Octavian Mihalcea

Revelația pașilor eterni

2011-11-10T23:59:00.003+02:00

Sunt unele cărţi, puţine la număr, ce desfăşoară ritualuri aparte spre revitalizarea acelor energii fondatoare, temporar ocultate. Volumul de poeme al Elenei Vulcănescu, Mitul de sub casă, invocă universuri complexe privite în cheia ochiului sacru metaforizant, parcă de dincolo de lume. Ne este propusă o triadă a ciclurilor lirice, Muntele Năruit, Muntele Facerii, Cetatea Sălciilor, ipostaze diverse ale unei constante căutări. Abordând teritoriile imediatului, lumea aparenţelor, observăm deteriorarea condiţiei umane. Ostracizarea resimţită derivă din obişnuinţa fiinţării între graniţele precarităţii.

Atrag atenţia imagini aflate în proximitatea heideggerianului Sein zum Tode, ipostaze ale exilului: ,,Mai crezi în povestea învingătorului? De pe munte/ se vede bine golful plin de cadavre,/ cu picioarele retezate continuă să comande/ din butoiul cu tărâţe, istoria fibrilează/ la lumina reflectoarelor, nici nu mai contează / ideea, esenţa zăpezii, dintre strălucirile formei/ cadavrele se împut în harul conceptibil/ al unei naturi nefericite.” (De-ar fi să poţi alege). Mediul fiind ostil, miturile, idealurile perene, sunt ameninţate de lenta destrămare. Versurile Elenei Vulcănescu readuc sacrul în zonele întinate ale profanului.

Mitul de sub casă ia valoarea unui simbol kratofanic având în centru Muntele. Pentru că lumina solară privilegiază adevărul vital, acum intervin momentele revelatorii: ,,Un calm compact de ziuă se legăna pe ape/ îi pricopsea cu vară să zvânte nebunia,/ abcesul însoririi alunge disperarea!” (Mitul de sub casă). Pe lângă semnele declinului, în apele ancestrale care ne ,,populează” interiorul încă se mai oglindesc visele responsabile pentru ceea ce am fost, suntem şi vom fi. Muntele, omniprezent în volum, este piatra angulară a întregului eşafodaj liric, axis mundi.

Impresionantele evadări dincolo limitele văzute compun peisaje abstracte, pe fundalul expresionist consubstanţial: ,,Dintre coapsele albului controversat nechează/ pulberi sirepe, pigmentează detaşări rânduite/ din iepe cu mânji care nu văd decât esenţialul/ până umbra reintră, se îneacă în sângele ei,/ dintr-o mutaţie în ceea ce de mult/ trebuia să răsfrângă ceremonia unei nunţi de hârtie/ neprihănit ghemotoc furat de vânt/ din bătaia pojarului…” (Pe fundalul femeii nesigure).

Discursul poetic e pigmentat cu motive barochizante. Ornamente în spiritul forţei interioare caracteristice timpurilor trecute. Aerul supliciaţilor din terifiantele tablouri ale lui Hieronymus Bosch marchează stările de ,,aruncare în lume”, contribuind la gravitatea eclectică proprie acestor texte. Perspectiva căderii, simbolistică încă sângerând, ţine de imaginaţia crepusculară pusă în operă de maeştrii picturii flamande: ,,exorbitantă vlaga ierbii emana energii îmblânzite de/ prevestirea femeii, crede că numai ea presimte/ neadevărul că poartă pecetea vizibilă a unor/ nebănuite fatalităţi, smocuri de oase subţiate-n/ galop împing piatra, copite-nflorite grătarul/ rădăcinilor, de sub carceri înfloresc smicele şi nalbă/ de câmp, auzi hohotind orologii din fiecare mormânt.” (Singuri caii de iarbă ţâşnesc din vinele Golgotei).

Pe parcursul căutării febrile a esenţei, cenuşiul cotidian, inventariat cu acuitate, generează dramatismul viziunilor: ,,Mă oglindesc şi valul mă aruncă în iarbă/ nu văd decât lumina udă de dedesupt,/ e un fel de a privi până la lacrimi…” (Amplitudini unduitoare vibrează abia perceptibil). Onirice arhitecturi bizare ocrotesc misteriile artei adâncurilor. Detaliile extreme abordează un areal luxuriant, mundus subterraneus cu efecte magice, de un inedit estetic considerabil: ,,Fereastra zăbrelită primea la sud lumină din regalări/ divine de magnolie, încătuşări de plasă o sihăstreau/ în mreaja clădirii de la stradă. Jur împrejur zidire/ de soclu şi arcade, sub ea o pală ca şi stearpă de zgură/ tescuită din frunze şi petale, sălaş iubit de umbre…/ câţiva bujori pipernici şi stânjeni gălbejiţi, pierite lăcrămioare/ suflau peste culbeci şi larve amorţite ce-n veci nu ţi se-arată./ Contai numai pe sinea singurătăţii masive,/ oase întortocheate vădeau pârâta faimă de arbore,/ o dobândire vagă de amânări a viermelui de suflet/ în cripta vie a florii…” (Locul minunilor simple).

Detaliile viscerale dau contur frust acestor veritabile viziuni în viziune. Existenţa se abandonează în braţele imaginaţiei. Elena Vulcănescu investeşte zona mitului cu atributele redempţiunii. E invocată comunicarea transmundană cu ancestralul, cu stările inalterabile. În pofida deziluzionantei evidenţe telurice, sufletele elevate primează. Ritualul salvării va acţiona implacabil, pentru restabilirea echilibrului pierdut. Evidentele detalii ale desacralizării, consecinţă a ,,căderii în lume”, sunt însoţite de formulări esopice, în paşii mărunţi ai decadenţei: ,,Pe câmpul de luptă încolţesc măruntaie,/ de la buric în sus lucrurile se complică,/ osul de pe vremea scobitului sfidează/ rodirea, din fundătură a rămas numai/ o poză cu tâmple aplecate în singurul/ punct hematogen, revendicări formulări ciceronice,/ cântăriri matinale, plugul înjură vrejuri şi rădăcini,/ spusul înfruntă din faţă numai candoarea/ mai sapă tranşee cu melancolia sub unghii/ astupă la loc hatul dintre viaţă şi moarte…” (- De când te ştiu ai arat).

Pe de altă parte, irizările art nouveau, ,,apăsări diafane” din preajma inefabilului estetizant, fac parte din ecuaţia căutării iniţiatice, indispensabile desăvârşirii interioare. Prezenţa Ceahlăului, munte providenţial, asigură fondul totemic: ,,zvâcniri de-amar şi dulce, mătăsuri/ dau lumină totuna cu-ntuneric, auzi cum morţii liberi/ din glasul spart de clopot mai bat şi azi a slavă!/ zările limpezite Ceahlăul le aşterne până la tine-n poartă/ să soarbă împurpurarea din cupe de magnolii/ când rozul se înmoaie în vânăt siniliu şi flăcări/ de visare adânc violacee se prind în crengi ca păsări…” (Zbateri împotrivite).

