duminică, 19 februarie 2017

Resorturile interioare ale creației

Primul volum de cronică plastică al poetului, eseistului și criticului Octavian Mihalcea – Tabloul ca oglindă – îi trădează personalitatea poetică. Lansat cu ocazia sărbătoririi a 140 de ani de la înființarea Cercului Militar Național, lucrarea cuprinde cronicile scrise de autor despre 27 dintre pictorii care au expus în ultimii ani în galeriile edificiului aniversat. Poezia cronicilor este evidentă pentru cititor, așa cum este și educația exhaustivă a autorului. Nu lipsesc paralele cu mari poeți și scriitori universali și nici mataforele (fără de care poezia nu are valoare artistică, rămânând la stadiul de încercare pubertină). În plus, lirica analizelor din lucrarea menționată subliniază artistic latura lor critică avizată și aplicată.
Firescul aprecierilor estetice și poetice este frapant, iar franchețea – dezarmantă. Octavian Mihalcea disecă aproape chirurgical operele artiștilor plastici abordați pentru a descoperi resorturile interioare ale creației, revelațiile care s-au întrupat în culoare. Privirea profundă a autorului textelor reușește să străpungă aparența și să dezgolească înțelesurile sufletelor care stăpânesc pânza cu pensulele. Un demers aproape magic care izvorăște dintr-un bagaj uriaș de cunoștiințe, dar și dintr-o intuiție adâncă. Doar oamenii care dețin astfel de atuuri pot ajunge la un nivel superior, volumul fiind o demonstrație de forță în acest sens. Autorul își confirmă încă o dată valoarea incontestabilă.
El creează senzația simplității demersului realizat, dar arată și complexitatea mesajului. Texte scurte, la obiect, comprehensive, fine și poetice. O rețetă greu repetabilă. O amprentă personală și valoroasă a unui critic premiat. O lecție care ar trebui predată în școlile cu profil artistic. Dar nu într-o țară care ignoră valoarea autentică în favoarea mediocrității și a vulgarului gratuit. Într-o țară în care sunt ridicate statui unor personaje prefabricate din carton reciclat. Într-o țară în care sunt promovate intens penibilul putrezit în oglinzi diforme și imagini false însăilate din interes material.

Dan CĂLIN

REFLECTĂRI ESTETICE

Autorul volumului Tabloul ca oglindă (Editura Militară, București, 2016), Octavian Mihalcea, grupează în mod inedit realizările mai multor artiști plastici, cu prilejul aniversării a 140 de ani de la înființarea Cercului Militar Naţional. Spiritul său liric vibrează la policromia imaginilor, rezonând cu aceasta într-o colecţie de cronici cu adevărat atractivă pentru iubitorii artei de diferite genuri. Titlul ales exprimă ideea filosofică a reflectării realităţii înconjurătoare în conştiinţă, ca motor al exprimării artistice. Esenţa este că imaginea din oglindă rămâne ca un snapshot, ca o mărturie în timp a realităţii trecătoare. Lucrarea se înscrie în ansamblul albumelor de artă apărute la Editura Militară, aducându-şi contribuţia la dezvoltarea acestui domeniu prin originalitatea criticii şi ingeniozitatea prezentării. Octavian Mihalcea face o cronică a operelor expuse din prisma unui estetician care analizează tehnica, simbolurile plastice şi contextuala estetică, circumstanțele inspiraţionale caracteristice acestora. Volumul, veritabil album de artă, cuprinde 27 de titluri corespunzătoare unora dintre expozițiile găzduite de Galeria Artelor din cadrul Cercului Militar Naţional. În continuare vom prezenta succint fiecare artist plastic, așa cum este redat în album. Sorin Adam, considerat un "artist solar", surprinde căldura peisajelor mediteraneene care fac parte din cromatica postimpresionistă, unde se vede clar cum atingerile picturale pot lăsa o impresie sincronică. Formele adunate dau naştere la peisaje desprinse parcă dintr-un film despre locuri din ţări mediteraneene ale extremității nordice a Africii. Aurelia Chiru surprinde cu "tuşe diafane" metafizica din interiorul şi spațiile deschise ale unor case din Balcic, unde primează un fior ce lasă frâu liber gândirii. Creațiile lui Augustin Costinescu sunt "fascinaţii armonioase" ale unor peisaje veneţiene şi naturi moarte făcute cu ajutorul unor culori vibrante. Mihai Coţovanu a surprins o serie de peisaje emblematice şi liniştite din Franţa cât şi din ţară, precum și o multitudine de naturi statice florale în care îi lasă pe cei ce privesc să redescopere frumuseţi ale acestui gen de tablouri. Serii întregi de diferite lucrări ale şcolii de pictură pentru copii şi adulţi, în care se văd experimentele profesionale ale fiecăruia, sunt considerate în mod sugestiv de către autor "iniţieri estetice". "Vocile diversităţii" reprezintă o sumă de tablouri simbolice ce evocă câte o amprentă din operele unor artişti plastici ca Minu Movilă, Mihai Potcoavă, Cosmin Movilă şi Emanoil Mazilu. Sub titulatura "Cvartet", aceştia surprind peisaje din profunzimea sufletului uman. Plastica pictorului Horea Cucerzan are o serie de experienţe terestre şi evadări pure ce oferă imaginea unui "illo tempore" în cadrul vieţuirii cotidiene. Autorul îl consideră ca fiind, având în vedere experienţa sa artistică, integrat plenitudinii experienţelor inefabile. "Drumul spre centru" este o temă atractivă şi o abstractizare incandescentă a idealului, cât şi conjugarea valorilor sensibile printr-o idilă sentimentală de provenienţă expresionistă. Petru Damir realizează expoziţia lui de pictură sub semnul inorogului. Andrei Damo afișează o hipertrofiere a enigmaticului cu multe inspiraţii medievale, respectiv nuduri cu armuri sau chiar, în sine, peisaje medieviste. Tablourile sale sunt consideratede către autor ca fiind nişte "Misteriosofii". Lucrările lui Mircea Doinaru, marea majoritate realizate prin tehnica în cuțit, exprimă esenţa pulsaţiei nocturne, "tributară paradigmei lumilor visate". Este pur şi simplu o călătorie în "siaj nocturn".
Pânzele Georgetei Grabovschi  reprezintă abordarea ingenioasă a elanului cromatic, evidențiind latura abstractă din interiorul specialului realism profesat, odată cu tuşele venusiene care îmblânzesc compoziţia. Evidenţa abstractului este văzută de autor ca o "deplasare spre echilibru". Ion Hultoană a realizat nişte imagini plastice care se bucură de spectrul vieţii și căldura ei resimţită prin fondul afectiv ce-i este caracteristic artistului. Peisajele, ca şi natura statică, exprimă "amprenta armoniei" din pictura clasică. Gheorghe Ioniţă ne prezintă o gamă de peisaje şi anumite particularizări citadine, afişând sublimul călătoriilor maritime. Aceste imagini sunt foarte apreciate de public, căruia îi place să dezlege simboluri şi enigme "sub semnul serenităţii" absolute. Alex Ivanov a colaborat cu Societatea Scriitorilor Militari, printre multe altele realizând coperta și ilustrațiile pentru volumul "Tarot cu icoane" al cunoscutului poet Liviu Vişan. În tablourile sale, ale căror titluri exprimă idei poetice de cea mai bună calitate, pictorul induce sentimentul perenităţii "tonurilor visului", sinteză a discursul liric cu descrierea plastică. Hisako Kobayashi, reprezentantă a plasticii japoneze la expoziţia de la Cercul Militar Naţional, a surprins publicul cu ineditul curentului minimalist. Centrată îndeosebi pe "primatul stării", expoziția SoloShow este o expresie a "simplităţii plurivalente" a operelor expuse. Acuarelele şi uleiurile pe pânză ale lui Ioan Murariu reprezintă figuri situate sub influența arhetipului stranietăţii. Amprenta stilului impresionează şi animă imaginarul prin "Metamorfoze roditoare". Mihaela, Bogdan, Traian şi Constantin Niţescu realizează o serie de reprezentări, efecte şi impresii profund sensibile asupra misterelor picturale, semănând cu dinamismul scenografic. Autorul lucrării aseamănă succesiunea de imagini cu nişte "ritmuri benigne". Otilia Michail Oteteleşanu şi Maria Oteteleşanu au creat opere plastice influențate de tehnicile lui Ştefan Luchian şi  Vincent Van Gogh. Frumuseţea tonurilor incită spiritul liric al lui Octavian Mihalcea, care contemplă rafinamentul acestei expoziţii, considerând-o ca având "farmec şi simbol". Vasile Parizescu are desene şi picturi ce se bucură de recunoaşterea Academiei internaţionale de artă modernă din Roma şi a Societăţii colecţionarilor de artă din România. Operele sale se bucură de farmecul perenității, în ciuda dictonului fugit irreparabile tempus. Tablourile expuse au valoarea unor autentice "repere artistice". Se remarcă folosirea tehnicii creatoare în (pen)umbră. Luiza Patriciu, Romeo Vasilescu şi Nicolae Ion Popescu prezintă o diversitate picturală notabilă. "Dimensiunile estetice" etalate par să-l impresioneze pe autor. Lucrările Cristinei Mihaela Rădulescu pot fi considerate ca reprezentări ale "forţei subtile a inimii". Studioul de Arte Plastice al Armatei a afişat în 2015, cu ocazia sărbătoririi a 70 de ani de la înființare, o remarcabilă diversitate stilistico-tematică. Această panoramă reprezintă imaginea unor individualităţi cum ar fi: Valentin Tănase, Victor Dima, Valentin Macarie, Marcel Chiţac, George Grigorescu, Iulian Coruţ, Cătălin Gâdei, Albin Stănescu, Gabriela Muscalu şi Ion Ţarălungă. Maria Ştefănescu evidențiază o serie de imagini metamorfozate care sunt inspirate din subiecte şi peisaje veneţiene, precum şi din coregrafia baletului. Realizările sale par nişte "fulguraţii misterioase". Florin Şuţu, poet şi pictor, surprinde în imaginile lui plastice un deosebit esprit de finesse. După autor, creaţia acestuia este o reprezentare cromatică de "esenţe fluide".
Valentin Tănase impresionează cu o serie de imagini bogate în imaginație, cât și cu o serie de simboluri, elemente extrem orientale. Deasemenea, este sugerată depăşirea de sine în materie de realizarea esteticului. Octavia Ţarălungă se axează pe anumite elemente caracteristice  poveştilor şi poeziilor pentru copii, toate fiind prezentate în "culorile copilăriei". Teodor Vescu surprinde punctele de reper emblematice din peisajele citadine ale unor țări vizitate. El este permanent în "căutarea esenţei". Tabloul ca oglindă reprezintă încercarea lui Octavian Mihalcea de a sintetiza culori, senzaţii vizuale, sunete și parfumuri, într-o lucrare care să permită iubitorilor de artă să cunoască mai bine operele diverșilor artiști plastici expozanți la Cercul Militar Național.

