licărire albastră. Deplasându-ne spre pictural, putem constata cum nedisimulatul insolit ce caracterizează fantezismul lui Joan Miró realizează o inedită corespondenţă cu dezinvoltura cărţii lui Liviu Ioan Stoiciu. Speranţele paradisiace persistă sub diverse forme, mereu dezirabile şi imposibil de atins. Apogeul angoasant soseşte rapid, cu tulburătoare manifestări autoeviscerante: Îmi vine să-mi scot/ tot ce am pe dinlăuntru, să/ dau de pământ cu tot ce am în creier,/ cu tot ce am în inimă, în plămâni şi ficat, să le calc/ în picioare şi să le scuip, că m-am/ săturat. Ce tot vor/ de la mine? Metamorfozele sunt supuse turbulenţelor: înăuntrul nostru e viscolul şi avansează spre o cronicizată situare abnormă: Aici,/ în oraşul în care moartea ţine în gură sperma/ unui zeu ros de lanţ... Chiar şi dragostea, alături de mereu expresiva moarte, pare un dezechilibru rătăcit printre vise incerte. Tentaţia purificării aduce în prim-plan vocile focului, mereu cu darul de a impresiona.

Octavian Mihalcea

Octavian Mihalcea: „Epicriza”; „Poezii”

                   Cât poate fi Sinceritate în poezie ?
                  Cât tremură paşi sinceri spre gheaţă
                       iar legile se ascund fără linişte

       Undeva, unde dacă intri rişti să te rătăceşti pentru că  nu e sigur lumea ta, iar hartă dacă ai e încifrată, nici pomeneală de vreun fir al Ariadnei, doar pe alocuri reflexii şi refracţii ale unei lumini pe care eşti tentat să crezi că ai mai întâlnit-o. Cert este că „Malul nostru are lumină. Sonor aparte.”, iar „Zmeul – sămânţa norilor/ … / un zeu numărând”, e singura vietate relativă de pe aici. ( Epicriza – Zeu numărând ). Tocmai ce am lăsat la o parte vechile obiceiuri, unele native, şi ne-am strecurat într-o foarte îngustă fantă a limbajului care în mod normal ar trebui să vină la pachet cu două-trei algocalmine, un extraveral și un pumn de vitamine ( Mi-am amintit aici de gluma unei prietene reporter TV, care a inventat meniu-ul: „O jumătate de feliuţă de pâine, o luinguriţă de muştar şi o gumă Dosarele X” ).
               Bănuiesc că n-o să se aştepte nimeni să vorbesc oarecum pe înţelesul cuiva, fac şi eu ca poetul, atunci când negru pe alb dezvăluie ceea ce era pe undeva previzibil: „În plină orbire trăieşte adevărul. Farmecul colţului adorat subtil noaptea, undeva între ondulare şi ţipăt. Ochii păsărilor din larg sunt condamnaţi să se închidă. Paşii febrei îşi amintesc singurătatea trupului, a soarelui uitat.” ( Epicriza – Febră ). Ei bine, colţul acela e unul regal, iar subtilitatea adorării e una împărătească, de aceea ar fi o crimă de lezmajestate să încercăm să desluşim mecanismul febrei în timp ce îşi face rondul autocuprinderii.
              În plină Epicriză, e dificil să-i ţii urma celui făcător de grozăvii, care este Octavian Mihalcea. Dar şi mai adânc te scufunzi când înfloreşte colţul deplin, în „Poezii”, acolo unde „Bestii şi basme” vin de nicăieri să te împresoare, să te cucerească şi să te ia cu ele, spre un altfel de nicăieri, pentru că nu e definit în vreun fel altceva decât drumul, dincolo de el mai departe irealul îşi face de cap: „Simple nuanţe înşelătoare// a sta numai lângă tuşă/ promite floarea colţului/ încercuind cu viu întuneric.// pe drum sunt bestii şi basme/ mâine vor curge râuri triste/ prin venele pietrelor noastre// legile se ascund fără linişte/ şi urmează inimile alungate/ în cinstea vântului.”
               Mărturisesc că nu e deloc uşor să te izbeşti ca de un zid, tocmai de „Sinceritate în poezie”, şi tocmai prin ceea ce se vrea a fi o „deschidere simplă – ruinele zilei se împart/ istorii trecute pentru ştiuta sinceritate în poezie// sânge învelit cu prilejul întrecerii// tărâmului limpede postum// înverzirea cu şapte a sângelui.” Zid de netrecut, sau de trecut cum ? Doar dacă e o undă despărţitoare între lumi, atunci limpezimea poate exista fără întrebări, fără explicaţii. De altfel, tot pe seama aceleiaşi unde pot pune şi îndrăzneala unei escapade declarate: „fugi cu mine în lume/ pe aspre încercuiri// poartă-mi tulpina de piatră/ peste gropile suave// curajul nu e decât un regret/ rupt din sufletul echilibrului.” ( Poezii – Curaj ).
              Îmbrăţişarea imaginilor nu are limite, după ce traversează imaginaţia roieşte după bunul plac, oprindu-se doar pentru răgazuri, acolo unde se reîmprospătează de la esenţele dintâi: ( … ) din centrul iernii tremură paşi sinceri pe gheaţă/ se apropie de prada ondulată// sunt doar priviri fără sfârşit/ tăcerea vulpilor împrejur.” ( Poezii – Vulpi de gheaţă ). Sfântă sinceritate, complicată şi într-atât de magică încât nici nu trebuie mai mult desluşită, ci lăsată spre a fi trăită cu farmecul ei ...

DANIEL MARIAN