Vorbim despre o apariție aparte în peisajul liric autohton, volumul PIANISSIMO (Editura Arvin Press, București, 2004), semnat de Maria Calleya. Încă din debutul cărții suntem familiarizați cu un proiect neîntrerupt al căutării la nivelul esențelor, acolo unde sunt intuite fațetele inexpugnabile caracteristice apelor adânci ale spiritului. E așteptată marea întâlnire cu ultradezirabilul fundamentării interioare. În același timp, putem sesiza și o inevitabilă conștiință a inadecvării la datele realului, doar ascendența iubirii estetizante acompaniind salutar jocul existențial. Maria Calleya scrie o poezie cu vădite nuanțe incantatorii, muzica reprezentând piatra angulară dintr-un special eșafodaj al vibrațiilor întru introspectarea sinelui. Foarte încet, foarte dulce, trăirea existenței în clipă are statut privilegiat printre atât de perenele date sufletești ce beneficiază de adecvate efecte auditive în registru cult: "Stăm alături, tu și eu,/ În dimineața albastră înecată de aer,/ Pentru o clipă, eterni, împăcați, rotunzi,/ În rezonanță cvasiperfectă cu cerul,/ Cu râul primordial, neîndrăznind/ A schița o mișcare, încordăm arcul/ Interiorului zguduit de furtună,/ Privim ziua urcând spre altar/ Știind că amiaza, cu fanfarele ei/ Ne va găsi oarecum depărtați,/ Oarecum palizi, infinit mai săraci -/ Mai știm însă că înaltul clipei/ Va depăși fluviile/ mormanul de rumeguș/ Azvârlit înainte-ne și toată suita/ Prăpăstiilor simfonice împrăștiate pe drum -/ Am trăit o oră egală cu veacul -/ De aceea rară, atâta de râvnită,/ Ca o bătaie de clopot, prelungită,/ Sfâșie turnul timpului pietros -/ Cântarea muritoare, zmeu în flăcări,/ Făuritorului de fire, se înalță/ Din două inimi, jertfă și prinos." Și totuși, în anumite ipostaze, un aer situat cumva à la recherche du temps perdu își pune inconfundabila patină asupra sublimărilor lirice din Pianissimo. Cromatizările aspectate fluid compun tablouri ideatice percutante care pot fi integrate evanescentei sfere simboliste. Spiritul morfeic întregește senzația de planare printre multiplele mutații interioare. "Din tărâmuri de umbre" izbucnește substanța metamorfozei în plin elan, nelipsită fiind accentuarea fin de siècle, dominatoare și problematizantă: "Urmăresc fără suflare cum se desprinde/ Încă o pată de zid în amurg,/ Balcoane înverzite de mușchi,/ Uși bătrâne lângă orbite ferestre,/ Și întreg aerul încălzit de umbre -/ Nu mă pot opri, fiindcă le semăn/ Și îmbrățișarea mea, trecând mai departe,/ E în același timp grăbită despărțire". Discursul poetic al Mariei Calleya denotă multă finețe nedisimulată, integrată unui captivant cadru unde "La glasul nostru, măști,/ Costume, fantome reiau/ Dansul întrerupt, un menuet/ Derutat, infinit elegant". Aproape fiecare imagine poetică presupune o numire a polivalenței. Totul e interpretabil conform unor edificări mai mult sau mai puțin eterice. Iată această ipostază amintind de celebrul dicton al Apostolului Luca, Ignem veni mittere in terram: "Îmi îngădui să scriu -/ Un alt fel de strigăt/ Biruitor/ Peste incendiatul/ Pământ". Energiile în perpetuă expansiune vor fi mereu apropiate poeziilor din volumul Pianissimo. Punctualele aspectări acvatice au deosebită relevanță abisală, împreună cu inconfundabilii fiori muzicali. Undeva, este imaginată și ființa unui sfinx inflamabil, străjuind neliniștile existențiale. Actul creației ia intense dimensiuni