EXPLORĂRI FILOSOFICO-LITERARE

Într-un volum demn de toată atenția, Haosul condamnat la visare – eseu despre poezia lui Daniel Corbu (Princeps Multimedia, Iași, 2013), Lucian Gruia evidențiază implicațiile filosofice ale poemelor cunoscutului poet moldovean, raportându-le la generoasa problemă a introspectării destinului creator. Este subliniată apropierea dintre elementele de forță ale poeticii  lui Daniel Corbu și gnoseologia cioraniană, aici evidențiindu-se finețea pătrunderii în abisurile estetizante caracteristice marelui nihilist. Abordarea în cheie lirică a morții conduce la concluzii situate în dureroasa zodie a scepticismului. Lucian Gruia ține să specifice că poetul aderă simultan atât la "creier" cât și la "inimă" , de aici concluzia implacabilă ce clamează sensul greu detectabil al fințării, haosul din ce în ce mai cotropitor. Filonul liric are o marcantă pecete soteriologică,  refugiul în iluzie putând fi o formă de a ține loc neaflatelor certitudini. Poezia asigură  un fond convenabil de suportabilitate existențe sfâșiate. Lucian Gruia, autorul binevenitei monografii despre opera lui Daniel Corbu, aduce în prim-plan întreaga activitate a acestuia, de la începuturile situate în descendența lui Cezar Ivănescu  până în proximitatea celor șaizeci de ani parcurși la mare intensitate . Tot traseul existențial e marcat de constanta cunoașterii. Cu deosebită acribie, monograful  redescoperă aprecieri critice încă de la  Intrarea în scenă, volum ce a marcat debutul, toate evidențiind demersul spiritualizat întru revelarea sinelui. Pericole nebănuite, ca o consecință a perceperii climatului absurd înconjurător, planează asupra conștiinței celui ce aspiră la notabile pătrunderi. Se poate instala starea de înstrăinare, angoasant motiv pe calea descoperirii adevărului. Lipsa împlinirii catalizează energiile poetice spre construirea unei conștiințe de sine în acord cu consistența edificărilor estetice. Asistăm la un proces extrem de ofensiv ce are ca finalitate cucerirea teritoriului metaforelor.  Marin Mincu observă conștiința auctorială care conferă producției lirice o pregnantă realitate. Doctrina indiană Samkhya reprezintă o posibilă grilă de lectură propusă de Lucian Gruia. Relația spiritului cu lumea empirică dă naștere unui greu penetrabil mister, cu atât mai provocator. Considerațiile monografului cuprind profunde abordări filosofico-literare, astfel fiind creată o atractivă imagine cu tentă holistică. Ideaticile unor nume prestigioase, cum ar fi infatigabilul cercetător al imaginarului – Gilbert Durand, susțin teoretic demersul de față. Versurile analizate ilustrează constantele lumii pe care am parcurs-o, câteodată jubilând și de multe ori apăsați de povara absenței identității. Revelarea adevărului constituie piatra angulară a operei lui Daniel Corbu, acolo unde patrimoniul spiritual ieșean are o mare pondere. Problematica relației cu transcendența este ilustrată cu numeroase citate din poeziile abordate , scepticismul dovedit de poet fiind consubstanțial aflării pe Cale. Sunt prezentate majoriatea aprecierilor critice care pun accentul pe explorarea stilistică percutantă a diversității presupuse de vastele manifestări spirituale. Paradigma estetică impresionistă și cea expresionistă, împreună cu depășirile postmoderne, se regăsesc în esența textelor, ceea ce accentuează deosebita putere de sinteză a poetului. Diversitatea analizelor critice scoate în evidență impactul deosebit al operei, mereu în căutarea răspunsurilor. Autorul eseului monografic stabilește o inedită și bine fundamentată paralelă între metaforizantele etape ale cunoașterii din gnoseologia lui Emil Cioran și poetica lui Daniel Corbu. Explicitări de finețe, incontestabile, însoțesc această veritabilă călătorie onirică. Un alt capitol important se axează pe textele în proză ale poetului, aici recuzita postmodernă fiind mai folosită decât în poezie. Cărților despre postmodernism, Postmodernismul pe înțelesul tuturor / Manualul bunului postmodernist  și Postmodernism și postmodernitate în România de azi, le sunt acordate pagini de bogată analiză care pun în valoare certele calități de teoretician ale lui Daniel Corbu. Itinerariul biografic întocmit de Lucian Gruia punctează momentele hotărâtoare din viața lui Daniel Corbu, astfel că avem conturată o viziune cvasi-exhaustivă asupra unui destin artistic demn de tot interesul.

