MULT DEASUPRA ZILEI

Debutul în volum al lui Vlad A. Gheorghiu,  fratele mut. la nord apa e curată (Paralela 45, Pitești, 2013), realizează ample corespondențe între eclecticul labirintului personal și pluralitatea celorlalte entități înconjurătoare. Prevalează intuiția, de multe ori acordată cu marile adevăruri. Ipostazierile abstractizante au o notă profund evanescentă. Cromatica intenselor acțiuni ne poate duce cu gândul la plastica lui Joan Miró, fiind lansate  mesaje cu adresă mai mult sau mai puțin explicită, adevărate borne pe traseul propriei edificări. Feeling-ul înstrăinării nu întârzie să apară: "nu mai interacționez cu nimeni/ de azi mi-am/ pierdut aripa de mers înapoi și/ cu două degete de pudră/ îmi fac o plasă/ și rămân tot prins/ la colț în/ ușă/ degetele vinete cad și ele o/ ureche se duce azi/ mă mișc din cauza altora și-n/ pauza de cafea aflu de la colegi/ că altcineva-mi/ trăiește viața." Pasiunea se transformă constant iar sufletul este  prins în hora unor manifestări apropiate delirului, tot din iubire, desigur... Meandrele unui eu convulsiv, în plină expansiune, filtrează lumina. Iată o ipostază cumva revelatorie: "am spart toate ceasurile și le-am/ îngropat în grădină. e răzbunare. am/ omorât și eu timpul." Siluetele capătă consistențe eterice, într-o alunecare pe ritmuri ce își schimbă des profilul. Vlad A. Gheorghiu susține dialoguri morganatice,  inițiere atipică în taina conversației. Punctual, vocile suprarealității, mereu pregnante: "apa oprită la semafor lasă/ un vinovat să treacă peste/ condamnare/ între blocuri o urmă fugărește un/ om să i se/ potrivească." Trecutul defilează pătrunzător, în vreme ce "pe perete tremură un tablou tragic."  Evaziunile picturale vin cu ineditul celor ce pot subzista numai în vis, compensând  fracturile din mundaneitate. Ca într-un Degas valorizat himerofil, "balerinele joacă șah în mijlocul intersecței la ora/ de vârf. niciun șofer nu le claxonează/ toți privesc mirați./ și ninge deasupra intersecției și toți scot/ rămurele de brad." Hibernale deambulări acutizează acest fior al metamorfozei. Pe fundal problematizant, supus dilemelor existențiale, regimul unei aparte criogenii marchează inimile. Centrifuga colecționează experiențe mult îndepărtate de uzual, care își fac din starea à rebours o pecete existențială. În acest teribil ambient, poetul internalizează experiențele  iubirii: "ești ciudată! te iubesc! am răbufnit din mijlocul/ fluturilor alcoolizați bine cu grant's și red bowler/ care îmi dădeau bătăi de cap./ te uitai la mine ca la o reîncarnare a/ unui zeu hindus și mi-ai spus/ cu ochii mari și plăcut spălăciți de la fumul/ de țigară/ că sunt doi care se sărută în oglindă./ el semăna cu tine, ea cu mine./ m-am aplecat spre tine și...publicitate./ library pictures nu a fost doar o piesă / într-o noapte în care luna a pus/ punctele lipsă  în/ umbră." Identitatea lirică ia valori multiple, consistente măști ce potențează spectacolul. Totuși, există și idealuri perene, cum ar fi acea "viață pe măsura vocii mamei", pe lângă trecătoarele amalgamări cotidiene mai mult sau mai puțin elocvente. Totul pare "o cădere ca toate celelalte în gol", glisare pe inventive tronsoane erotico-thanatice, cu necruțătoarea ironie mereu la îndemână.