TIBERIU FELIX LUNGULESCU

luni, 10 octombrie 2016

NEAȘTEPTATE ILUMINĂRI DE DUPĂ GRELE UMBRE

Neostenit incurs în eul întotdeauna atent şi motivat, către un inevitabil amplu excurs spre externalizarea trăirilor în spaţiul generos al universalităţii. Discurs punctual, concentrat, axat pe concluzii prezentate drept infailibile, după ce trece prin plan definitoriu ori chiar axiomatic o largă percepţie asupra vieţii şi a celor care o înconjoară. Poate fi considerat un demers ermetic precum şi deschis, însă nicidecum inert,  dimpotrivă dinamic prin trecerea dintr-o problematică existenţială în alta, consecutivitatea nepresupunând întotdeauna legături inerente. 
În „Umbra de fier” (Editura Semne, București, 2016), Octavian Mihalcea propune o altfel de abordare a realului, prin prisma unui propriu deci şi asumat exotism ideatic şi de formă. Aş spune că în fond poetica sa, aceea cunoscută şi impusă, este adusă într-o altă stare de agregare, însoţită de un fin eufemism filosofal, noul, chiar imprevizibilul, surprinzând la tot pasul fără a frapa sau contraria cu orice preţ. 
Poate este mai puţin important cum şi-a ales scriitorul temele, sau ele au venit de la sine într-un confort deplin. Sunt „Noi învăluiri”, în sensul recompunerii justificate cu fermitate a celor deja cunoscute, deja scrise şi rescrise, de la arhetipal la profan: „Taina reevaluării plutitoare înspre deja clasicele nume ce au atins praful. O inconfundabilă piesă transpusă actual. Noi învăluiri, alte puneri în scenă. Ar putea fi şarm, ton imnic, subtilitate. Prăbuşire în istoria ochiului fundamental mărit.” Păstrarea energiilor în vie complexitatea lor, având continuitate nu însă şi repetabilitate, devine din start o condiţie obligatorie pentru întreg parcursul.
Într-o fericită sclipire, nicidecum formală ci de un adânc înţeles, aflăm ceea ce poate ar fi trebuit să fie ştiut, dar nefiind încă exprimat: „Prea multe închipuiri false cern scrisorile despre eliberare. Schiţe întunecate. Poate schiţele pericolului. Sfârşitul trist nu înseamnă ceva. Va învinge noaptea paradoxului, cumva contondentă. Unde se înmulţeşte solitudinea, arde izbăvirea fostelor promisiuni. Adeseori vom fi mulţi. Lumini cutremurând inimi.” (Despre eliberare).
Cât despre inevitabil, sunt perfect de acord că nu trebuie a avea sfială, ci o atitudine bine concepută, consolidată în timp şi desigur declarată: „Moartea nu poate fi influenţată. Nici teama de ea. Cumplită energie a zeilor. Se descarcă furii peste patimi, mânii revenite la origini, cu neputinţă de uitat. Prizonieri din afară spre interior, amintim mormintele sufletului. Captivitate strânsă la piept. Doar şamanii dansează frenetic lângă Apolo cel prea părăsit sub Lună.” (Captivitate). 
Ciclicitatea universului este cunoscută, demonstrată cel puţin prin prisme matematice şi fizice. De aceea şi avem cel puţin aparent limite, mergând într-acolo pentru că e singura direcţie, dar neuitând de şansa contrapusă rersponsabilităţii de revenire în cu totul alte conjuncturi, pentru că linearitatea e doar un concept pur teoretic, orice-am face spaţiul şi timpul dansează pe complicate curbe.
Doar că e frumos şi de dorit să vorbim despre aceste pretinse limite, care de multe ori ne îndeamnă spre sublimare lăuntrică: „Cele mult prea vechi. Desigur iubirea, bine ştiută desprindere, adâncă aflare tot către limită. Sunt aproape apele… Plecări mai departe. Ritm la marginea lumii.” (Tot către limită).
Sunt doar câteva succinte consideraţii pe marginea unei scriituri evoluate, pentru că dacă ar fi vorba de cuprindere, atunci întreaga carte ar trebui tratată ca atare, în consecinţă, ceea ce probabil ar lăsa loc de un studiu, o eventuală carte despre o carte… Cititorului căreia, îi revine plăcerea de a trage concluziile care se cuvin!