Octavian Mihalcea

VOCI ALE SUBLIMĂRII

Cartea Laurei Dan, Începe să doară puțin (Tracus Arte, București, 2012), etalează fragmente dintr-o biografie ușor transfigurată, cu accente de încrâncenare stăpânite numai prin raportarea la propria individualitate, în stare să reziste încercărilor ce adeseori o asaltează. Vocile sângelui au mare relevanță, determinând toate actele acestui spectacol cotidian unde durerea poate acapara. Figura paternă, în special, are apariții supliciante, de aici începând sarabanda unor manifestări profund expresioniste: "tata crește înăuntrul meu/ ucide/ tot ce ating/ e un joc/ o zgardă/ așezată cu grijă/ un cadou în jurul gâtului/ sunt în camera în care trebuie să fiu/ dincolo de fereastră/ inima mea obosită/ n-ar înțelege/ jocul." Seninătatea juvenilă, înconjurată de o cromatică specifică exuberanței, e întreruptă brusc și metamorfozată "într-o rană caldă/ când tata/ pătrunde și el/ printr-o fereastră nevăzută." Atavismele au mereu ceva de spus într-un spațiu al corespondențelor ce abolesc limitele. Inopinat, apare spectrul unui peisaj volatil cu valențe crepusculare, integrat fiind stării saturniene. Simbol al fatalității, iată acest cadru , ca un posibil fragment dintr-o operă la negru: "aici, zilele lasă urme negre/ când calcă/ aici, uitarea întârzie/ sau nu ajunge/ aici, amintirile se spun în șoaptă/ pe întuneric/ aici, arborii cresc strâmb/ și oamenii sunt însemnați/ aici, pământul e roșu/ și tata e aproape/ vine repede/ și mi se așează alături,/ la cap,/ cu mâinile desfăcute/ ca o cruce." Oglinda aruncă săgeți abisale, pasiuni perene ale interiorității, necruțătoare: "sunt precum tata/ o lamă de fierăstrău// dacă iubesc, tai!" Discursul Laurei Dan se sprijină pe conștiința solitudinii marcate cu stigmatele tăioase ale vinovăției. Un obsesional  Imago patern alugă potențialitățile purificatoare. Maculările determină traume abia întrezărite pe lângă acuta senzație a sfârșitului într-o lume dominată de tirania aparenței. Chiar și abluțiunile poartă aura dureroasei finitudini: "ziua de mâine e ramura verde/ pe care tata/ o aruncă în foc// o nesfârșită tristețe mă așteaptă/ în apa în care mă spăl// atât iau cu mine." Printre diverse flash-uri irump "oasele" și "gura plină cu pietre", înstrăinări suspendate deasupra abisului. Se dăruiesc memorabile cadouri cu paradoxal substrat maladiv: "uite ce am pentru voi: o coroniță din sârmă ghimpată./ dați-o din mână în mână." Laura Dan promovează autoobservația minuțioasă pe fundalul căzutelor condiții lumești unde "privirea e un soare despre care nu se vorbește". Observăm atașamentul de valorile dezirabile ale inimii. Instantanee diafane arată și o altă fațetă a acestui lirism bântuit de umbrele trecutului: "Camera e la fel ca atunci/ o grădină încărcată/pisica s-a așezat pe rochia mea cu volane și toarce/ mă privești într-un fel anume/ spui că o să scrii ceva despre mine/ ca să-ți mulțumesc fredonez un cântecel care-ți place/ afară începe să plouă/ frunzele se lipesc de geam ca niște palme ". Amoroase delicii estetizante modifică firescul lucrurilor, spațializând cromatic ambientul citadin. Rapsodia dilatărilor "acoperă încet rănile", totuși cu inevitabilă undă melancolică, chiar intruziv- dureroasă în această specială situație: "dacă aș vorbi/ glasul meu ți-ar intra în carne/ ca un bisturiu." Valorizarea de sine, uneori frizând artificialul, poate îmblânzi conștiința "desperecherii", atât de constrângătoare. Reflecțiile asupra înstrăinării iau amplitudine odată cu trecerea anilor. Așa se pot insinua pericolele: "frica te cuprinde/ ca o eșarfă/ ce se-nfășoară/ pe un gât străin./ pare că/ ai fost uitat/ într-un salon de spital/ până și dorințele ți-au devenit reci." Schimbarea identității, în registru morganatic, e o persistentă dorință. Până la finalul volumului, stările antagonice se înscriu pe calea concilerii, accentuând  fiorul autenticist ce pătrunde complexitatea tribulațiilor sublimate estetic.