Istoria, împreună cu personajele ei, par imagini şi parfumuri filtrate prin clarobscurul unor pânze misterioase. Este logica specială a trezirii ,,apuselor înălţări”. Lumea poate fi integrată între diversele ipostaze ale unui capital joc de Tarot. Ea se va recunoaşte şi în unii ochi vrăjiţi: ,,Zenitul cere înnoirea prin curăţiri în viu smarald/ sub tronul zeului din streşini, arcană dintr-un/ ciob de lună, în hău izvorul prins de baltă/ şi ritualul îmbăierii dintr-un trecut ce seacă încet…” (Scăldătoarea Vulturilor).

Idealul elevării, al ascensiunii spirituale, marchează demersul liric al Elenei Vulcănescu. Ne sunt necesare doar acuitatea observaţiei şi ştiinţa recunoaşterii. De banalitatea unui simbol aparent insignifiant poate depinde salvarea speciei. Ne situăm în interiorul spaţiului sacru. Parte a spiritualităţii multiforme este şi Hera, ca o Salomee decadentă, al cărei dans de un rafinament sanguinar a fost mult uzitat în proiecţiile imaginare ce aparţin sferei artistice simboliste. Venele palpită la fiecare pas: ,,Ai ochii roşii de gânduri bolnave, presimţirea/ însoţitoare a muzicii din brăţările Herei te-a dăruit/ cu spaima pustiului, bănuieli temătoare deasupra norilor/ înainte de dansul ursit dinaintea purtătorilor de stindarde/ cu săbiile întoarse acasă mai pline de poftă zvâcnind/ în iarbă, peşti lungi cu burţile late, te vei simţi mai/ important cu hangerul la gât, în travestiul de vacă Hera face dragoste în sângele tău” (Dans pentru Hera).

Aromele pierdute, stăpânesc. Metafore ale trecerii. Sculpturale viziuni thanatice: ,,Nimfe funebre împietrite de spaimă scuipă în dreptul gurii/ sângerează în dreptul inimii ca şi când firul vieţii n-ar fi de tot/ dezlegat şi pleoapa înlăcrimărilor ar mai lustrui zările ochiului…” (Cireşul de munte). Câteodată, cele mai subtile idei pot fi învăluite în sânge şi lacrimi. Particularităţile metafizicii orientale îmbogăţesc parcursul spre desăvârşire.

Forţa vitală se cere direcţionată către sferele superioare, sublimată: ,,îi făceau o mare favoare căci Yon nu avea nici o legătură cu/ originalul Yoni, adică nu era nici o piatră găurită/ pentru bucuria lui Lingam, dar putea fi, pur cum era,/ acea cunună delicată de nori în culori sacralizante/ aducătoare de ploi, se înţelege, la pofta Lingam-ului.” (URI, Duhul Muntelui). Festinele dionisiace întregesc acest ireal peisaj brăzdat cu acte rituale, semnificând aproape tot ceea ce se poate visa între unele distinse oglinzi robite aurului. Timpurile apuse, privilegiate în poemele Elenei Vulcănescu, au valoroasa patină a misterelor ce încă trăiesc prin anumite detalii, de ţinut aproape: ,,Afară, zidul vegetal din vremea Doamnei, arbori stăpâni/ pe situaţie, printre gratii miresme de grătare şi praf, flori,/ bâlciul balcanic, pijamale, alifii, lumânări, prosoape necesare/ omului în trecere, adevăruri din valiza neamului mai tari/ decât Platon, cu pistolul la tâmplă moarte plină de amintiri…” (Valiza bunicului). Capriciile lui Goya îşi aruncă umbrele multiforme asupra nebănuitelor semne din Mitul de sub casă. Sfâşierile animă enigmaticul traseu eclectic, aflat sub protecţia energiilor arhetipale, inexpugnabile.

Octavian Mihalcea

apărut în Convorbiri Literare

Epicriza celor care se adâncesc

2011-11-09T15:47:00.001+02:00

De curând, unui prieten bun, Octavian Mihalcea (O.M.), i-a apărut cel de-al treilea volum de poeme, Epicriza, la editura Semne. Un motiv de bucurie pentru că știu de când lucrează la acest volum și pentru că poemele sunt scrise în 2007. În plus, acest O.M. ce deține octava poeziei, merita un volum nou. Un volum diferit de celelalte două.

Propoziții și fraze aparent disparate care nu urmăresc o idee, un mesaj, dar care, la a nu știu câta recitire (în funcție de capacitatea fiecărui cititor), își arată sensul profund, mesajul încifrat în „zorii metaforei – treziri spre norocul drumului bun” („Castelul trăiește în Malta regretelor”). Graba și superficialitatea care ne caracterizează în cea mai mare parte a vieții, sunt refuzate când guști poezia lui Octav. Trebuie să uiți că ai corp, că ai oase (pentru că „oasele se mai și rup”), că ai simțuri. Te ajută și poetul în acest demers: plecând de la materie te conduce spre tine cel însuflețit („Inima din inimi”), lent, fără bruscări, chiar proteguitor aș putea spune. Asta chiar dacă trecerea nu poate fi blândă pentru că cele două lumi doar se îngăduie („În plină orbire trăiește adevărul”).

Dar, ca să ajungi acolo trebuie să îți amintești cu patimă și dor că ai suflet și să-l lași să se scufunde în poezie. De aceea durează atât de mult, la unii, până simt poezia acestui O.M.: trecerea de la o trăire în carne, la cea în spirit cere timp și dorință de a te reîntâlni. Este nevoie de tine ca să poți cădea în abisul poeziei („Când cade o lume, sunt viori lente, sunt drumuri stârnite”), acolo unde te dorești fără să îți recunoști. Iar pe acest drum pierzi importanța vieții din care vii, din care te scurgi spre viață, și o păstrezi doar ca amintire, doar pentru a nu uita ce este mai important („Pașii purtau sângele uscat pe drumul celei mai mari fericiri.”).

De aceea poemele lui Octav nu sunt facile și de aceea nu poți spune de la prima lectură dacă îți plac sau nu. Pentru că la prima lectură simți că trebuie să le recitești pentru că simți că îți scapă, simți că pierzi esențialul pentru că simți că nu ești acolo pentru că nu simți. Am abuzat de acest cuvânt deoarece el definește poezia lui Octav: este o transfigurare continuă a materiei în spirit sau o căutarea a sufletului în carne sau o forțare a simțurilor spre transcendere („Urma sufletului se pierde sus.”) pentru că „Pe țărm așteaptă ochii neudați”.