DANIEL MARIAN

vineri, 23 septembrie 2016

Maria Calleya despre UMBRA DE FIER

UMBRA DE FIER, volumul lui Octavian Mihalcea, etalează poeme contractate, coduri personificate în care timpul lipsește sau e trimis într-o margine. Între ziduri, reale sau imaginare, betonate, etanșe, izbesc visuri neostoite, pulsând cu puterea sângelui și a nădejdilor vii, încă vii. Pe un mal de apă, încă o oglindă urmărind, înfiorată, strălucirea clipei. Și o neputință – a noastră, a tuturor – fluturând același steag alb. Un nesomn extaziat, sfâșiat în plină zi. 

MARIA CALLEYA

luni, 12 septembrie 2016

„NOI ÎNVĂLUIRI, ALTE PUNERI ÎN SCENĂ”

O posibilă artă poetică a noului volum al lui Octavian Mihalcea, „Umbra de fier” (Editura „Semne”, 2016, 88 p.), ar putea consta în a urmări: Taina reevaluării plutitoare înspre deja clasicele nume ce au atins praful. O inconfundabilă piesă transpusă actual. Noi învăluiri, alte puneri în scenă. Ar putea fi şarm, ton imnic, subtilitate. Prăbuşire în istoria ochiuluifundamental mărit. (Noi învăluiri) - o tehnică a invocației incomplete, a exortației sugrumate, al lui „ar fi putut să fi fost, dar nu țin explicit la asta”, un breviar al deșertăciunii scrierii, în fond, un palimpsest, pe care (din pudoare, orgoliu?) nu ține musai să-l argumenteze.
Katharsisul, purgarea, eliberarea prin artă nu-i procură vedenia unei aurore boreale, ci, mai degrabă, ca unui hârșit detectiv, o relaxare în care, fie și „din delicatețe”, cum i s-a întâmplat lui Rimbaud, devii mai vulnerabil, mai expus puniției (O, Eli, Eli Lama Sabachtani...): Prea multe închipuiri false cern scrisorile despre eliberare. Schiţe întunecate. Schiţele pericolului(Despre eliberare).
Există Acel gotic mereu târziu, foarte apropiat suferinţelor expresive (Nimb). Poetul pare a ne sugera că „onoarea suferinței” are nevoie de stil, de atmosferă, alta decât cea curentă, evocând parcă o anume sacralitate; se imaginează, cu predilecție, în Vitrina unui timp născut demult (Demult), unde simte, Mereu nouă, mângâierea măştilor pierdute (Castel).
O ancestralitate, prezentă mental, în pofida impalpabilității, îi patronează sobrele agape, unde realizează ipotetice dagherotipuri în sepia: Robia marilor fantasme. Ritmul sângelui, al vinului. Din când în când  scriem poeme sepia (Poetul care pictează poveşti);pe aceeași „filiație”, discerne Figuri strălucitoare la umbra sarcofagului (Balans).
Sugestia, nu de puține ori suprarealistă, evanescentă se încarcă de griuri monahale: Prin aer, elogiul piruetei – detaliu din Chagall. Dansul ca procesiune camuflată (Detaliu).
Ar fi locul privilegiat, va fi liniște, va fi seară, promitea Virgil Mazilescu, dar nu  mai puțin riscant prin vecinătăți ce pot să conducă la un alt rang de inițiere: Spui că doar acolo e linişte. Nu ard parfumuri grele, despre care nici nu ai vrea să vorbeşti. Pare că vegetaţia protejează dovezile. Atunci simţi (da, ăsta e cuvântul tremurător!) cum te vânează altă linişte. Poate nu există, nu poate exista. Mai bine zbori cu îngerii şi aroma teilor. Tuşe salvatoare(Altă linişte).
O vasalitate față de frumosul dificil și sfâșietor în simplitatea sa franciscană, o frățietate și venerație a cărților, ce își au, și ele, soarta lor: Sfârşit spre început. Vorbe sărutate cu vorbe peste memoria cărţilor. Amintirile sunt lângă noi, cei îngenunchiaţi. Poate vor fi trecute uşor vămile (Lângă noi). Poezia, acest „aurum leonem, non vulgi”, după Mihai Ursachi, necesită preparative și decantări alchimice, un adevărat ritual al călătoriilor în timp și spațiu de bibliotecă: Putem simţi frumosul greu încadrabil, neuitarea centrului spectral. Răsfoiri traumatice, pentru evaziune (Greu încadrabil); este una dintre căile marcate spre Îndepărtata formă a unirii între suflete. Artă sacrificială (Între suflete).
Codul devine un herb, o instituție și o ștafetă, o rațiune de a fi și pricepe mai presus de îngeri și bestii: Dintr-un covor secret, codul istoriei transmis artistic prin manuale îngereşti, plimbat abisal, împrumutat dragostei. Primii oameni au făcut destăinuiri pătrunzătoare. Posibilă metodă. Posibil miracol (Destăinuiri). Posibil, dar nu infailibil. „Enigma”, ca să sociologizăm nepermis, un aparat de cifrat al germanilor, în ultimul război mondial, a fost „spart” de englezi. De aici, o prudență mărită, îngerii păzitori sau asimilații putând intra sub incidența suspiciunilor: Atenţie la rugurile fără  fiinţă! Mereu vertijul, deasupra îngerului pământean, atrage unghiurile foarte reci (Roata de sticlă) și norme de tehnica securității muncii intelectuale/artistice - De multe ori versul trăiește dincolo, în labirintul rănit, nescos la lumină. Urmează sentința. Braţ la braţ cu ordinea aprigelor trădări, îngerul poartă un stigmat (Versul trăieşte dincolo). 
Rămâne, ca în „Deșertul tătarilor”, o veghe/vigilență de campanie: Răsucirea cheilor cotropitoare. Nostalgic fior opus unghiurilor prea deschise. Aici intervine maniera (alt capitol despre reverie) – Ianus împietrit pe trup alb de capră. (Manieră). Regimul climateric și de gardă, e , de cele mai multe ori, boreal, sublunar: Ambiguitatea evidenţiază prima direcţie secretă, stare sufletească transportată lângă meridianele enigmei (muzica stelei aşteptate să se nască). Iernile vor evada târziu. Luna contra soarelui. Regim liric. (Regim), uneori fortăreața reducându-se la o plută (!?), rotitoare împrejuru-și, fără șansa de a atinge vreun țărm: Cerc plutitor exilat înspre spaţiile meduzei (Cerc). De acolo, dintr-un loc etanșat ca un iglu, prin forța imaginației, s-ar putea crea breșe către teritorii mai prietenoase și, prin natura geografică, desigur, mai colocviale: Din camera pereţilor îmblăniţi va răsuna Sudul, ţinut/ viu prin mari ferestre deschise (Voal).