Octavian Mihalcea

VIZIUNI DAMNATE

După debutul din 2011 cu  frica circulă prin subteran, George Chiriac  ne propune volumul s-a zis cu noi (Casa de pariuri literare, București, 2012), ce abundă în manifestări lirice evadate din contingență și situate într-o suprarealitate adeseori terifiantă, numai bună pentru pătrunderea experiențelor-limită. Totul e integrat unui neobișnuit univers situat sub razele altui soare decât cel cunoscut majorității, care alunecă fluid prin eterul rimbaldian al dereglărilor sistematice. Dictatoriala curgere a sângelui participă din plin la o specie de somn bizar, flagelat și în același timp supliciant. Aura sfâșierii însoțește această glorificare a clarobscurului. Prin interiorizare e scoasă la iveală multiplicitatea angoaselor grupate în scurtmetraje rătăcitoare pe fundalul unui fond sufletesc iernatic. Constantă, imaginea totemică a lupului veghează frecventele întunecări din volum. Distanțarea de spațiul mundan fundamentează ample deambulări printre ipostaze  interșanjabile, cu mare impact: mușcă-ți mâinile vor// răsări maci roșii/ voi fuma opium/ voi fuma pielea ta/ uscată și lividă în pipa mea/ flămândă și dependentă de sânge am privit// printr-un binoclu/ cum te așezi în fața unui pian și-mi cânți/ nu te ascult/ cum te ascunzi/ nu spun cine nu-i gata îl iau cu lopata/ cum mori/ nu dansez pe mormântul tău/ cum împodobești bradul de crăciun/ nu vei găsi un cadou de la mine/ cum lipești cu limba scrisori cum le parfumezi/ nu le citesc/ cum dansezi goală în mijlocul nopții/ nu vreau să mă culc cu tine maci roșii vor răsări din pielea ta/ alge nuferi și alte plante acvatice atunci când bietul tău/ cadavrul va fi scos din apă și mă/ gândesc la mărul acela care înfuleca mere – așa cum zicea herta müler/ la frustrările lui la remușcările lui/ știi și eu sunt un măr verde/ mă muști și îți zărești dricul (poem cu aglaja monika veteranyi și mere verzi). Valpurgicul pare profesiunea de credință a lui George Chiriac, pe asumate ritmuri depresive ce vin și revin, pulsatorii. O abisală oglindă acvatică se află mereu în proximitatea acestor versuri invocând oniricul sepulcral și nopțile metalice înconjurătoare. Sentimentele ondulează într-un areal criogenizant traversat de umbra dorinței. Frecvent apar siluete ilustre din lumea artei, apropieri livrești consolidând structura edificiului himerofil. Depășirea realității, adeseori cu valențe plastice, conduce prezenta aventură a ființei: eram în// mijlocul iernii artificiale eram ca într-un / portret vechi de grup într-un tablou semnat victor brauner/ tot ce ating sunt plantele carnivore crescute din vene/ apoi ne sărutăm de trei ori ca belgienii/ ne sărutăm teama/ și ticăloșia sunt ca un stol de// mierle albe/ care îți ciugulește sternul/ sunt atent la detalii/ cunosc ultima ta dorință iubești insectele/ zăpadă artificială în casa părăsită de la marginea orașului/ aici trupul meu e ca trupul unui gangster/ ciuruit într-un schimb de serviete/ rochia ta e plină de găuri ești o/ mireasă mecanică o mortăciune/ mecanismele reci sunt mai profunde îmi ziceai/ tot ce e ascuns ascuns/ rămâne (cutia muzicală). Imageria "black" are complexe valențe cotropitoare, cumva abnormă desfășurare pointilistă pe pânza unei contestate realități. În subtext e prezentă atitudinea