VOCI ALE SUBLIMĂRII

Cartea Laurei Dan, Începe să doară puțin (Tracus Arte, București, 2012), etalează fragmente dintr-o biografie ușor transfigurată, cu accente de încrâncenare stăpânite numai prin raportarea la propria individualitate, în stare să reziste încercărilor ce adeseori o asaltează. Vocile sângelui au mare relevanță, determinând toate actele acestui spectacol cotidian unde durerea poate acapara. Figura paternă, în special, are apariții supliciante, de aici începând sarabanda unor manifestări profund expresioniste: "tata crește înăuntrul meu/ ucide/ tot ce ating/ e un joc/ o zgardă/ așezată cu grijă/ un cadou în jurul gâtului/ sunt în camera în care trebuie să fiu/ dincolo de fereastră/ inima mea obosită/ n-ar înțelege/ jocul." Seninătatea juvenilă, înconjurată de o cromatică specifică exuberanței, e întreruptă brusc și metamorfozată "într-o rană caldă/ când tata/ pătrunde și el/ printr-o fereastră nevăzută." Atavismele au mereu ceva de spus într-un spațiu al corespondențelor ce abolesc limitele. Inopinat, apare spectrul unui peisaj volatil cu valențe crepusculare, integrat fiind stării saturniene. Simbol al fatalității, iată acest cadru , ca un posibil fragment dintr-o operă la negru: "aici, zilele lasă urme negre/ când calcă/ aici, uitarea întârzie/ sau nu ajunge/ aici, amintirile se spun în șoaptă/ pe întuneric/ aici, arborii cresc strâmb/ și oamenii sunt însemnați/ aici, pământul e roșu/ și tata e aproape/ vine repede/ și mi se așează alături,/ la cap,/ cu mâinile desfăcute/ ca o cruce." Oglinda aruncă săgeți abisale, pasiuni perene ale interiorității, necruțătoare: "sunt precum tata/ o lamă de fierăstrău// dacă iubesc, tai!" Discursul Laurei Dan se sprijină pe conștiința solitudinii marcate cu stigmatele tăioase ale vinovăției. Un obsesional  Imago patern alugă potențialitățile purificatoare. Maculările determină traume abia întrezărite pe lângă acuta senzație a sfârșitului într-o lume dominată de tirania aparenței. Chiar și abluțiunile poartă aura dureroasei finitudini: "ziua de mâine e ramura verde/ pe care tata/ o aruncă în foc// o nesfârșită tristețe mă așteaptă/ în apa în care mă spăl// atât iau cu mine." Printre diverse flash-uri irump "oasele" și "gura plină cu pietre", înstrăinări suspendate deasupra abisului. Se dăruiesc memorabile cadouri cu paradoxal substrat maladiv: "uite ce am pentru voi: o coroniță din sârmă ghimpată./ dați-o din mână în mână." Laura Dan promovează autoobservația minuțioasă pe fundalul căzutelor condiții lumești unde "privirea e un soare despre care nu se vorbește". Observăm atașamentul de valorile dezirabile ale inimii. Instantanee diafane arată și o altă fațetă a acestui lirism bântuit de umbrele trecutului: "Camera e la fel ca atunci/ o grădină încărcată/pisica s-a așezat pe rochia mea cu volane și toarce/ mă privești într-un fel anume/ spui că o să scrii ceva despre mine/ ca să-ți mulțumesc fredonez un cântecel care-ți place/ afară începe să plouă/ frunzele se lipesc de geam ca niște palme ". Amoroase delicii estetizante modifică firescul lucrurilor, spațializând cromatic ambientul citadin. Rapsodia dilatărilor "acoperă încet rănile", totuși cu inevitabilă undă melancolică, chiar intruziv- dureroasă în această specială situație: "dacă aș vorbi/ glasul meu ți-ar intra în carne/ ca un bisturiu." Valorizarea de sine, uneori frizând artificialul, poate îmblânzi conștiința "desperecherii", atât de constrângătoare. Reflecțiile asupra înstrăinării iau amplitudine odată cu trecerea anilor. Așa se pot insinua pericolele: "frica te cuprinde/ ca o eșarfă/ ce se-nfășoară/ pe un gât străin./ pare că/ ai fost uitat/ într-un salon de spital/ până și dorințele ți-au devenit reci." Schimbarea identității, în registru morganatic, e o persistentă dorință. Până la finalul volumului, stările antagonice se înscriu pe calea concilerii, accentuând  fiorul autenticist ce pătrunde complexitatea tribulațiilor sublimate estetic.

Octavian Mihalcea