ontologice, cu valențe la limită: "N-ar trebui să te apropii de hârtie decât dacă/ simți că arde, că e inevitabil să alegi, să smulgi/ cuvintele din furtunoasa lor încolăceală și să le/ ordonezi cum poți, după șuvoiul încinsei lave ce/ țâșnește dinăuntru, și astfel, să încerci să mori/ într-un chip ideal." Dincolo de toate inerentele frământări se situează neobosita căutare a strălucirilor Adevărului. Spiritualizata comuniune cu natura poate lua dimensiuni soteriologice. "O entitate înflorită prin râs", așa ar arăta posibila dimensiune eliberatoare. Până atunci, persistă "un rest tragic", mereu revelatoriu, fără a fi pierdută din vedere pozitivitatea interioară. Maria Calleya abordează și problematica genezei stării muzicale, resimțită când sub forma "iubirii atroce, tulburându-ți carnea", sau apropiată acelor "presiuni subtile asupra pielii înfiorate". Profunzimile sufletești ar merita să fie comparate cu nemărginirea întinderilor marine. Baudelairian, invocând semenul, fratele, se dezvăluie câteva fragmente dintr-un univers odată plutitor. O inedită extincție art nouveau făgăduiește tacit redimensionări plurivalente: "M-au vizitat aici, într-o înălțime/ hoinari miriapozi, căutători de sens// În mers târâș ori înălțând sprâncene/ Ei aurul tăcerii l-au sorbit și-au mers// Spre alte câmpuri cu alți sori și zmee/ Iar urma lor pe dale s-a prelins// Din zalele croite-n mii de catifele/ Mărunt, un strop de abur s-a subțiat, s-a stins". În același timp, "zaiafeturile negustorilor de vieți" amintesc acel balcanism nu întotdeauna benign care internalizează rătăciri și cutremurări. Dacă ar fi numai "albastrul brocart", intens și magnetic, lumea s-ar deschide mai ușor profunzimii frumosului,"Netulburată/ ordinea imperială/ prin a cărei respirare/ alunecăm urcând". Visul și legile sale atât de fluide însoțesc multe din versurile Mariei Calleya. E vorba despre o muzicalitate imanentă învăluind toate mesajele cărții. Poeta preconizează catharsis-ul global menit a se integra funcției ascendente a spiritualității. Fin eclectism nocturn în continuă desfășurare, așa ar putea fi definite intensele căutări: "N-ar fi nevoie decât/ de o cupolă/ tăcută/ înaltă/ cu miresme de sori,/ de o noapte de cumpănă,/ ca orice noapte/ promițătoare și/ primejdioasă,/ și de glasul nostru/ planând în rotocoale line/ peste ființe năpădite de ierburi,/ scoici, melci și sare/ fierbinte". Dar în umbră stă binecunoscuta "Efigie arsă/ într-un timp sonor, de clopote." Chiar dacă peisajul existențial se prezintă bântuit de torturantul spirit al obscurității, speranța va persista, infatigabila speranță: "Voi vedea/ încă o dată soarele, luna crescând și, poate,/ mugurii unei vindecări colective." "Belșugul sclipitor de nisipuri spulberate", iată sintagma caracteristică încercărilor de a depăși, transfiguratoriu, cercul fenomenelor terestre. Volumul Pianissimo al Mariei Calleya are toate calitățile unei autentice profesiuni de credință, asumându-și plenar ulterioritatea, orice natură ar lua aceasta. Impresionează delicatețea și, în în același timp, profundul impact urmărind transgresarea numeroaselor condiționări. Sincretismul esteticului cu eticul conferă poemelor un statut ce, din păcate, nu mai este profestat într-o foarte discutabilă contemporaneitate. Intensele poetizări ale Mariei Calleya au virtuți alchimizante de care merită să ne apropiem empatic.
OCTAVIAN MIHALCEA