Pe coperta ultimă a volumului, Octavian Soviany notează impresiile de lectură și probabila filiație a autorului: „Specialitatea poetului Octavian Mihalcea par să fie peisajele cosmice, reduse la liniile esenţiale, în care predomină materiile elementare – piatra, apa, nisipul dar şi iluminările a la Rimbaud, lipsite însă de luxurianţă şi policromie, poate cu ecouri din Virgil Mazilescu, capabile să exprime tensiuni inefabile printr-un joc bine condus de linii şi forme. (...) Discursul, deloc obişnuit, deloc banal, e generat de intersectarea a două tradiţii poetice: una mai veche, cea a suprarealismului, alta, de dată mai recentă, cea a textualismului sau a unei poezii a poeziei, caracteristică neo-avangardei postbelice.” 
Diagnosticul nu pare a fi îmbrățișat cu totul de poet, care, în buna tradiție a rețetelor post dadaiste, prestează confesiuni destul de persiflatoare, mai degrabă delimitative, asupra aparențelor propriei arte poetice: Instalaţia de avangardă funcţionează. A se cuprinde, vă rog, direcția mostrei acerbe. Fără ironie. Doar nori îmbelşugaţi (Mostră). Chiar am impresia că revine asupra acestei (eventuale) erori: Poză de arătat oamenilor. Aşteptam pe cineva dispus la estetice încadrări (Care coboară).
Cred, urmărindu-i, de o vreme, versurile, că s-ar revendica, preferatoriu, din Nerval, bunicul (revendicat) al suprarealismului, decât din Gellu Naum, cel trecut de la „Cartea cu Apolodor” la „Zenobia”, reticent fiind la povestea (obligatoriu) recompensabilă (vezi „Filantropica”). Îi legitimează apropierea de cel dintâi o anume fervoare rece, aristocratică (dacă s-ar dori o proximitate de spațiu artistic: Vrajă dorită (inima cheilor cotropitoare). Reverie explorată abisal - Locuire; sau: Tulburător ecou dictat. Va urma privilegiul. Scenă înaltă cu potenţial tragic - Şaradă). Ca o paranteză, nu mi-l pot imagina, în linia minimalismului liric contemporan, tălmăcind „Les filles du feu” prin „Arzoaicele”.
Prevenindu-ne că Ion Barbu este un poet singular, acum 70 de ani, deși nu-l ,,recomandă” ca metodologie (,,este antipoetică”) pe Mallarme, vitalistul oltean Petre Pandrea, în introducerea la „Portrete și controverse” (1945), nu poate să nu-i recunoască „părțile”: „trebuie studiat cu creionul în mână, cu infinită osârdie, de zeci și de sute de ori, pentru tehnica notației sintetice, pentru delicatețea inteligenței și nivelul rafinat al expresiei”.  Despre expedițiile acestuia în teritoriul poeziei, crede: „A ajuns, poate, pe pragul templului. Acolo a orbit.” Mai departe, eseistul, în „expertiza criminalistă” de caz, poate afla o explicație în „tragedia sângelui clocotitor lichefiat de groază în fața Neantului, poate vechea temă din Faust și spaima lui Lev Tolstoi în fața morții, tema orgoliului prometeic înfrânt în fața enigmelor cosmice”.  Consonant cu această explicațiune a fostului exultant al „trăirismului”, pare acest text: Cheaguri, mari cheaguri curate, rupte,  apoi reconstituite în vis. Câteodată poetul nu mai există. S-a retras cu tăcerea aproape. Șlefuiri captive ale vidului. Cu palmele goale e împins fluidul armurilor (Cheaguri).
Încercarea de a elibera poezia de materie se izbește, uneori, de „sinergia faptelor și meandrele realității”, pentru a aminti formularea unui (încă) neregretat politician. Căderea „în istorie” este sugerată cu tușe destul de pregnante: La extremă stau istorii secrete, legende contra maselor, zâmbetul Olimpului de strajă sfântul stil nemuritor.(...) Revoluţia iubeşte libertatea. Fără milă pentru sfârşitul frontului (Revoluţie); cumva corolar: Sângele nu pătează adevărul (Bucăţi rotite). „Misterul” emanat de întâmplări din timpul vieții noastre e greu elucidabil ( Rămâne discul noilor timpi. La un rând şi jumătate. Vor fi mari investigaţii asupra scurtelor istorisiri - Poză).
Vremurile nu sunt unele faste: Kali Yuga - sânge sculptat. Teroarea cărnurilor, între moarte şi vers, anunţă mare sensibilitate la frig (Kali Yuga). Nu mai optimiste peisajele: foarte elocvente morminte/ sculptate deasupra câmpului, pe lângă detalii vizuale din castelul stemelor ultime. Portretul epocilor tari (Artefacte).
Un cândva mântuitor este, încă, departe; Până atunci ...umbra de fier! Vechi ploi la margine de  tunet, verticale călătorii, chiar primejdii. Figura cercului ia chip miraculos. Prin tunel arde spectacolul pictat fără trup (Umbra de fier). O apocalipsă nespectaculoasă, en detaille, nu cu ridicata, un Slalom îndrăgostit de pericol (Aur presat), unde „ne-ndurații ochi de gheață” sunt amânați prin felurite manevre de învăluire - Nebănuite ascunderi după soare vor domina vehiculele nopţii. Nu e nevoie de altceva. De sus vei aminti despre durerea culorilor iubind curenţi întorşi din viaţă (Aşa învie).
Miron Radu Paraschivescu, oblăduitorul oniricilor, într-o corespondență, spunea că Valery i-ar fi spus, de câteva ori, lui Mallarme: „idealul unui scriitorar fi să aibă un singur cititor, pentru ca, atunci când se așează la masă, să știe cui i se adresează și va fi urmărit.”
Octavian Mihalcea nu e ghid „autoritar”; el deschide niște capete de „pod eleat”, pe care fiecare „utilizator” (un eufemism bibliotecar pentru „cititor”) prezumtiv   ia startul şi îl privește personal unde ajunge; există o linie de plecare, dar nu și, obligatorie și bine demarcată,   cea de final (trofeul revine oricărui, în măsura în care se iluzionează să pronunţe: „Evrika!”). La „publicul consumator” de nișă, pe care îl mai are, de câtăva vreme, poezia, un astfel de comportament auctorial, oricât de elegant și puțin obișnuit, poate duce fie la aflarea unui ideal lector/lăcătuș, fie la cicatrizarea îngustei fante a comunicării.