Poemele din această Epicriză a lui Octavian Mihalcea sunt esența vieții actuale pe care sunt nevoiți să o suporte cei care se întorc în/la ei. Sunt o oglindă în care poate fi urmărită lupta acestora cu noroiul „Superb întreținut cu întreaga libertate a vidului exterior“ („Îți spun că noroiul atrage banii, iubirea și moartea.”). Este o dramă trăită conștient și dorită cu nesaț, dar învelită încă în incertitudini („Oare lava o să îmbrace minunatele interese?”). Este deja o obișnuință a alternanței și o acceptare a obligatoriei reveniri la gol („Am învățat drumul spre acel oraș al iluziei mângâiate pe umbra întreagă.”).

Poezia trebuie să iasă din aceste amăgiri și trebuie să rămână „naștere pe rug”. Și aș putea să vorbesc despre toate aceste lucruri până la sfârșitul volumului de poeme, dar mai bine vă las să vă adăpați singuri din voi.

Dan CĂLIN

Epicriza este în vitrina Librăriei Eminescu din București

2011-11-09T15:41:00.006+02:00

O ISTORIE

2011-10-12T23:27:00.002+03:00

prăvălite arome bucură ochiul nedezlegat de foc

istoria secretă invadează şi alungă

tocmai în cea mai vestită parte a oraşului

cu tot fluidul fără nume alături

amurgul ne va aminti cine ştia mai mult

din acea nevăzută linie

a tărâmului cu pielea subţire

atingeri alese care străbat

PRINTRE COPACII DE LÂNGĂ APĂ

2011-10-12T23:27:00.001+03:00

eu îţi cunosc viaţa – metaforă în ramă grea

doar eu voi povesti apoi despre ce s-a întâmplat cu adevărat

ştii tu…acea nudă pasiune acvatică învăţată la început

restul se vor întreba cum oare te poţi sinucide

chiar într-o mânăstire

pe pragul de geniu al naşterilor presupuse

am visat într-adevăr unicul vis

culoarea a fost prea tare?

EVADĂRI

2011-10-12T23:26:00.002+03:00

cât mai compacte falii de timp trec prin lumi colosale

de artişti ai secundei

am fost talpă strivitoare sau poate

nudul florii păgâne

rădăcinile ştiu groaznice adevăruri

cum lacrimile şi îngerii cad

cum se feresc dimineţile să continue ziua

încordează arcul şi trage!

mereu în căutarea cailor

sau a jumătăţilor de oameni călare

nu va şti nimeni ce a urmat după răsăritul soarelui

poate iluzia unui rătăcit suflet pereche

DAR

2011-10-12T23:26:00.001+03:00

trebuie să păstrezi enigma ursitei

aşa cum este ea mereu roşie

suita încinsului Marte

pe lumină vei spune mai multe

eşti departe e linişte ca odată

când primeai lumea în dar

ERAU ŞI RAZE

2011-10-12T23:25:00.000+03:00

a întâlni de multe ori singur murmurul cărţilor

paradis împins pe lângă somn

erau şi raze fierbinţi la alegere

ori una ori alta în mijlocul insulei

parcă mereu plecăm înainte

tot spre aceeaşi îmbălsămare

din spatele crăpăturii

ochi în ochi

mereu ochi în ochi

UN SURÂS BOEM

2011-10-12T23:24:00.000+03:00

zefirul mişcă pietrele în fiece loc tainic din centru

ca o viaţă împodobită cu strâmte costume negre

uşori paşi urmăresc linia covorului

am recucerit muzeul şi poate am dezgropat frumoase vorbe

ce de-abia aşteaptă să intre în carne

sărutul mâini drepte închide toată cenuşa artistă a buzelor

cu mult respect alungă tirania lemnului lovit

până dincolo de coloane s-au târât zgomotele

un surâs boem promite alte veniri

bijuterii şlefuite în gând

Prozopoeme între lumini crepusculare și un nou răsărit

2011-10-12T23:20:00.002+03:00

S-ar părea că, începând cu cea de-a treia carte a sa, Epicriza (2011), compusă din prozopoeme, Octavian Mihalcea a abandonat scriitura din cele două volume anterioare, elaborate în manieră şocant suprarealistă şi ,,în dulcele stil clasic’’: Bărbatul artei sângerează fluturi (2004) şi Flagel (2008), acesta din urmă o culegere de sonete, cu o inerentă muzicalitate specifică.

În realitate, poemele sale în proză păstrează ceva din experienţa anterioară, şi anume, asocierile imagistice modernist-suprarealiste şi unele murmurate ecouri ale muzicalităţii înrobitoare, pe care o cultivase mai înainte în mod programatic.

Şi totuşi... cu Epicriza, poetul intră într-o nouă etapă a creaţiei sale, iar noutatea este dată nu numai de diferenţa formală dintre un sonet şi un poem în proză, dintre o muzicalitate sonoră, gâlgâitoare şi omogen-curgătoare şi una interioară, tăcută şi răsfirată în multiple linii melodice, ci şi, mai ales, de conţinutul sintagmelor moderniste. Dacă în primele două volume, Octavian Mihalcea urmărea logodiri de cuvinte în favoarea muzicalităţii, inclusiv printr-o serie de rime rarisime, urmărind, în principal, să redea aspiraţia lui spre frumuseţea vrăjită a limbajului poetic, aproape indiferent la posibila opţiune a cititorului pentru dezvrăjirea textelor sale, în noua etapă, fără să renunţe complet la ermetism, poetul operează îndeosebi cu imagini mai transparente, calchiate pe anumite stări sufleteşti, uneori ele însele ambigue, alteori suficient de conturate sau înclinate spre o anumită coloratură sentimentală.

Discontinuitatea sau chiar cupura (la coupure) imagistică intervenită este cu atât mai surprinzătoare cu cât libertatea specifică poemului în proză îl putea antrena pe poet pe calea contrară, a intensificării conexiunilor lexicale nu o dată incongruente, bretoniene sau, mai curând, urmuziene, iar nu spre o resemnificare a ermetismului românesc de tip barbian. Mai mult decât atât, stările sufleteşti ale poetului filtrează acum nu numai vibraţiile eului său interior, abstras de la ecourile provenind din afară, ci şi vâltorile foarte actuale ale lumii externe. Şi din acest motiv, multe imagini au acum o forţă sugestivă copleşitoare: ,,În plină orbire trăieşte adevărul.’’; ,,Îţi spun că noroiul atrage banii, iubirea şi moartea.’’; ,,Fluxul hârtiilor negre vesteşte ancorarea trupului în noroi’’; ,,Lada de zestre vrea să te înghită sentimental, picătură cu picătură’’; ,,Se întâmplă iubiri de azi spre ieri.’’; ,,Vârsta de aur, e o convingere, nu priveşte în calendarul risipei.’’ La fel, în alte texte ulterioare Epicrizei, Carpaţii sunt ,,încinşi’’, ,,timpul cenzurează mersul culorii/iar noi străbatem fluvii hrănite cu sânge’’, ,, orice ramă a firii poate conţine un eveniment ascuţit/ instinctele se recunosc pe întinderea fondului alb’’, ,,coridoarele iernii’’ sunt ,,mult aşteptatele partituri ale îngheţului’’ etc.