de celebrare a ocultării, odată cu elanurile vizionare ce amplifică atitudinea percutantă a textelor, adevărate lecții despre tenebrele sufletului captiv. Așadar, relațiile, chiar și cele pasionale, suferă transformări obscure normate de cvasi-incontinente sângerări. Visceralitatea constant funebră derivă din amalgamarea oniricelor stări-limită cu vădit fior contondent, ce merge cu intensitate până în profunzimile teluricului. Lupii sfâșie  glacial amintiri  aproape materiale, pasiuni nocturne conservate deosebit de bine în rame sepulcrale. Natura umană e supusă mutabilelor ritmuri selenare ce pot bulversa ritmul. Persistă senzația pendulării printre neliniștile unor însingurate cântece diabolice. Trupurile devin casante iar contactul invaziv cu tărâmurile stinse permanentizează această hemoragie a stărilor/ ca o coadă la carne și una la/ lapte ca niște plămâni tineri/ umpluți cu flori de măr și cu sânge/ ce se poate vinde în talciocuri neștiute/ creiere aflate în diverse stadii de putrefacție (patul cu arcuri ieșite). Claustarea provoacă întâlniri pline de tâlc, inițiatice pentru ceea ce înseamnă locuirea clarobscurității cu asumat profil tenebrant. Presiunea gragarității devine evidentă: oamenii// s-au adunat ca o haită flămândă de lupi/ hipnotizați în magazinul de crăciun/ ne ghidăm după simțuri/ ca niște animale cu botul umed care adulmecă fiecare centimetru (magazinul de crăciun). Brazii funerari veghează tentativele însângerate ale supraviețuirii. În ritm fantastic, bocancii însoțesc ocultările pe timpul nopții instinctuale. Suntem plasați în interiorul unui labirint thanatofil, cu toate semnalmentele proprii celor ce admiră fără rest eclipsele subterane. George Chiriac exersează intens atracția pentru supranatural, în concordanță cu eterna dorință a omului de a sonda misterele. Parcă abisurile creației lui H.P. Lovecraft, acaparate de dogma tristeților completudinare, și-au lăsat amprenta asupra acestor versuri. Sângele în care locuiește alt sânge asigură permanenta călătorie spre apodictica figură a "morții îndrăgostite", cândva promovată de Théophile  Gautier. Maleficiile, împreună cu nelipsita angoasă, asigură consistența acestei lumi terorizate, ceea ce ne dă dreptul să-l plasăm pe George Chiriac în atât de particularul cerc al "artei tenebrelor". Trompeta Flügelhorn cadențează consistentele ritmuri ale amurgului terifiant, acolo unde pasiunea ia mutabile conotații: îmi mângâi pielea cu o mierlă moartă/ rece și melancolică mi-ar plăcea// să locuiesc lângă un cimitir vechi să/ ies la fereastră și/ să văd ultimele înmormântări – sentimente feroce/ și lumina care ne iese din trup atunci când facem dragoste/ vom ajunge în iad îmi spuneai/ acolo unde există acea apropiere care mă sperie// noaptea strâng insecte le perforez abdomenul cu un ac imens/ mi-ar plăcea să te colecționez/ să-ți înfig un obiect ascuțit între coaste/ să te ating fără să-ți dai seama/ fără să-mi ghicești mișcările fără să mă alinți (fereastra. dragostea). Versurile lui George Chiriac au vocația transgresării, optând pentru dezechilibrarea coordonatelor osificate. Tentacule monstruoase înconjoară "pădurea" pe care o parcurgem parcă în transă. În concluzie, ne aflăm în fața unui șarm macabru ce poate captiva cititorii acestor "istorii blestemate".