EMIL NICULESCU

luni, 8 august 2016

Stampe și emoții fine

Recentul volum al lui Octavian Mihalcea, Umbra de fier (Editura Semne, București, 2016), continuă linia poetică inițiată în Epicriza (Editura Semne, București, 2011), extinzând aria de potențialitate a semnificabilului imagistic oferit de fața nevăzută a lucrurilor și decantând mai atent rezultatul actului contemplativ. Dacă în Epicriza prevalau distorsiunile conceptuale și succesiunile derutante de sensuri ambivalente, în volumul de față poetul organizează mai riguros scenariul vizionar, țintind spre o prevalare a simbolisticii oferite de imagine față de exprimabilul conținut de limbaj.
O gestică a sugerării prin secvențe imagistice se află tot timpul cu un pas înaintea dezvăluirii enunțiative, dând astfel loc de începere unui straniu univers compus din elemente disparate, alergându-se unele pe altele sub gravitații solubile în picăturile de disperare ce stropesc tablouri suprarealiste, grotești sau abstracționiste: Atenție la universul fosforescent! Total neacademică litografie purtându-ne pe doar bănuite căi. Ambiguitatea evidențiază prima direcție secretă, stare sufletească transportată lângă meridianele enigmei (muzica stelei așteptate să nască)... (Regim). Noi începem cu ceea ce e sfârșitul cauzei care ne-a creat par să sugereze poemele lui Octavian Mihalcea, iar prin această răsturnare cochiliile înțelesurilor secunde se sparg, lăsând ca vuietul lor să inunde pajiștile pe care statuile cuvintelor își spun rugăciunea: Moartea nu poate fi influențată. Nici teama de ea. Cumplită energie a zeilor. Se descarcă furii peste patimi, mâini revenite la origine, cu neputință de uitat. Prizonieri din afară spre interior, amintim mormintele sufletului. Captivitate strânsă la piept. Doar șamanii dansează frenetic lângă Apolo cel prea părăsit sub Lună. (Captivitate) Între imagine și elementul denotativ poetul interpune aluzii estompate sau îngenunchieri transparente, invocând vopsirea semnului în negru, ceea ce duce la pierderea lui ca reper de cognoscibilitate. Prin aceasta, spațiul dintre imaginea poetică și mesajul receptat de cel care o decodifică devine un câmp autonom, construindu-și de sine stătător o simbolistică ce nu va influența numai actul interpretării, ci întreaga configurație a mesajului receptat: Romburi crăpate ca model pentru episodul colțului, când plantele oglindesc intrarea într-o zonă foarte sensibilă, deloc întâmplătoare. Atenție la rugurile fără ființă! Mereu vertijul, deasupra îngerului pământean, atrage unghiurile foarte reci. Aproape, inima ca o roată de sticlă trăitoare în poate singurii ochi ce știu să mulțumească. (Roată de sticlă)
Obiecte de muzeu, artefacte, panoplii – sunt imagini care se desfac și curg peste un peisaj atârnat în lanț: Arde legenda – mozaic excomunicat cândva. Prim rol. Urmăriți artefactul omenesc nud. Sau chiar poziția sabiei peste verdele strălucitor. Peisajul atârnat în lanț. Totuși panoplia va suferi. Spectacol matur despre orologii. Doar plăcile se acoperă cu ceară lângă templul cărbunelui. Prin vis revin fântânile. Plutesc icoane de ceai. (Orologii). Poemul devine o stampă manevrată de privire iar imaginea pe care vrea s-o sugereze este o deschidere spre o altă perspectivă, în care lucrurile se orânduiesc spre a ne sugera semnificații ascunse: Poezia trezește oricând culoarea ochilor. Artificiu la o scară deloc oarecare. Porțelanul va zbura pe o mare spirală de argilă arsă. Căi fără reguli. Așa cum se știe, aici, topoarele vor fi mereu violete. Tăioase trupuri sub pendulă. E așteptat steagul altor ochiri. Pelicanul viitorului regal. Inel sub formă de trandafir. (Efect)
Pentru cititor, salturile paradoxale ale tușelor descriptive par derutante,uneori chiar ilogice: Acea mișcare lentă, braț tocmai trezit din vis, așa cum fin încercuiești secretul la poalele munților. Mare grijă la oase – reci contaminări ce așteaptă întoarcerea. Studiul se va repeta îndelung. Cu ochiul iarăși fix. La sfârșit vei decupa capul și aripile puțin obișnuite. (Capul și aripile). Vrem sau nu vrem, poemul ne duce cu gândul la scriitura automată, la acea voce care îi rostește lui Breton formidabila frază ce va deveni emblema suprarealismului: E acolo un om tăiat în două de o fereastră. Și logica și legile fizicii sunt abandonate de suprarealiști, în favoarea unui joc al hazardului în emiterea discursului poetic. Octavian Mihalcea are grijă să infuzeze realitatea cu o doză emoțională aptă să deschidă, prin tehnica dezvăluirii minuțioase, ca o strângere lentă de cortină, revelații subtile: Spui că doar acolo e liniște. Nu aud parfumuri grele, despre care nici nu ai vrea să vorbești. Pare că vegetația protejează dovezile. Afară simți (da, chiar ăsta e cuvântul cutremurător!) cum te vânează altă liniște. Poate nu există, nu poate exista. Mai bine zbori cu îngerii și aroma teilor. Tușe salvatoare. (Altă liniște)
Alte poeme sunt parcă ecouri ale unor voci aflate în transă, descriind secvențe dintr-o lume ambiguă, unde obiectele expuse sunt dizolvate în atmosfera de o stranie inconsistență. Cel care le privește este la rândul său un actant ambiguu, - poate fi poetul, ca ghid cu remarci stupefiante sau poate fi Obiectul însuși, transformat în observator al propriei halucinații: Așa e realitatea eterului. Trist exil al flăcărilor diafane. Rădăcinile sunt neperitoare, doar cheia supliciului însingurează atingerile odată prețioase. Amenințarea pândește lumina. Florile iau trup animal. Joc inconfundabil (libertatea eterului). Umbră purtată cu încredere pe sub clopot. O singură noapte. O singură apă. Un singur astru fără durere. (Libertatea eterului)
Neîndoielnic, Octavian Mihalcea știe să-și aleagă perspectivele ce sugerează o relație invizibilă a obiectelor cu realul, din care nu doar imaginea este semnificantă, ci și absența ei ca preludiu al dezvăluirii ce va urma. Am putea spune că lucrurile se retrag în cămașa semnificației lor inaparente, spre a lăsa loc liber unei interpretări eidetice. Așa cum  planul de fundal al unei picturi este invizibilul pe care privirea îl intuiește în realul din față devenit transparent (Nicolai Hartmann, Estetica, Ed. Univers, 1974, pg. 87), la fel înțelesul secund al enunțului poetic poate deschide un fel de vizibilitate a invizibilului într-o multitudine de interpretări suverane: Tot mai regretatele adâncimi vestesc discreția lagunii. Mereu nouă, mângâierea măștilor pierdute. Din globul necunoscut vorbește legea redusă la esență. Valul – înaltă robie miraculoasă. Punere în scenă. Castel vestitor. (Castel) Din acest punct de vedere, Umbra de fier este și o colecție de impresii fine despre relația dintre omul aflat la apogeul receptării și mijloacele tot mai sofisticate prin care universul obiectual îi este revelat.