Eul poetic nu se confundă însă nici cu lumea sa pur interioară şi nici cu aceea din afară, ci se află undeva suspendat între ele, iar, uneori, parcă între viaţă şi moarte, de unde contemplă totul cu oarecare detaşare, de multe ori într-o senină reverie sau melancolie: ,,Alunecam în lumina ochilor obosiţi, printre fântâni şi râuri ce mă adorau’’. Dar niciodată seninătatea nu este deplină. Uneori, urmele afectării eului poetic se concretizează într-o stare de angoasă generalizată prin ,,Întreg peisajul înspăimântat şi al nimănui’’, în sentimentul căderii unei lumi, al unui preatârziu regretat, căci ,,Pe cine mai bucură târziul?’’ Motivul spaimei reapare şi în poezii necuprinse în volum, prin ,,ochiri aruncate în apele spaimei’’, după cum revine şi acela al prăbuşirii ,,odată cu planta sfâşierii –melancolia’’, sau acela al unui ,,proiect al sfârşitului’’. Dar, nu o dată, stările crepusculare sunt străfulgerate de un filon optimist, stenic, al unui nou început. După cum însuşi spune: ,,Partea verde mă atenţionează că ştie să pătrundă oricare dintre vieţi.’’; ,,undeva încă mai respiră armura soarelui pur’’; ,,Vremea, ca şi viaţa, începe mâine, când vom fi mulţi la zidul plăsmuirilor antisingurătate’’; ,,Apropii încet sămânţa altui răsărit.’’; ,,Află-ţi sufletul şi scrie pe întuneric! Ajută.’’ Şi după Epicriză, poetul reabiliteză ,,fondul alb’’ şi ,,cea mai banală întâmplare’’, sau se gândeşte că ,,ar trebui să eliberăm lumina/măcar când petele se văd’’, sau presimte că ,,va urma cortina – spre revenire’’ şi că ,,proiectul sfârşitului ca orice nou început/va fi pictat a izbucnire’’.

Aşadar, dacă poezia din primele două cărţi ale poetului se remarca printr-o omogenitate muzicală, acompaniată însă de un ermetism lipsit de coagulări afective, odată cu volumul al treilea poezia sa începe să se personalizeze printr-un limbaj modern, încă ermetizat, dar impregnat şi ritmat interior de un complex conţinut afectiv şi sentimental. Este o (re)orientare absolut salutară, întrucât cititorul-receptor, oricât de connaisseur în domeniu, nu se mulţumeşte, de regulă, numai cu virtuţile muzicale ale poeziei şi cu virtuozitatea poetului de a compune sonorităţi, ci caută în ea şi puterea cuvântului, care însă nu poate mişca nimic din loc dacă el însuşi nu este mişcat de ceea ce se petrece în noi şi în lume.

Poet de vocaţie, cu o bogată paletă expresivă şi vibraţională, Octavian Mihalcea mai are multe tablouri de expus în poezia română de azi în stilul pe care deja (şi) l-a impus prin cea de-a treia personală a sa.

Ioan N. ROŞCA

MEMORIA ENIGMEI

2011-06-09T22:23:00.006+03:00

Deja devenită tradițională, expoziția de pictură și grafică pusă în operă la Cercul Militar Național de Alex Ivanov ne provoacă la un aparte proces hermeneutic, ,,Scrisorile către memoria orașului” fiind responsabile pentru misteriosul parfum propriu acestui demers estetic. Unitatea în diversitate ia aici valoarea ideii tutelare. Clădirile, tradiționale pentru Bucureștii unor plini de glorie tempi passati, spun povești fermecătoare, populate cu personaje tușante, de viță-veche.

,,Copilăria din capul străzii” ne inițiază în tainele începutului aventurii, de cele mai multe ori o uvertură eclectică, trăitoare pe tărâmul celor ieșite din comun. ,,Tablourile de plumb” au inevitabil aura stării bacoviene, boemă metamorfozată în simbol inefabil, cu linii fulgurante ce se pierd dincolo de viață. Patima solitudinii, consubstanțială creatorilor pursânge, se citește, printr-un veritabil procedeu ekphrastic, în ochii expuși, în oglinzile etalate pe simeze. Suntem locuitorii unui spațiu exilat, imensitatea înconjurându-ne acvatic plăpânda ființă.

,,Insula din Albastru de Prusia”, ca o replică în cheie mai puțin încrâncenată a capodoperei lui Arnold Böcklin, ,,Insula morților”, îmblânzește și face prizabilă atmosfera, cu verde, cu albastru, cu spiritul stărilor paradoxale, fascinante. Este ambientul ales ce favorizează interiozarea, totul sub privirile ,,femeii din negru”. Melancolia funciară presupusă de culoarea neagră, transportă spre un teritoriu tainic, responsabil pentru acel ésprit de finesse devenit obișnuință în alesele circumstanțe date. Tentația evaziunii dintr-un prezent ostracizant este ușor identificabilă.

,,Sfânta Taisia” ilustrează cel mai bine sinteza eliberatoare a lui Venus cu Saturn, concupiscență profund spiritualizată. ,,Zborul de Vineri” ar putea creiona renașterea întru iubire. Regăsire în mijlocul unor ,,trandafiri posibili” cu ,,gust de adolescență”. Enigmaticul e potențat de simbolul completitudinar al șarpelui, considerat în numeroase culturi arhaice drept reprezentantul lumii de jos și al împărăției morților. În același timp, șarpele poate semnifica regenerarea, condiție esențială ființării adecvate în lume. Șarpele lui Alex Ivanov este ,,de casă”, trăsăturile anarhice, dezabuzate, fiind surprinse aici într-o particulară ipostază calmă, temperată. Tot acest carusel eminamente à rebours este susținut prin prezența cvasi-fizică a unei siluete precum ,,bunicul din cer”, personaj fundamental în ecuația plină de tâlc propusă.