Octavian Mihalcea

DELICII À REBOURS

Cântece ale înstrăinării și revoltei, versurile lui Octavian Soviany din Pulberea, praful și revoluția (Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2012) par desprinse, morganatic, din variatul  repertoriu al acelei congregații spiritualizate  autointitulată "Corabia cu ratați", numărând printre  membrii figuri marcante ca Eugen Ionescu, Dan și Emil Botta, Petru Comarnescu, Pericle Martinescu, Vintilă Horia ș.a.  Boemii din volumul de față au parte de o "concentrare" perpetuă în asprele și, totodată, adoratele circumstanțe proprii modificărilor stării de conștiință. Imageria "dereglată" naște metamorfoze de multe ori din turbionara zonă abnormă, cu un incontestabil farmec decadent, "pour les connaisseurs". Obscuritatea  lumii marginale consonează, la nivel profund, cu existența în general, chiar și acestei relații fiindu-i aplicabilă esoterica lege hermetică a corespondenței. Periculoasa fecunditate a teritoriilor bahice inundă zilele și mai ales nopțile celui pornit pe calea versului, asumare fără drum de întoarcere, cu deja familiarele terifieri: La capătul nopții/ nu-i decât capătul nopții./Capătul/ oribil al/ nopții. Libertatea atinge nivelul unei mult prea mari iluzii, într-o zonă a multiplelor adicții. Printre spitalele de nebuni și cârciumile din Rahova, reprezentanți faimoși ai valului poetic fracturist împart cu autorul această realitate à rebours, cu ample conotații ironico-insurgente: E noaptea târziu/ și trotuarul/ se uită la mine/ cu ochii lui ianuș.// Scoală-te dracului, marius!/ O să intrăm într-o zi/ iarăși tineri în argentin,/ o să/ reinventăm fracturismul/ și o să ne pișăm/ pe toate literaturile.// Trotuarul/ se uită la mine în continuare/ cu ochii de / câine bătut ai/ lui ianuș. Alienantele circumstanțe generate de opresiunea comunistă se regăsesc, netransfigurate, în poeziile lui Octavian Soviany. Sunt aspre incursiuni într-o fenomenologie a irespirabilului, drame duse până în pragul aneantizării, niciodată uitate. În acest volum de excepție, spațio-temporalitatea provoacă inedite glisări . Siluete eterice sau chipuri pregnante, toate patrulează printre consemnele poetice orientate himerofil, identitățile actanților fiind totuși transparente, necriptate. Poetul realizează intromisiuni dureroase în viscerele boemei, zona Rahova fiind privilegiată în acest multiform peisaj al evaziunilor, unde paradigmaticul pahar însoțește "spleen"-ul zilnic. Locuitorii acestui univers populează crepusculara zodie a obidei, imagine tăcută, escatologică, privilegiind revolta: Oameni fără/ iubite și fără/ neveste. Oameni/ care ronțăie sticsuri/ într-un vagon de/ metrou ca niște/ șoareci bătrâni/ și își pipăie/ gâturile zbârcite./ Oameni care se/ întorc de la lucru în/ pelerine uzate de/ ploaie, ca o/ armată învinsă,/ purtând în sacoșe/ funingine și/ miros a rom ieftin./ Oameni/ transpirați și/ murdari/ care se uită/ unii la alții cu ură. Vidul, istoriile căzătoare, prețul vieții din ce în ce mai insignifiant, iată constantele amurgului perpetuu. Și totuși, emfatic, e clamată neînregimentarea în rândul celor ce poartă sacouri/ impecabil călcate și/ își plătesc/ telefonul la zi. Se/ spală pe dinți. Nu/ fac dragoste/ decât cu/ nevestele lor. Sunt/ doctoranzi în/ științe politice și/ și poartă sub limbă/ o bilă/  strălucitoare și/ neagră de cauciuc./ Ce bine/ că Dumnezeu/ nu m-a făcut/ un om onorabil. "Épater les bourgeois", așa sună dictonul insurgent profesat cu asiduitate, împreună cu nelipsitele detalii din zona unui naturalism obligatoriu. Aerul supliciantei problematici sadiene se conjugă cu foarte speciale revizitări kantiene, într-un obscur teritoriu având  amprentă maladivă. Virtutea va fi inclusă printre bolile rușinoase