Nicolae Boghian

joi, 30 iunie 2016

UMBRA DE FIER

Motto:
„Fiorul suprareal acoperă orice templu.”                                    
(Octavian Mihalcea - În comun)

Octavian Mihalcea s-a născut la 3 septembrie 1976, în Bucureşti,  a  absolvit Facultatea de Filosofie (în anul 2000) şi a obţinut masteratul în Teoria literaturii şi Literatură comparată (în anul 2011), la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din capitală. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. 
A publicat următoarele volume individuale de versuri: Bărbatul artei sângerează fluturi (Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2004); Flagel (Editura Tritonic, Bucureşti, 2008), Epicriza (Editura Semne, Bucureşti, 2011); Poezii (Editura Fundaţiei Culturale Antares, 2012); Bestii şi bsme/Brutes et contes bleus (Editura Eikon, 2014) şi Umbra de fier (Editura SemnE, 2016) pe care îl comentez în continuare.
Octavian Mihalcea  este un suprarealist ce se revendică din Gérard de Nerval, pe care-l numeşte într-un poem “meşter straniu în labirint.” (Sub pleoape). 
Stranietatea constituie şi o caracteristică a versurilor autorului nostru. Sonorităţi metalice ne captează auzul. Obiectele dobândesc o “umbră de fier”, semn că ne găsim în ultima epocă a ciclului cosmic Kali Yuga: "Până atunci – umbra de fier! (…) Prin tunel arde spectacolul pictat fără trup.” (Umbra de fier). Tunelul leagă lumile iar focul regenerează viaţa.
Ne aflăm în plină metempsihoză: “Noi învăluiri, alte puneri în scenă.” (Noi învăluiri) Sufletul, prin oameni, poartă “măşti de carne” (Măşti). În viaţă suntem prizonierii trupului efemer: “Prizonieiri din afară spre interior, amintim mormintele sufletului.” (Captivitate) 
Referiri la suprarealism se fac în mai multe poezii care se constituie într-o artă poetică marca Octavian Mihalcea. Sunt invocate valenţele inconştientului şi libertatea totală de creaţie: “Altfel decât imagine uşoară sau luxură, ca o baie sublimă îndepărtând raţiunea. (…) Instalaţia de avangardă funcţionează (Mostră), iar poezia reprezintă “căi fără reguli.” (Efect) 
De suprarealism ţin şi referinţele picturale: “Prin aer, elogiul piruetei – detaliu din Chagall.” (Detaliu). Din altă poezie ne invadează Strigătul lui Munch: “Enigma centrului ascuţit urmează aglomerarea. Distanţele vor fi mereu altele. Modificate alunecări după strigăt. Răsucire sufletească într-o poziţie nesupusă, la fel ca sclipirea sângelui prin labirint.” (După strigăt). În consecinţă: “Definitiv, poetul pictează poeveşti.” (Poetul pictează poveşti – lui Liviu Vişan)
Simbolurile ocupă un loc privilegiat: “triunghiul tainei”, labirintul vieţii, sângele, “centrul ascuţit”, aurul alchimic etc. Este accentuată predilecţia pentru medievalităţi: embleme, panoplii, blazoane, piei de Cordoba, sarcofage, tratate despre înhumare etc. Toate acestea transfigurează poezia lui Octavian Mihalcea într-un “covor secret” în care “codul istoriei transmis artistic prin manuale îngereşti, plimbat abisal,  împrumutat dragostei”, conturează specificul. Lirica este , într-o primă viziune, “Reverie explorând abisul.” (Locuire)
Detectăm două direcţii diametral opuse în lirica poetului. Una centripetă care duce spre abisuri şi alta centrifugă care invadează cosmosul: „Atenţie la universul fosforescent! Total neacademică litografie purtându-ne pe doar bănuite căi. Ambiguitatea evidenţiază prima direcţie secretă, stare sufletească transportată lângă meridianele enigmei (muzica stelei aşteptate să se nască.). Iernile vor evada târziu. Luna contra soarelui. Regim liric.” (Regim) Paradoxala inimă transparentă şi casantă, de sticlă, constituie motorul imobil aristotelian, „roata de sticlă” a liricii lui Octavian Mihalcea. 
Microcosmosul şi macrocosmosul se împletesc într-o ambiguitate fraternă. Ca şi regimul diurn şi cel nocturn al imaginarului.
Poetul pândeşte manifestările inconştientului pentru a le surprinde în pagina albă. Simbolurile urcă din abisuri parcă pe o scară rulantă. În acest context, desenele lui Alex Ivanov, ilustratorul cărţii, manifestă o deosebită relevanță. 

