O posibilă artă poetică a noului volum al lui Octavian Mihalcea, „Umbra de fier” (Editura „Semne”, 2016, 88 p.), ar putea consta în a urmări: Taina reevaluării plutitoare înspre deja clasicele nume ce au atins praful. O inconfundabilă piesă transpusă actual. Noi învăluiri, alte puneri în scenă. Ar putea fi şarm, ton imnic, subtilitate. Prăbuşire în istoria ochiuluifundamental mărit. (Noi învăluiri) - o tehnică a invocației incomplete, a exortației sugrumate, al lui „ar fi putut să fi fost, dar nu țin explicit la asta”, un breviar al deșertăciunii scrierii, în fond, un palimpsest, pe care (din pudoare, orgoliu?) nu ține musai să-l argumenteze.
Katharsisul, purgarea, eliberarea prin artă nu-i procură vedenia unei aurore boreale, ci, mai degrabă, ca unui hârșit detectiv, o relaxare în care, fie și „din delicatețe”, cum i s-a întâmplat lui Rimbaud, devii mai vulnerabil, mai expus puniției (O, Eli, Eli Lama Sabachtani...): Prea multe închipuiri false cern scrisorile despre eliberare. Schiţe întunecate. Schiţele pericolului(Despre eliberare).
Există Acel gotic mereu târziu, foarte apropiat suferinţelor expresive (Nimb). Poetul pare a ne sugera că „onoarea suferinței” are nevoie de stil, de atmosferă, alta decât cea curentă, evocând parcă o anume sacralitate; se imaginează, cu predilecție, în Vitrina unui timp născut demult (Demult), unde simte, Mereu nouă, mângâierea măştilor pierdute (Castel).
O ancestralitate, prezentă mental, în pofida impalpabilității, îi patronează sobrele agape, unde realizează ipotetice dagherotipuri în sepia: Robia marilor fantasme. Ritmul sângelui, al vinului. Din când în când scriem poeme sepia (Poetul care pictează poveşti);pe aceeași „filiație”, discerne Figuri strălucitoare la umbra sarcofagului (Balans).
Sugestia, nu de puține ori suprarealistă, evanescentă se încarcă de griuri monahale: Prin aer, elogiul piruetei – detaliu din Chagall. Dansul ca procesiune camuflată (Detaliu).
Ar fi locul privilegiat, va fi liniște, va fi seară, promitea Virgil Mazilescu, dar nu mai puțin riscant prin vecinătăți ce pot să conducă la un alt rang de inițiere: Spui că doar acolo e linişte. Nu ard parfumuri grele, despre care nici nu ai vrea să vorbeşti. Pare că vegetaţia protejează dovezile. Atunci simţi (da, ăsta e cuvântul tremurător!) cum te vânează altă linişte. Poate nu există, nu poate exista. Mai bine zbori cu îngerii şi aroma teilor. Tuşe salvatoare(Altă linişte).
O vasalitate față de frumosul dificil și sfâșietor în simplitatea sa franciscană, o frățietate și venerație a cărților, ce își au, și ele, soarta lor: Sfârşit spre început. Vorbe sărutate cu vorbe peste memoria cărţilor. Amintirile sunt lângă noi, cei îngenunchiaţi. Poate vor fi trecute uşor vămile (Lângă noi). Poezia, acest „aurum leonem, non vulgi”, după Mihai Ursachi, necesită preparative și decantări alchimice, un adevărat ritual al călătoriilor în timp și spațiu de bibliotecă: Putem simţi frumosul greu încadrabil, neuitarea centrului spectral. Răsfoiri traumatice, pentru evaziune (Greu încadrabil); este una dintre căile marcate spre Îndepărtata formă a unirii între suflete. Artă sacrificială (Între suflete).