cu ocazia inventarului realizat în solitudine, pe lângă obișnuința astenică ce tot promite, profilactic, elixire salvatoare, delicii ieșite din uz : Merg/ puțin aplecat, ca/ un brancardier obosit/ care se poartă pe/ sine însuși spre/ casă./ Ca și cum/ aș avea/ casă. Ca și cum/ m-ar aștepta undeva/ o cameră albă de/ sanatoriu, unde/ se vorbește numai în/ șoaptă, iar paturile au/ cearceafuri curate. Unde tu/ mă aștepți în haine albe de/ infirmieră. Cu coapsa/ fierbinte ca ceaiul de/ tei al unei/ fetițe bolnave. Peste tot domină evidența extincției, a stihiilor existențiale dezlănțuite. Totul se aseamănă unei maculări de multe ori criogenizante, dezumanizarea fiind consecința, firească deja, cu aprigă funcție nivelatoare, caracteristică bolgiei reprezentată de ceaușima . Abnorma socializare apelează la fluidele cu iz final: igor e/ vodca sinucigașilor./ O înghiți/ ca pe-un pui/ viu de arici/ adus de un chelner slinos/ pe o farfurioară de/ plastic./ igor/ e cea mai ieftină votcă./ Beau și eu igor./ Și îi văd pe toți ceilalți/ clienți ai/ localului/ cum își țin ficații în palme,/ niște bucățele de carne stricată/ cu care ar încerca să ademenească/ o pisică jigărită și galbenă. Octavian Soviany trece în revistă nume cu mare rezonanță în "circul" viețașilor alcoolului: zombi nebunul/ care ieșea la cerșit/ și sorin inginerul și alec dascălul de/ matematici/ și nea bobo și scaramouche și oarță lăutarul/ și oacă și leu și trombonică țiganul/ care ne cânta la trompetă zaraza. Contactul cu ei nu se pierde. Nu există limită. Gesturile sunt mereu aceleași, încărcate, paradoxal, cu o atât de specială candoare a decadenței, vizibilă mai ales în inubliabilele ipostazieri ale boemilor. Autorul derulează filmul subteranei în variate oglinzi. O blestemată Pena, "aprés la lettre", hortansa țiganca, mergea la cerșit zilnic,/ își bea regulat sticla de bere/ și-și înghițea feliuțele de/ salam ieftin./ Nici chiar ibovnicul ei/ nu băgase de seamă/ că-i moartă,/ chiar dacă sexul ei se/ desfăcea tot mai greu/ și arăta ca o/ strachină mare de/ tablă cu smalțul sărit. Toți cei enumerați au pasiunea crepusculului, însoțiți fiind de una dintre prea puținele certitudini: vodca Igor. În astfel de condiții, frumusețea poate consona cu cele doar trei degete rupte la o mână. Idealurile odată vitale se spulberă printre aparent eternele zâmbete ale ceaușimei. Rămâne gustul părăsirii și imaginea unui câine benevolent invitat să violenteze, apoteotic, carotida. America lui Edgar Lee Maters e abordată prin prisma unei paradigme a diversității câteodată favorizând antagonismele, când tămăduitoare, când aducătoare de moarte. Ciclul marii oameni ai revoluțiilor propune dinamitarea lirismului "cuminte", pentru a propune trei constante apropiate poetului: pulberea, praful și revoluția. Esența vitriolantă a Eclesiastului caracterizează "cânturile" de față,  mult apropiate sepulcrelor fără odihnă. Cenușa, alături de nelipsita umbră, sunt invocate în aceste veritabile "însemnări din subterană". Suferințele produc maximalitatea impactului ființial: Dacă atrocele nu/ e, atunci/ nimic nu e. Într-un loc, visceralitatea corului Armatei Roșii cântând "Internaționala" depășește impactul cult al muzicii lui Bach. Finalul poemului subliniază dubitativ, totuși  mai mult decât elocvent: Să fie "Internaționala"/ sau "Valsul măgarilor"? Figuri emblematice din aria insurgenței, pentru totdeauna intrate în istorie, ilustrează cu destinele lor deșertăciunea vremurilor. Fluxul istoriei e consonant cu, de multe ori,  absurde suplicieri, parcă în spiritul asprului volum al lui Guido Ceronetti, "Tăcerea trupului".  Terifierea incită și situează la o extrem de expresivă altitudine nuanțele decadente din volumul lui Octavian Soviany.