Putem avea imaginea unui cuțit, familiar atmosferei iernatice, nerăbdător să mângâie cu nedisimulată plăcere cele mai dragi amintiri, cele care contează. Tehnica în cuțit s-ar fi potrivit mai mult decât natural majorității acestor tablouri ce compun grațios o poveste a frumosului înghețat. Ramele susțin bucăți de lume, umbre ce atrag și fascinează. Artistul trăiește înconjurat de relativități temporale, trecutul, prezentul, viitorul fiind destinate abolirii.

Excepțională gravură aquaforte, ,,Epicriza” lasă privitorului întreaga libertate în explorarea unei regiuni estetice multiforme. Eclectismul, ușor observabil când analizăm creațiile lui Alex Ivanov, garantează ineditul incursiunii într-o lume a fantasmelor de cea mai bună calitate. Sunt sublimate stări intense cu pecete saturniană, fundalul alchimizant caracteristic ,,Scrisorilor către memoria orașului“ luând valoarea unui spațiu matriceal, privilegiat.

FORȚA SUBTILĂ A INIMII

2011-05-02T20:27:00.006+03:00

Lucrările Cristinei Mihaela Rădulescu vor să deschidă porți spre lumea interioară a fiecăruia, acolo unde autenticul, naturalul, stările de puritate sunt apărate de presiunea alterantă a exteriorului. Este celebrat stadiul inalterabil ,,embrionar”, structură ce s-a păstrat nepervertită. Aripa alienării nu trebuie să afecteze esențele. Aceste tablouri stau sub zodia spiralei, simbol totalizant axat pe sondarea profundelor straturi spirituale, în căutarea acelui ,,ceva” inspirator, reamintindu-ne primele adevăruri. Supuși ciclului alterității, trebuie să aflăm urmele pașilor dintâi. Complexitatea lumii poartă mistere camuflate, ce riscă să fie strivite de grosierul stadiilor inferioare. Iată una dintre dominantele artistice ale Cristinei Mihaela Rădulescu.

Deși forțele neevoluate izbucnesc cu violență, ele sunt înconjurate de tonuri coloristice care inspiră încredere. Șansa la viață e amenințată, într-un fundal industrial, de prezența întru maculare a materiei fumegânde. Din fericire încă mai există nașteri florale și idealuri nealterate. Pe acest fond, lacrimile, chiar dacă sunt de aur, rămân totuși lacrimi. Prăbușirile abisale proprii acestei viziuni saturniene trimit spre tipic mateina ,,vreme de lacrimi”. Indivizii stau închiși în celule pluviale. Lacrimile fiind de aur, actul căderii poate lua valori revelatorii, în direcția descoperirii unor fațete fundamentale pentru ,,ecuația personală” a fiecăruia.

Apa, ca element, favorizează introspecția și latura sensibilă, creativă, ascunse sub multiplele depuneri opace din lume. Ideatica lacrimilor ar putea fi o ilustrare a sintagmei poetice bacoviene ,,aud materia plângând”. Dar viața trebuie să fie trăită în lumină. Suntem lângă o pânză care înfățișează un crucifix arborescent apropiat de ziduri aproape năruite. Simbolul peren al crucii are un rol bine delimitat. Omul se situează sub protecția arborelui-cruce, fiind realizată întoarcerea spre fundament. Conform funcției soteriologice a simbolului, crengile uscate sunt eliminate din umbra aruncată de copac pe deterioratul perete, material perisabil.

Spre a sublinia importanța primordială a iubirii, Cristina Mihaela Rădulescu caută să ne inițieze în acest mister fertil. Parcă desprins din celebra scriere a lui Gérard de Nerval, ,,Fiicele focului”, tabloul triadei inspiratoare dorește să descopere unghiuri esențiale ascunse în noi. Purificarea prin ardere favorizează imaginea iubirii ca act de cunoaștere. Una dintre temele importante ale pictoriței este eterna căutare a sufletului pereche, pe fondul desacralizat al căderii îngerilor. Aripile îngenunchiate sunt doar o etapă în căutarea unității pierdute. Se spune că două suflete, odată rătăcite unul de celălalt, se vor regăsi cu greu în eternitate. Trebuie să fim încrezători că există și excepții.

Pe un introspectiv ton aquamarin se petrec incantații alchimizante, rugăciuni pentru lumină. Ispășirile au forța incandescentă tipică trăirilor mistice. Eul nenăscut va descătușa inima. Feminitatea are valoarea revelației, irumpere luminoasă într-un areal dominat de umbră. Centrată pe inimă, este similară cu ,,axis mundi”. Avem o atmosferă evanescentă, din arsenalul vastei problematici a tehnicilor revelatorii. Ascensiuni, propensiuni spre lumea cerurilor, depersonalizări, iată idealurile dizolvării în imensitate. Momentul puternicului torent luminos intervine atunci când purificarea este realizată.

Accederea la înalta vibrație presupune eliberarea de tensiuni existențiale. Iată mesajul artei Cristinei Mihaela Rădulescu.

VIZITE

2011-05-02T20:26:00.005+03:00

împungi aerul cu vârfuri de lance

numai lângă aventura sfâșierii

cu globuri multicolore grăbite spre galop

afară totul e frumos și pur

spiritul zburdă printre copilării

intuiția știe să conducă mâinile

dintr-o tușă fără știință

se naște capodopera fiecăruia

simple mult prea simple idei cu final ucis

noi ocupăm mese de aur

când plângem pe săgeți frânte

și cai sfârtecați în zorii elanului

cuvinte pe drum de spirală

aripi în genunchi

rugăciuni

AICI TREC SEMNELE

2011-05-02T20:26:00.003+03:00

în continuarea moale a joaselor pălării

încep să răsară destăinuiri

frici ascunse sub plăcerea primăverii

odată am fost îndrăgostiți

altădată cântam la pianele soarelui

până când chipul deodată s-a revărsat într-o lamă fină

asalt la candoarea fascinului

a fi atent la nuanțe a citi printre rânduri

legea camuflării pe timpul pasiunii de seară

niciodată nu am povestit ca acum

patria fumului se întunecă

pentru că acum sclipește pe buze povestea cicatricelor

aici trec semnele plăcerii

pe viitor ne vom strânge din nou mâinile

ne vom săruta obrajii

ÎN ACELAȘI FEL (SOCIETATEA ÎNCHISORILOR)

2011-05-02T20:26:00.001+03:00

peste tot vorbeau despre pedeapsă. ca într-un desen.

după trei ani fără somn, să fie invizibilă nenorocirea umbrei!

metamorfoze vor sta pe calea albă.

vino în față pentru disciplină și pedeapsă!

aceleași simple culori ce înșeală.