LUCIAN GRUIA

marți, 28 iunie 2016

Poezie (şi) dincolo de poezie

Cea mai recentă carte a lui Octavian Mihalcea (Umbra de fier, Editura Semne, Bucureşti, 2016) confirmă cu claritate ceea ce poetul anunța încă de la debut, în 2004. Avem de a face cu un poet matur, deplin stăpân pe mijloacele de exprimare artistică, original şi bine conturat stilistic. Scrisul lui pare a fi un modus vivendi căruia i s-a dedicat cu toată puterea ființei sale, lirizând filosofic o gamă complexă (aproape totală) de sentimente, trăiri, impresii. Poezia lui, cu precădere aceea din acest volum, este rudă bună cu lirica lui Victor Teleucă, lirosoful de dincolo de Prut, definit de criticul  şi istoricul literar Mihai Cimpoi ca fiind Nichita Stănescu al Basarabiei. Cel puţin prin viziune şi modernitate! Aşadar, Octavian Mihalcea este poetul unei sublimări artistice remarcabile, care aprinde surprinzător de uşor cuvintele cu amnarul inspiraţiei şi harului, trecându-le printr-o ardere totală, sacrificându-le pentru a le sanctifica dincolo de ardere, ajungând să-şi extragă esențele din jarul care topeşte totul, dând acestui tot formă nouă.  Din acest punct de vedere, poezia lui Octavian Mihalcea are toate ingredientele unicității, ea continuând să se zbată şi mai puternic parcă de unde se termină, uneori de acolo abia începând. De fapt, însuşi poetul subliniază că „...versul trăieşte dincolo, în labirintul rănit, nescos la lumină.” (Versul trăieşte dincolo) Şi trăieşte singur, fiindcă „...poetul nu mai există, s-a retras cu tăcerea aproape.”(Cheaguri) Pare un paradox, dar nu este decât expresia unui inefabil meşteşug propriu doar acelora născuți anume pentru a face cu cuvintele tot ce le dictează inima. În acest punct, creația lui Octavian Mihalcea devine expresia unei chintesențe pe care Fernando Pessoa a definit-o aforistic în doar câteva cuvinte: dacă inima ar gândi s-ar opri! Asemenea ilustrului înaintaş lusitan, Octavian Mihalcea urcă, prin forța aparte a lirismului său, la înălțimea unei împliniri artistice care îl fixează într-un  fel al lui, cu totul deosebit, anume spre a fi singur. Iar această singurătate a creatorului este palpabilă în fiece poem, sintagmele în care verbul lipseşte dar îşi face simțită prezența şi imprevizibilele asocieri de cuvinte sunt relevante. Poeme întregi (Pasărea lui Hermes) nu au niciun verb! Iar altele (Sub pleoape, Balans, Apariție, Manieră, Greu încadrabil etc.) îşi ţin foarte bine respiraţia în aerul rarefiat al creaţiei cu un singur verb. În întregul ei, cartea îţi crează senzaţia  unui vehicul mergând cu toate luminile aprinse pe deasupra stelelor. Şi se face nu doar văzută, ci mai ales auzită. O muzică diafană pluteşte în amplul amfiteatru al limbii române, cu ajutorul ei şi din cauza ei. Sub bagheta dirijorului Octavian Mihalcea „...viola mângâie aripile marelui concert...”( Împărţire)  pentru a se integra în „...muzica stelei aşteptate să se nască.“ (Regim) 
În final, pentru a-mi întări afirmațiile, dar mai ales pentru a răsplăti cititorii care au avut răbdarea să citească până aici, adaug câteva mărgăritare din salba de nestemate a poetului, care demonstrează că „Poezia trezeşte oricând culoarea ochilor” (Efect), deschizând totodată larg porţile sufletului. Astfel „Ochi tăiaţi gonesc liniştea din ramă în ramă” (În ramă veche) dar nasc şi „Ploi vechi la margine de tunet”(Umbra de fier).

FIRIȚĂ CARP

luni, 13 iunie 2016

IMERSIUNILE ÎNĂLȚĂRII

Este greu să pătrunzi prin stratul ireal de cuvinte în adâncul unor înțelesuri atât de ocultate, cum se întâmplă în poemele lui Octavian Mihalcea din volumul "Umbra de fier", recent apărut la Editura Semne. E ca și cum ai săvârși taina unui ritual. Rostirile sunt, pe cât de sentențioase, pe atât de candide, pe cât de amenințătoare, pe atât de atractive, pentru că magia lor așterne o catifea roșie peste retina verbelor, astfel încât luciul ghilotinei pare definitiv înfrânt. Moartea, ca supremație a întunericului, devine astfel o neputincioasă complice la taina de necuprins a nașterii. Ea este guvernanta care are în sarcină, de fapt, educația sufletului sensibil, ea este răspunzătoare de ceea ce se află înapoia privirii, în adâncul retinei, în apa tulbure a lacurilor cântate de poeții romantici. Sub lună, Apolo pare un trist gropar al sentimentelor ce nu își găsesc mormântul. Către ce limite ne poartă acest poet stelar, către ce margini ale neînțelesurilor? Poetul poartă în piept răni pioase. Piatra nu își mai găsește umbra adevărată, zăpezile devin un fel de așteptare a luminii, a luminii adevărului, taină a oglinzii întinse ca o criptă peste imaginea greu de exprimat în cuvinte, un fel de posibil sărut. Totul parcă se petrece în ruinele unei catedrale gotice, în alveolele gheții, ele însăși păstrătoare a luminii neîmpărtășite. Culorile se amestecă la nesfârșit până când negrul, care de fapt nu este o culoare, ci anularea tuturor culorilor, devine flamură a singurătății. Versurile poetului Octavian Mihalcea sunt un strigăt înăbușit în sânge. Cine să-l audă, cine să-l înțelegă? Legendele poartă în vârful sabiei flamura suferinței. Miza versurilor din această carte este pusă pe substanța culorilor, pe simboluri indescifrabile, pe ceea ce se ascunde în lumina ochilor, în spatele pleoapelor care trag mari obloane în fața realității. "Vechea smoală adăugată pe marmură", o teribilă imagine a întâlnirii luminii cu întunericul. Totul este o sublimă înșelătorie a simțurilor, un osuar al iluziilor, o picătură străvezie pe geamul viu al realității. Lumina devine o săgeată incapabilă să ucidă. Până și moartea devine o realitate incertă, câtă vreme instrumentele ei, atât de eficiente, nu te mai pot înfrânge. Poemele cuprine în volumul "Umbra de fier" sunt ca niște imense dirijabile înălțate pe cerul poeziei. Cine are puterea să urce în nacela de vis care se înalță tulburător de sus?