Codul devine un herb, o instituție și o ștafetă, o rațiune de a fi și pricepe mai presus de îngeri și bestii: Dintr-un covor secret, codul istoriei transmis artistic prin manuale îngereşti, plimbat abisal, împrumutat dragostei. Primii oameni au făcut destăinuiri pătrunzătoare. Posibilă metodă. Posibil miracol (Destăinuiri). Posibil, dar nu infailibil. „Enigma”, ca să sociologizăm nepermis, un aparat de cifrat al germanilor, în ultimul război mondial, a fost „spart” de englezi. De aici, o prudență mărită, îngerii păzitori sau asimilații putând intra sub incidența suspiciunilor: Atenţie la rugurile fără fiinţă! Mereu vertijul, deasupra îngerului pământean, atrage unghiurile foarte reci (Roata de sticlă) și norme de tehnica securității muncii intelectuale/artistice - De multe ori versul trăiește dincolo, în labirintul rănit, nescos la lumină. Urmează sentința. Braţ la braţ cu ordinea aprigelor trădări, îngerul poartă un stigmat (Versul trăieşte dincolo).
Rămâne, ca în „Deșertul tătarilor”, o veghe/vigilență de campanie: Răsucirea cheilor cotropitoare. Nostalgic fior opus unghiurilor prea deschise. Aici intervine maniera (alt capitol despre reverie) – Ianus împietrit pe trup alb de capră. (Manieră). Regimul climateric și de gardă, e , de cele mai multe ori, boreal, sublunar: Ambiguitatea evidenţiază prima direcţie secretă, stare sufletească transportată lângă meridianele enigmei (muzica stelei aşteptate să se nască). Iernile vor evada târziu. Luna contra soarelui. Regim liric. (Regim), uneori fortăreața reducându-se la o plută (!?), rotitoare împrejuru-și, fără șansa de a atinge vreun țărm: Cerc plutitor exilat înspre spaţiile meduzei (Cerc). De acolo, dintr-un loc etanșat ca un iglu, prin forța imaginației, s-ar putea crea breșe către teritorii mai prietenoase și, prin natura geografică, desigur, mai colocviale: Din camera pereţilor îmblăniţi va răsuna Sudul, ţinut/ viu prin mari ferestre deschise (Voal).
Pe coperta ultimă a volumului, Octavian Soviany notează impresiile de lectură și probabila filiație a autorului: „Specialitatea poetului Octavian Mihalcea par să fie peisajele cosmice, reduse la liniile esenţiale, în care predomină materiile elementare – piatra, apa, nisipul dar şi iluminările a la Rimbaud, lipsite însă de luxurianţă şi policromie, poate cu ecouri din Virgil Mazilescu, capabile să exprime tensiuni inefabile printr-un joc bine condus de linii şi forme. (...) Discursul, deloc obişnuit, deloc banal, e generat de intersectarea a două tradiţii poetice: una mai veche, cea a suprarealismului, alta, de dată mai recentă, cea a textualismului sau a unei poezii a poeziei, caracteristică neo-avangardei postbelice.”
Diagnosticul nu pare a fi îmbrățișat cu totul de poet, care, în buna tradiție a rețetelor post dadaiste, prestează confesiuni destul de persiflatoare, mai degrabă delimitative, asupra aparențelor propriei arte poetice: Instalaţia de avangardă funcţionează. A se cuprinde, vă rog, direcția mostrei acerbe. Fără ironie. Doar nori îmbelşugaţi (Mostră). Chiar am impresia că revine asupra acestei (eventuale) erori: Poză de arătat oamenilor. Aşteptam pe cineva dispus la estetice încadrări (Care coboară).
Cred, urmărindu-i, de o vreme, versurile, că s-ar revendica, preferatoriu, din Nerval, bunicul (revendicat) al suprarealismului, decât din Gellu Naum, cel trecut de la „Cartea cu Apolodor” la „Zenobia”, reticent fiind la povestea (obligatoriu) recompensabilă (vezi „Filantropica”). Îi legitimează apropierea de cel dintâi o anume fervoare rece, aristocratică (dacă s-ar dori o proximitate de spațiu artistic: Vrajă dorită (inima cheilor cotropitoare). Reverie explorată abisal - Locuire; sau: Tulburător ecou dictat. Va urma privilegiul. Scenă înaltă cu potenţial tragic - Şaradă). Ca o paranteză, nu mi-l pot imagina, în linia minimalismului liric contemporan, tălmăcind „Les filles du feu” prin „Arzoaicele”.