Octavian Mihalcea

EXPANSIUNI METAMORFICE

Debutul în volum al Teodorei Coman, Cârtița de mansardă (Casa de editură Max Blecher, Bistrița, 2012), etalează pași de-a dreptul inițiatici pe calea edificării individuale, acolo unde se ivesc atitudini câteodată radicale, resimțite atât epidermic cât și în profunzime. Acest demers presupune un special tip de interiorizare, apropiat dematerializării: distanța mea de lume e bine măsurată:/ chiar și la cea mai strânsă îmbrățișare/ se intercalează inevitabil un sân/ o mare mereu secată/ de lapte. Stările vitale sunt, cumva paradoxal, prezente în proximitatea funerarului moment terminal, ca o legănare acvatică ce  absoarbe paradigmatic numai fluidele fondatoare ale sânului, motiv prezent în multe poezii ale Teodorei Coman. Și pentru că în sânge se fuge mult mai greu, viața urmează, silențioasă, linia ce poate duce la esență. Simbolistica abisală a cârtiței, împărțind vocația forării cu intermitentele ieșiri la suprafață, învăluie concentric desfășurările lirice. Legile sângelui ritmează pulsațiile labirintice înconjurătoare, odată cu asumarea foarte posibilei rupturi la nivel ontologic, ceea ce ar repune în discuție toate certitudinile, câteodată aplatizante: o să m-apuc iar să te zgândăresc/ să-ți pun sângele în mișcare/ din când în când o să ciupesc venele astea/ cam dezacordate// poate un fir cedează de tot/ și se declanșează naibii/ alarma. Ieșirea la lumină poate avea chiar nuanțe lubrice, venite pe fondul variatelor metamorfoze ale acestei istorii revelatoare, presupunând diverse excenticități sau ipostazieri departe de uzualul fără ambiții deosebite. Flash-urile propuse declanșează un periplu cromatic printre fantasme nonfigurative, cu reconsiderările și morganaticele luări în posesie proprii dezlănțuirii onirice. Totuși simplitatea, mereu viabila simplitate pare că va conduce spre unele răspunsuri așteptate. Pericolul înstrinării planează constant însoțit de asfixia luminii scăzute/ din interior, ceea ce determină ultragiante pusee expresioniste: am o grămadă de gânduri negre/ puse la muiat/ în lichid cefalo-rahidian. Procesul regresiei în fluidele primordiale ia aici conotația autosuprimării, a părăsirii contingenței pentru universul protector morfeic: mă așez în cadă și dau drumul la robinet;/ o să aștept cu genunchii la bărbie până ce apa o să mă cuprindă și o să mă/ îmbrace, atentă să nu se tulbure, până la gât./ lumina cade prin geam, pe mâini, doar atât, cât să mă înmănușeze./ înecul e atunci când te învelești complet, până la creștet, până la capăt./ plămânii înfofuliți matern cu apă, ca niște gemeni/ înainte de culcare. Intervin detașări, amurguri și amânate expansiuni. Percepțiile apărțin acum eterului dintr-un spațiu destructurant. Pluralitatea corespondențelor inedite însoțește procesul metamorfic în curs. E clamată ziua porților închise, măsură insurgentă cu valență simbolică. Tainele se confruntă cu opacitatea lumii, persistând spectrul deteriorării perpetue. Cu timpul, se instalează ocultarea, aură monahală cumva în răspăr. Ideatica volumului ajunge în zone speciale, unde maculările închid cercuri artistice: florile adevărate se dau la greață, așa ca herpesurile/ trup din trupul meu, sânge din sângele meu/ nu e nevoie să le schimbi apa/ le-ajunge o ușoară mângâiere/ cu limba. Corpul va fi întotdeauna regăsit în solitudine, alături de tot ceea ce înseamnă o entitate propunând ca în loc de brățări, să purtăm fără teamă/ garouri. Sunt invocate voalul de doliu și cel de mireasă, etapele ciclului eternelor reîntoarceri, dintr-o nemăsurată călătorie. Nelipsite, evaziunile accentuează nuanțele clinice prezente în univers: câteodată îmi înfășor părul în jurul gâtului/ ca și cum aș duce un animal abia braconat/ șalul care îi ține de cald și de victorie/ minții bolnave a unui psihopat. Imaginarul fugilor nocturne internalizează tăioase linii care determină un prețios portret multiplu flagelat. Mazilescian, sângele zvâcnește corect/ dacă i te lași de tot în voie/ te leagănă/ până te adoarme. Nu se dorește a fi subliniat ineditul acestei condiții existențiale, vizionarismul câteodată visceral fiindu-și suficient. Tonurile crunte punctează elocvent ritmul cărții: durerea nu trebuie tranchilizată/ când se dezmorțește atacă iar/ mai ceva ca un animal hăituit/ poart-o cu tine încontinuu/ ca pe un pantof nou și strâmt/ până va ceda de tot/ singură// adu-ți aminte că nu există milă/ nici măcar crucificarea/ nu s-a făcut/ sub anestezie.
Cârtița de mansardă impresionează prin siguranța unei exprimări de multe ori evadate din realitate, fapt ce asigură coerența îmbinărilor aparent dezechilibrate dintre efervescența sângelui și retragerile minimaliste în forul interior. Complexitatea acestei poezii e generată și de o neîncetată putere de a sugera detalii uneori stranii, profunzimi abstractizante traducând tumultuoase mișcări.

Octavian Mihalcea