INCET, ÎNCET

2011-05-02T20:25:00.001+03:00

ne mirăm că lichidele circulă. fără dureri de cap.

când somnul e mai bun. cercuri negre se mișca

peste ochiul care se mișcă. pielea pătată are prea mult păr.

un cui sănătos gâdilă talpa ciocanului. pentru finețea nervilor.

mai rămân unele variante. viitorul miop îngroașă strânse alunecări de ceară.

coborâți pleoapele încet, încet în beznă.

CU DORINȚELE SĂGETĂTOARE

2011-05-02T20:19:00.000+03:00

vorbești despre un monstru

în hohot deplin, sigur, de ținut minte

altădată te-aș fi atras către gura peștelui, deschisă

se încolăcesc pe suflet vorbele

ce vrei să spui…întreabă-mă…ce vrei să spui

cu dorințele săgetătoare care au grija echilibrului

joc terminat chiar lângă artificiu

noaptea, când îți visezi viața

vrei să afli numele sau locul?

e adâncă odihna, bucuria

pe care știu că mi-o pregătești

din frunzele începutului

învie fără grabă amprenta

Dorit fără să doară

2010-07-24T18:29:00.001+03:00

numai orbit de stâncile începutului vei pleca
vecin al intrării în cercuri
brăzdate de unghiuri ascuţite

învaţă cum se urmăresc frânghiile plăpânde

adormiri şi strigăte în graiul dorit fără să doară

Ceruri deschise

2010-07-24T18:28:00.004+03:00

îţi aminteşti uriaşa sculptură
albele ceruri deschise

erau alte vieţi din alte lumi
întru stigmat atinse cu aripa fină
a stilurilor căzute

astăzi pauzele sunt fluide
şi doar cifrele negre ne mai salvează

Lamă curată

2010-07-24T18:28:00.003+03:00

din încercuirea visului
vom apropia două globuri unite
apoi arse pe întuneric
în raiul lamei curate

de apă
de carne

Spre învierea naufragiului

2010-07-24T18:28:00.001+03:00

pare că altă faţă a luminii se rupe
şi adoră masca limpede
cumplitele genuri fine uneori
când pot să curgă
spre învierea tăcerii
spre învierea naufragiului

cunoaşte-mă doar sub acel astru alungat departe

Scoică nebună

2010-07-24T18:27:00.002+03:00

timpul pe muchia nopţii
pentru corpuri iubite la capătul lumii
închis

cu lacrimi care cad abia mâine
cu iele blestemând anotimpurile
cu linii pierdute în spaţii drepte

aşa am ascuns sub o scoică nebună
cea mai frumoasă inimă lovită

Cuvintele se pierd

2010-07-24T18:27:00.001+03:00

măcar să plutim graţios şi sincer
în lumea oglinzii

cuvintele se pierd aici
şi nu pot arde lungile coridoare
alunecând peste sângele nostru rece

un soare special
căzut lângă vama îngheţată a mării

Luna neagră

2010-07-24T18:26:00.000+03:00

culcă sau mai bine uită
marginea zimţilor albi
ce muşcă doar umbre duble
aşa cum separi vertical piatra veche
lucrată în linişte vie
de luna neagră ferită
necrăpată

urmă şi floare de roşu pe timp de iarnă

2010-05-10T19:54:00.001+03:00

coborârea în pântecul cuvintelor ce nu s-au mai spus demult
ca sângele sfinţit sub ochii toleranţi ai bibliotecilor subterane

aici jocul de-a cinstea nu mai contează

lada de zestre gândeşte să te înghită sentimental
picătură cu picătură

gâtul fin de preţios odor sculptat la începutul unuia dintre secole
se retează cu ghilotina suspinului calculat

piaţa publică primeşte lichidul special
care va sătura litere flămânde

într-un plan totul e bine

cărţile se îndoaie plutesc iar se îndoaie
(sunt cele mai profitabile cărţi)

când vrei să uiţi treptele te spală cu tăria aerului dezlegat
din labirintul regiunilor albe

lanţul tăcerii este aproape

urmă şi floare de roşu pe timp de iarnă

semn de carte

2010-01-11T10:25:00.000+02:00

o pagină spre seara sublim dansată
(pierdere de sine sau poartă aprinsă)

noi atragem cuvântul în preajma destinului
şi a focului fără sfârşit

pauzele nu sunt bune pentru noua vocală ce va urma
iubirii ascunse în joacă după cărţi (păduri încifrate)

lângă un anotimp iertat
ne vom aminti desenul
pe hârtia caldă

corpul poemului născut
posibil viu

Născut încă o dată

2010-01-06T11:58:00.001+02:00

eşti cel mai mai tânăr baron din levant

iubeşti sau doar înconjori
apele curse în vene

arta unei vechi culori
urcă şi calcă pământul
şi iartă
şi alungă
primul semn
născut încă o dată

Bazar baroc

2010-01-06T11:57:00.002+02:00

sunt părţi uitate noaptea

curentul viu
care ne-a vrut
într-o toamnă
ascute bazarul baroc
şi cifrul de aer

septembrie
acelaşi 27

Mai sus de sânge

2010-01-06T11:57:00.001+02:00

cuvinte singure
sau o zodie de vârf
ca şi când negrul
se poate pătrunde
între zăpezi înalte

ecoul timpului sincer
ascultă piatra
sau visul rece
sau punctul încheiat
mai sus de sânge

Târziu

2010-01-06T11:56:00.000+02:00

după acelaşi colţ
uită luna cea mai albă
pierdută pentru a fi curată
ca vântul
ca unghiul aruncat

un glob ce pluteşte încet
bine vărsătoriu

ca ieri fii viu
aşa cum trăim
viaţa loviturilor
vărgate
de iarnă

Un vis peste altul

2010-01-06T11:55:00.000+02:00

roşu pe negru stau
într-o jumătate
fără limpezimi
pe ape mari
neiubite

să nu mai rupi
acest pământ
unit lângă cer

cuvinte sărutate
trupuri vii
un vis peste altul

luna neagră

2009-12-18T23:07:00.002+02:00

ascultă sau mai bine ascunde
paşii zimţilor albi
ce muşcă numai mecanisme verticale
şi separă piatra veche
lucrată în linişte curată
ferită de luna neagră
crăpată

umbra altei scoici

2009-12-18T23:07:00.001+02:00

auzul aprins va fi mâine nisip

sunt corpuri goale pe aceeaşi mare
simple podoabe vopsite
sub umbra altei scoici

visul nu mai aruncă flăcări

zodie închisă a cleştilor timizi

în rame albe trăim nostalgia caselor lichide

inimi plutind

maluri arse la început

2009-12-18T23:06:00.002+02:00

curente parţial înlocuite
de jos în sus
jură pe răni lungi
aşa cum alunecă
umbra cuvântului străin
rotund şi devreme asaltat
de ape reci departe

uităm şi visăm că soarele cade
salvând doar îngerii vechi
pe maluri arse la început

profiluri posibile

2009-12-18T23:06:00.001+02:00

te ascunzi apoi te urmăresc
peste nopţi şi jumătate
neîntregind cu lumină
morţi străveziu ucise
la marginea lumii balanţei
ca un tremur pios
tăcut în profiluri posibile

aştept altă iarnă schiţată
în preajma săgeţilor vii
rupte sau slăvite

nuanţe păzite

2009-12-18T23:02:00.001+02:00

şi dacă un pinten galben
pe care uneori îl numim vers
ne va sorbi vegetal
acel semn mâine uitat
va adora verdele din ochii fără culoare