Prevenindu-ne că Ion Barbu este un poet singular, acum 70 de ani, deși nu-l ,,recomandă” ca metodologie (,,este antipoetică”) pe Mallarme, vitalistul oltean Petre Pandrea, în introducerea la „Portrete și controverse” (1945), nu poate să nu-i recunoască „părțile”: „trebuie studiat cu creionul în mână, cu infinită osârdie, de zeci și de sute de ori, pentru tehnica notației sintetice, pentru delicatețea inteligenței și nivelul rafinat al expresiei”. Despre expedițiile acestuia în teritoriul poeziei, crede: „A ajuns, poate, pe pragul templului. Acolo a orbit.” Mai departe, eseistul, în „expertiza criminalistă” de caz, poate afla o explicație în „tragedia sângelui clocotitor lichefiat de groază în fața Neantului, poate vechea temă din Faust și spaima lui Lev Tolstoi în fața morții, tema orgoliului prometeic înfrânt în fața enigmelor cosmice”. Consonant cu această explicațiune a fostului exultant al „trăirismului”, pare acest text: Cheaguri, mari cheaguri curate, rupte, apoi reconstituite în vis. Câteodată poetul nu mai există. S-a retras cu tăcerea aproape. Șlefuiri captive ale vidului. Cu palmele goale e împins fluidul armurilor (Cheaguri).
Încercarea de a elibera poezia de materie se izbește, uneori, de „sinergia faptelor și meandrele realității”, pentru a aminti formularea unui (încă) neregretat politician. Căderea „în istorie” este sugerată cu tușe destul de pregnante: La extremă stau istorii secrete, legende contra maselor, zâmbetul Olimpului de strajă sfântul stil nemuritor.(...) Revoluţia iubeşte libertatea. Fără milă pentru sfârşitul frontului (Revoluţie); cumva corolar: Sângele nu pătează adevărul (Bucăţi rotite). „Misterul” emanat de întâmplări din timpul vieții noastre e greu elucidabil ( Rămâne discul noilor timpi. La un rând şi jumătate. Vor fi mari investigaţii asupra scurtelor istorisiri - Poză).
Vremurile nu sunt unele faste: Kali Yuga - sânge sculptat. Teroarea cărnurilor, între moarte şi vers, anunţă mare sensibilitate la frig (Kali Yuga). Nu mai optimiste peisajele: foarte elocvente morminte/ sculptate deasupra câmpului, pe lângă detalii vizuale din castelul stemelor ultime. Portretul epocilor tari (Artefacte).
Un cândva mântuitor este, încă, departe; Până atunci ...umbra de fier! Vechi ploi la margine de tunet, verticale călătorii, chiar primejdii. Figura cercului ia chip miraculos. Prin tunel arde spectacolul pictat fără trup (Umbra de fier). O apocalipsă nespectaculoasă, en detaille, nu cu ridicata, un Slalom îndrăgostit de pericol (Aur presat), unde „ne-ndurații ochi de gheață” sunt amânați prin felurite manevre de învăluire - Nebănuite ascunderi după soare vor domina vehiculele nopţii. Nu e nevoie de altceva. De sus vei aminti despre durerea culorilor iubind curenţi întorşi din viaţă (Aşa învie).
Miron Radu Paraschivescu, oblăduitorul oniricilor, într-o corespondență, spunea că Valery i-ar fi spus, de câteva ori, lui Mallarme: „idealul unui scriitorar fi să aibă un singur cititor, pentru ca, atunci când se așează la masă, să știe cui i se adresează și va fi urmărit.”
Octavian Mihalcea nu e ghid „autoritar”; el deschide niște capete de „pod eleat”, pe care fiecare „utilizator” (un eufemism bibliotecar pentru „cititor”) prezumtiv ia startul şi îl privește personal unde ajunge; există o linie de plecare, dar nu și, obligatorie și bine demarcată, cea de final (trofeul revine oricărui, în măsura în care se iluzionează să pronunţe: „Evrika!”). La „publicul consumator” de nișă, pe care îl mai are, de câtăva vreme, poezia, un astfel de comportament auctorial, oricât de elegant și puțin obișnuit, poate duce fie la aflarea unui ideal lector/lăcătuș, fie la cicatrizarea îngustei fante a comunicării.
EMIL NICULESCU