Octavian Mihalcea

RUGĂ ȘI POEZIE

Noul și atât de specialul volum al lui Ion Bogdan Ștefănescu,  LUI (Tracus Arte, București, 2013), însoțit fiind de aleasa grafică marca Mircia Dumitrescu, ne introduce pe sublimul teritoriu al viziunilor paradisiace, incomensurabile  căi ale elevării spirituale. În deschiderea cărții, un fragment athonit explicitează virtuțile mortificării întru o veșnicie împlinită : "de vei muri înainte de a muri/ nu vei mai muri când vei muri". Tot acest elan purificator se axează pe dobândirea curăției. Ticăloșia zborului negru se dorește a fi contracarată cu ajutorul simbolului absolut al crucii, ceea ce conduce la ample metamorfoze, luminoase lacrimi de bucurie. Poetul invocă valorile isihaste, fluidizând  esențe sacre: Întoarce-ți gândul spe inimă/ Găsi-vei atâtea vitralii roșii/ Prin care ochiul Dumnezeirii te veghează/ Ascultă liniștea curgătoare a sângelui/ Și cuvântul Lui va trece la tine/ Luminându-te/ Iar când vei ridica privirea/ O pădure de frunze albastre/ Se va deschide sub pasul tău. Din icoane și rugăciuni se desprind, pentru cei aflați în fața porților împărătești, acorduri muzicale inefabile. Ritualul se îndreaptă spre vestirea hristicei inimi incandescente, împărțită tuturor credincioșilor. Profund transcendent, un văl cromatic acoperă tot ceea ce contează și va conta: Doamne, cât verde ai dăruit ochiului/ Numai roșul inimilor îl poate uda/ Doamne, cât albastru ai lăsat nărilor/ Numai albul gândului îl poate respira/ Doamne, cât galben ai întins viselor/ Numai curcubeul sufletelor îl poate privi/ Slavă îți aducem, Doamne/ prin orga rugăciunilor colorate. Aleșii stau smeriți sub privirea Maicii Domnului înrourată. În accepțiunea lirică a lui Ion Bogdan Ștefănescu, vorbim despre slava inimii din inimi, alături de un neasemuit "catharsis", deschizătorul căilor alese. Aici, durerea are rol inițiatic. Chipul hristic nu se poate revela decât în circumstanțe privilegiate. Obișnuita limită dintre viață și moarte va  fi abolită atunci când ne raportăm la sfânta ființare veșnică. Autorul se gândește și la nefericitele suflete ce n-au cunoscut încă febra căutării lui Dumnezeu. Lacrima veghează lungul drum spre mântuire, taină a tainelor, hieratic situată la baza Arborelui Vieții. Cu sensibilitate poetică sunt (re)amintiți pașii către lumină și pace. Privirea de neprivit a Maicii Domnului, fără asprimea acelui "mysterium tremendum" teoretizat de Rudolf Otto în influentul "Das Heilige", ocrotește itinerariile sacrametale, adeseori labirintice. Transcendentul coboară peste toate cele ce sunt, întru edificări excepționale. Duhul smereniei aparține amplei paradigme a lacrimii. O reverie sfântă ne va învălui, tămăduitoare, interiorul. Ion Bogdan Ștefănescu evocă aproape extatic angelica esență caracteristică devoțiunii: Doamne, acoperă-mi trupul cu mila Ta/ Și fă din speranțele mele cuib de ciocârlii/ Păzește-mi pașii nevolnici/ Până când genunchii se vor fi udat/ Cu lacrimi de pocăință/ Curăță-mi sufletul de ploile vieții/ Pentru ca prin vocea de seară a inimii mele/ S-aduc prinos inimii Tale / Atotcuprinzătoare/ Prin care zboară îngerii cu aripi de lumină/ Înmiresmând cununa trecerii ce va să vină. Înaltele taine au funcție ziditoare, orientată maximal spre transcendență. Ne este revelată suprema transformare, identificare pură  ce escamotează sfâșierile sublunare. Ceasul/ imnul/ fumul/ pasul, iată o cadență neabătută, imnică. Prin nesfârșită rugăciune e căutată revelarea tainelor euharistice. Artistul lasă la poalele Spiritului Absolut propria-i esență, trecută prin filtrul diafan al flautului. Transcendenței îi sunt adresate mulțumiri mistuitoare, tot ceea ce i se îmtâmplă făpturii umane având adeseori nebănuite cauze, adâncimi înfloritoare care nu pot decât să fortifice credința. Ion Bogdan Ștefănescu zugrăvește cu deosebită claritate un peisaj idilic desprins din cea mai profundă trăire religioasă. Impresionează vibranta intensitate,însuflețire din zone atemporale: Doamne Dumnezeul meu/ Cel fără început și fără de sfârșit/ Caută spre mine, cel împleticit/ Prin cuvântul Tău de cremene/ Aprinde făclia sufletului/ Să pot înainta curățit de ispite/ Ție, Mângâietorule de viață/ Îți închin inima/ Întru săvârșirea făgăduințelor/ Pe tine te preamăresc/ Împărat fără de moarte/ Cel ce te-ai răstignit de voie/ Miluindu-ne prin sânge ceresc.

Octavian Mihalcea