încercăm tăria vocii stârpite
între roci şi capete noi aflate

pereţii lucizi înving linia curgătoare
pe lângă nuanţe păzite

arată-mi că nu eşti acolo
şoaptă întoarsă
urmuz trăind încă

Sfânta Taisia

2009-11-29T11:34:00.001+02:00

sfânt ar fi conturul cruciat
nedefinit sau totuşi atins
pe ţărmul rătăcit între tuşe severe
cu lacrimi pierdute
visate întregi

ruina timpului – glasul rugului de după zi
va uni un braţ cu altul

trupul ca o pată roşie
(rugăciune topită a cărnii)

Primăvara la început

2009-11-29T11:33:00.006+02:00

iubeşte
apoi învinge verticala
celui mai încercat pământ
pentru că lumina e lichidă
în preajma singurului început
începutului singur

deasupra sunt locuri
pe vechi răni de aprilie
tăcute valuri încercuite
spre a fi ţintă şi sânge
primăvara la început

Portretul marchizei

2009-11-29T11:33:00.005+02:00

cu alţi cleşti despicaţi – linii pierdute
închizi o vară şi un suflet
după gratia timpului umed
înrămat crăpat ameninţat

luceşte lama vinovată a zâmbetului
(detaliu încifrat pe dantela nobilă)

vrei să trăieşti
de ce mai vrei să trăieşti
ucisa lume a umbrelor verii

numai noaptea te vei îmbogăţi

Muza de piatră

2009-11-29T11:33:00.003+02:00

pe când eram siluete de scoici
în roşu consacrat cioplite
viaţa cercului viaţa apei
arunca umbre fără salvare
pe urmele cetăţii sfârşite

aşa cum trece iubirea
muza de fum nu aduce liniştea
varului stins
eliberat în piatră

Flori învinse

2009-11-29T11:33:00.001+02:00

distanţe verzi ce se unesc în luna fierului
uitând cum arde urechea berbecului ascuns

numai de corbi
numai de corbi

acum sapi după inimi infidele
lumina e slabă şi teritoriile vii

flori învinse de soare
florile soarelui

Poem cu mâna stângă

2009-11-29T11:32:00.000+02:00

ai spune că planeta focului e blondă
ca pielea arsă pe trupul mării gol

să ştii – inimile scad
şi crengile de seară întind pletele întunericului
fără memorie
din stânga cuvântului hirsut
aruncat în apă

armura soarelui pur

2009-11-12T12:05:00.003+02:00

creşteam spre limita de est
restul ca veşnică părere despre ieri
se află mai sigur în golul
intrat printre nori

pentru că undeva încă respiră
armura soarelui pur

început de cal

2009-11-12T12:05:00.001+02:00

cu imagini şi vorbe de portocală
coama visului stilat pe salt
răsuflă jos şi sus
rana rămâne aceeaşi

rostul colorat mă aduce
între vămi de cuţite şi inimi

aşezarea aceluiaşi cuţit poate rupe
ochiul de val şi cerul de roşu

să vrei să cobori
să ceri porţia vopsită
pentru mâine

ce colorat e începutul de cal
urmează iubirea alb-negru
sfârşit

a nins deasupra unui turn

2009-11-12T12:04:00.006+02:00

zona cerului naşte neaşteptat
muguri incendiaţi la aceeaşi altitudine

lumina rotundă mai poate suporta
zăpezi interzise şi linii fine

afară s-a porni nemoartea
sfâşiată abandonată aproape învinsă
porţia de cer a interiorului dependent

pe feţe stoarse încă trăieşte întinderea primară
aproape de firide şi de stele

a nins deasupra unui turn înecat
în marea ta necunoscută

umbra lui trei

2009-11-12T12:04:00.005+02:00

şi poartă lângă plete lungi umbra lui trei

amorul vrea să apară la fiecare oră disponibilă
singur chiar şi singur

orice sunet provoacă rana lovită de lună
poate vetustă sau poate cu sânge diluat

o seară poţi să te mai ascunzi
după casa luminii
după transa nisipului ars
după flagel

opera la negru

2009-11-12T12:04:00.003+02:00

dacă dimineaţa locul capului meu
ar fi brăzdat de aburii neatingerii subtile
ca lipsa fiinţei (pauză chemată)
e vestea că nu aş mai semăna
cu profilul noptatic (pleoapa din colţ)

treapta se urcă singură
deasupra esenţei piciorului prim

doar opera la negru calcă pe semnele crăpate

visul lui Gérard

2009-11-12T12:04:00.001+02:00

singură ca piatra închisă în lemn (suma somnului)

direcţia porţii de peste dublu
modifică ieşirea din corp

egal cu roşu egal cu verde egal cu soarele căzut
în visul lui Gérard

spânzură-mă de foc

jos către orizont a rămas drumul orientului întregit cu întuneric
sau unicul templu clădit afară din lume

bogăţia nu mai ajută pe nimeni

urma ochilor doriţi

2009-11-12T12:00:00.000+02:00

avem toată patima curgătoare
şi întreruptă şi în loc de viaţă trăită
peste umeri blânzi

alungă pata învinsă pe un piept imaculat
din specia albastrului torid

mai sus culorile se unesc
dincolo de urma ochilor doriţi

cercetează groapa fără capăt

ar fi o cununie tăiată de îngeri captivi

voiaj lichid

2009-11-12T11:58:00.003+02:00

nu se târăşte prin caverna trupurilor ce zăbovesc
nu are izul apei căzând pe lângă valuri
nu poartă nuanţa pasului schimbat

tabloul în care străluceşte linia vieţii
iubeşte o singură culoare – voiaj lichid
muzica valului topeşte albastrul în albastru
şi închide soarele viu între pleoape îngheţate

albastru – cub interior ondulând

vertij tăiat

2009-11-12T11:58:00.001+02:00

la marginea ruptă a sunet şi timpuri întoarse -
cruci galbene pe lângă spaţii moi