LIVIU VIȘAN

miercuri, 8 iunie 2016

Întru redescoperirea cronologiei sacre

Obişnuim, în ultima vreme, să etichetăm şi să aplicăm ştampile reci, mai ales în faţa lucrurilor pe care nu avem răbdarea să le aprofundăm. Astfel privind situaţia, în cazul noului volum, al şaselea, publicat de poetul Octavian Mihalcea şi intitulat „Umbra de fier”, formula în care s-ar încadra ar fi: minimalism camuflat într-o formă de textualism sau textualism fragmentat în forme minimale.
Numai că un astfel de punct de vedere nu poate descrie îmbucurător multitudinea de sensuri, nivelul superior al abstractizării şi gradul remarcabil de maturizare la care a ajuns autorul.
Deoarece poetul nu lasă loc de ambiguităţi, ci se prezintă în condiţii de rigurozitate, calitate şi claritate textuală superioare, „Copiem cristale veneţiene [...]” (Împletiţi). De altfel, dă impresia unei mari siguranţe de sine în abordarea scrierii sale. Nu are pierderi de energie; rămâne mereu la un nivel înalt, revenirea propriei respiraţii a cititorului realizându-se prin porţii bune de aer, oferite, tot ritmat, prin indicii, în descifrarea mesajelor, aşezate din loc în loc.
Ne referim, evident, la: „Urmăriţi artefactul omenesc nud.” (Orologii) (p. 15), „Numere peste tot.” (Numere) (p. 20) sau „Vin adânci destăinuiri, treptat [...]” (Poetul pictează poveşti) (p. 25). Precum şi la: „Răsucirea cheilor cotropitoare.” (Manieră) (p. 56), pentru ca, pe pagina alăturată să ne spună, şi mai clar, calea de respectat: „Fără atingere fixă, doar aşa fiind continuată plutirea singură.” (Dans) (p. 57).
Şi, iată că, dacă urmărim firul acestor coduri, indicii sau chei, pentru care am scris special, nu numai numele poemelor, ci şi numerele paginilor unde le găsim, în paranteze separate, observăm că acesta se aşază magistral în cronologia lor. Dar, şi mai mult, mergând spre ultima parte, clarifică lucrurile, precum spuneam iniţial: „[...] globuri şi chei şi valuri” (Şarada) (p. 78), într-un poem neaşteptat, cu aspect de ghicitoare şi, totuşi, am zice, necesar în economia volumului, care altfel ar arbora un aer prea monoton prin seriozitate şi gravitate. De altfel, aflăm imediat, în pagina următoare, şi unde se află rezolvarea enigmei, prin: „Doar la sfârşit auzim răspunsul.” (Aur presat).
Toate poemele acestui volum sunt adevărate revelaţii cu marcaje minimaliste, atât de bine stăpânite, de cele mai multe ori prin propoziţii foarte scurte, şi reprezintă un fel de tălmăcire episodică a istoriei creaţiei, în subsidiar cu trimiteri biblice şi la diverse mituri, prin simboluri; plecând de la „[...] «da» primului strigăt arborescent, aburul îmbrăţişând tinere rădăcini” (Strigăt arborescent), adică de la transformarea din faţa ţipătului care porneşte viaţa în realitate, până la, în final, trimiterea, din nou, la start, circular, în speranţa că vom găsi cheia în cercuri: „Sunetul ne ameţeşte şi admiră începutul” (Locuire), precum într-un joc fără sfârşit.
Şi nu uită să ne atenţioneze, în poemul Nimb, că: „Simţim apropierea versurilor neascunse. Cuvintele ar sfâşia multe.” şi că, imediat, în pagina ce îl succede: „Aluzia estompată se răspândeşte, odată cu puterea şarpelui-herald” (Solzi şi stampe). Va să zică, apare, fără întârziere, şarpele după „nimb”. Iată, şi ispita în condiţiile raiului!
Punerea aceasta în scenă a celor vechi, realizată cu atenţie, raţional, nu evită existenţa ceţurilor, care încearcă să îmbrace „şarada”, despre care spuneam, într-un voal. Pentru că, nu-i aşa, provocările nu ne omoară (neapărat!), ci ne fac să ni le dorim mereu: „[...] aşteptăm săgeţile. Săgeţile care nu mai ucid.” (Detaliu).
De asemenea, poetul are curajul de a-şi expune temerile, „Lumini cutremurând inimi” (Despre eliberare), care apar în faţa libertăţii. Asta fiindcă le-a găsit, se pare, antidotul prin faptul că ştie despre sfârşit; sfârşitul izbăvitor, echivalent cu moartea. Şi, deşi aceasta încă nu spală patimile, îl face să creadă în tămăduire: „Doar şamanii dansează frenetic [...]” (Captivitate).
Avertizându-ne mereu că va merge cât mai în adâncuri, în ciuda celor spuse, ne îndeamnă spre înainte: „Pioase răni mai departe.” (Sub pleoape), pentru ca prin tuşe scurte, retezate, să ne dezvăluie anii din trunchiul arborelui, care devine, în final, cărbune: „Spectacol matur despre orologii. Doar plăcile se acoperă cu ceară lângă templul cărbunelui” (Orologii).
Deşi urmăreşte, mereu concentrat, trecerea timpului, rămâne fericit tot sub oblăduirea libertăţii, „Căi fără reguli.” (Efect), sau, mai degrabă, a dorinţei de eliberare, „Suntem împletiţi cu zidul, cu vieţile perforate la distanţă, mai mult figuri pentru fastul baroc”; în acest stil care oferă libertate şi drum prielnic imaginaţiei, fanteziei.
După explorarea trecutului, precum în „Vechiul Testament”, totuşi, „Rămâne discul noilor timpi” (Poză), „Noul Testament”, şi, din nou, ne atrage atenţia, de data aceasta, asupra viitorului tulbure, neîncetat îndreptat spre „Apocalipsă”: „Lăzi cubice înfrăţite cu prăbuşirea” sau spre: „[...] pericolul retezării şi Salomeea dansând. Va veni ziua.” (Lângă mine), spusă plat, hotărât şi fără echivocuri; cu referire indirectă la Sfântul Ioan Botezătorul. Şi, încă, pentru întărirea argumentului biblic, ne oferă şi accentul necesar al Sfintei Treimi: „[...] exact la fel ca triunghiul tainei”, într-un poem cu titlu simbolic, respectiv Nu cred, pentru ca apoi în Destăinuiri, iarăşi pe pagina imediat următoare, să vorbească despre legătura cu lumea cealaltă, care se realizează prin îngeri: „[...] codul istoriei transmis artistic prin manuale îngereşti [...]”. Pentru ca, mai târziu, să citim poemul Versul trăieşte dincolo, cu un titlu atât de elocvent.
În plus, abilitatea sa auctorială, demonstrată din plin, nu dă semne de concetism; concluzie care vine, iarăşi, să ofere puncte în favoarea poetului.
Sigur că, în final, nu putem să mai adăugăm decât că acest volum de poeme, această construcţie atât de stabilă, denotând forţă scriitoricească, vine să întregească personalitatea aparte a poetului Octavian Mihalcea, care se situează cumva într-un rol de precursor, pregătind terenul pentru explorări şi dezvoltări ulterioare, spre zone şi mai înalte de rafinament, subtilitate şi, de ce nu, de ingeniozitate.

(Octavian Mihalcea, Umbra de fier, poezii, Editura Semne, Bucureşti, 2016, 88 p.)

Mihaela-Mariana Cazimirovici