mereu altul trăieşte în glasul
stelei ascunse după inimi rotinde

ca şi când ai fi iubită de iarnă
arzi şi fugi – vertij tăiat

visele se fabrică

2009-11-12T11:57:00.000+02:00

către toate părţile sacre ce au curs pe ape visate
către toate corăbiile înecate în zorii nunţilor de fier
către focurile mişcătoare trudind pe maluri dezbinate

acest oracol nocturn din oglinzi înveninate cu aur
această dezgolire îngropată în ploaie

pe malul ud visele se fabrică

dantelă neagră

2009-09-03T12:11:00.002+03:00

umbra pământului ca lumină crudă
întoarce lacrima şi rădăcina ei
spre a se topi în părţi ovale
şoptind istoria cea mai ştiută

trupul nevăzut şi rugăciunea cărnii

aici se va slăvi penumbra
rugului închis într-un suflet de femeie
născută din ochiul fascinului

cu dantelă neagră pe umerii goi
orice muză poartă alături
istoria capului tăiat într-o zi de vară
rotirea neschimbată a chipurilor moi

singurătatea femeii din vis

2009-09-03T12:11:00.001+03:00

lumina se uita printre genele încărcate de rouă
erai alături spre ceea ce eram acum o toamnă
nu mai doream trezirea
alunecam vital în luciul ochilor obosiţi
sângele se ascunsese în pământ spre a-ţi regăsi figura

poate ador fără să ştiu masca stăpânului de păduri aprinse
poate am visat într-o limbă moartă în cine ştie ce lume

dar acum nu vreau să ascult liniştea
ştiu că apoi ea va mângâia alte nuanţe
(liniştea ta invocată în nopţile fără grai de dincolo de val)

oricum bulgării trebuiau să rănească timpanul sufletului
cerul trebuia să ningă închis peste ape

împreună cu vântul nimeni din rană nu a plâns
ar fi fost prea puţin

urma să te recunosc numai noaptea
pe sub respirări cu parfum de iarnă

de piatră

2009-09-03T12:10:00.002+03:00

alarmă fluidă a simţului bun
când apusul inimilor se pierde
printre înflăcăratele plete ale unui jar cuminte

aerul secolului ascuns încă vrea să trăiască
în aceste vene de piatră încinsă

la început a fost muzica schimbătoare a paginii pierdute
şi aluatul supus încercării – siluetă credincioasă

coaja rămasă înconjoară mereu îndrăgostită
marea singurătate populată cu sânge

curtea interioară ca o aventură de mâine
salvează sonor poarta de piatră
culoarea limpede şi glasul fiecărei seri
unicul chip pietrificat

o mică scară

2009-09-03T12:10:00.001+03:00

curentul fuge mai repede pe axa îndepărtării apăsate

roiuri de măşti se vor strânge pe lângă alb şi negru
până ce întoarcere nu va mai fi

ascultă piatra de munte piatra de râu piatra de roşu azvârlită

am dovedit că lumina se opreşte la mine
la fel cum creşte o mică scară
între puls şi lichide colorate
(un soi de pisc urcat)

nu mai sunt pictat la ore târzii de trecere

totuşi punctul cuţitului încă desfăşoară
puritatea liniei şi zâmbetul flagrant – fugă albă paralelă

într-o parte veselă spre margine
se văd lumi peste noi păcate – umbre simple

oniria

2009-09-03T12:09:00.000+03:00

muşchii pot spune povestea urcării
aprinse diluate apropiate de gândul viitor

ruinele întrerupte nu mai pot să ardă
ochii ce mint cu nimbul adevărului

la începutul unei nopţi lirice am vrut să vin

ceasul m-a îndreptat m-a alungat – obiect vătămător

de atunci aud cum ovalul strâns cuprinde şi vieţi închipuite
(oniria sau ideea de noapte)

transe de noapte

2009-09-03T12:08:00.002+03:00

învaţă-mă să muşc apa foarte roşie
aşa cum îi place semnului tău

transmiterea începe de la soare
cu efecte aşteptate târziu

ne dorim pe malul a două lacuri vecine
urmăriţi deasupra drumului de fier
încercat în matca nisipului ars deasupra
cât încă mai arde cercul închipuit de un amor princiar

ştiinţa veche pe lângă drumul vechi se poate rupe de trunchi

mâine o să plecăm răstigniţi
baltă pe baltă
târziu pe târziu
sud pe sud

istoria simbolică şi stihurile de aur
întâmpină piciorul de om strivind inima zeului

tot ce apare nu este în semn
voal şi confuzii pentru viitorul fals
(cuvânt înainte sau icar uitat)

pas postum

2009-09-03T12:08:00.001+03:00

simplu – cine sunt pentru o rană deschisă

ruinele se împart în şoapte
(timp şi nopţi trecute pentru acea victorie în fărâme)

viaţa e prea departe
(sinceritate în poezie – sânge învelit)

aici ştiu că poţi să iubeşti postum
lumile întrecute
poemele verzi
poate limpezi

facerea visului rupt

2009-09-03T12:07:00.000+03:00

glasul trupului ce tremură – pentru a fi mai aproape
când ziua e o distanţă fără minuni

vrei să recunoşti
contestă-mi sufletul
eşti încă aici

cerul s-a terminat aquatic
portal închis şi veri trucate

rupe-mă
sunt după simţul visului făcut

căderea pereţilor goi

2009-09-03T12:06:00.000+03:00

între şoaptele cele mai galbene
dintr-o lume posibilă
chiar şi parşiv-paralelă
intrau sau doar pluteau
cuburi catifelate
declarat bacoviene
atunci când vântul violet
plângea sângele
trecut în pământuri
fără îngeri vii

catifea neagră lângă umbre dirijate

aici se va adora visul – bulgăre tânăr plecat

se poate colora
se poate masca
se poate tortura
doar noaptea
căderea pereţilor goi
demult

numai o pânză

2009-09-03T12:04:00.000+03:00

amintirea şi cel mai bun prieten al ei
suav ca moartea
întunecă şi ascunde

sfat de a iubi iubirea
întinsă toată noaptea

situaţia se poate prelungi între paranteze foarte simpatice
peste camere şi uşi bântuite
poate în fotografii voalate – iată chipul meu viu
relativ târziu împotriva organelor ce mă ţin treaz
minus motivul ştiut

am invidiat poetul şi filosoful
mormântul apei
fără tine

numai pânza ruptă e limita

versul se lipeşte
se leagă
ariile pleacă după arderi ce taie semne duble

lumina trupului dens ca o vagă teroare ar părea
ascuţită
sensibilă
deasă