luni, 8 august 2016

Stampe și emoții fine

Recentul volum al lui Octavian Mihalcea, Umbra de fier (Editura Semne, București, 2016), continuă linia poetică inițiată în Epicriza (Editura Semne, București, 2011), extinzând aria de potențialitate a semnificabilului imagistic oferit de fața nevăzută a lucrurilor și decantând mai atent rezultatul actului contemplativ. Dacă în Epicriza prevalau distorsiunile conceptuale și succesiunile derutante de sensuri ambivalente, în volumul de față poetul organizează mai riguros scenariul vizionar, țintind spre o prevalare a simbolisticii oferite de imagine față de exprimabilul conținut de limbaj.
O gestică a sugerării prin secvențe imagistice se află tot timpul cu un pas înaintea dezvăluirii enunțiative, dând astfel loc de începere unui straniu univers compus din elemente disparate, alergându-se unele pe altele sub gravitații solubile în picăturile de disperare ce stropesc tablouri suprarealiste, grotești sau abstracționiste: Atenție la universul fosforescent! Total neacademică litografie purtându-ne pe doar bănuite căi. Ambiguitatea evidențiază prima direcție secretă, stare sufletească transportată lângă meridianele enigmei (muzica stelei așteptate să nască)... (Regim). Noi începem cu ceea ce e sfârșitul cauzei care ne-a creat par să sugereze poemele lui Octavian Mihalcea, iar prin această răsturnare cochiliile înțelesurilor secunde se sparg, lăsând ca vuietul lor să inunde pajiștile pe care statuile cuvintelor își spun rugăciunea: Moartea nu poate fi influențată. Nici teama de ea. Cumplită energie a zeilor. Se descarcă furii peste patimi, mâini revenite la origine, cu neputință de uitat. Prizonieri din afară spre interior, amintim mormintele sufletului. Captivitate strânsă la piept. Doar șamanii dansează frenetic lângă Apolo cel prea părăsit sub Lună. (Captivitate) Între imagine și elementul denotativ poetul interpune aluzii estompate sau îngenunchieri transparente, invocând vopsirea semnului în negru, ceea ce duce la pierderea lui ca reper de cognoscibilitate. Prin aceasta, spațiul dintre imaginea poetică și mesajul receptat de cel care o decodifică devine un câmp autonom, construindu-și de sine stătător o simbolistică ce nu va influența numai actul interpretării, ci întreaga configurație a mesajului receptat: Romburi crăpate ca model pentru episodul colțului, când plantele oglindesc intrarea într-o zonă foarte sensibilă, deloc întâmplătoare. Atenție la rugurile fără ființă! Mereu vertijul, deasupra îngerului pământean, atrage unghiurile foarte reci. Aproape, inima ca o roată de sticlă trăitoare în poate singurii ochi ce știu să mulțumească. (Roată de sticlă)
Obiecte de muzeu, artefacte, panoplii – sunt imagini care se desfac și curg peste un peisaj atârnat în lanț: Arde legenda – mozaic excomunicat cândva. Prim rol. Urmăriți artefactul omenesc nud. Sau chiar poziția sabiei peste verdele strălucitor. Peisajul atârnat în lanț. Totuși panoplia va suferi. Spectacol matur despre orologii. Doar plăcile se acoperă cu ceară lângă templul cărbunelui. Prin vis revin fântânile. Plutesc icoane de ceai. (Orologii). Poemul devine o stampă manevrată de privire iar imaginea pe care vrea s-o sugereze este o deschidere spre o altă perspectivă, în care lucrurile se orânduiesc spre a ne sugera semnificații ascunse: Poezia trezește oricând culoarea ochilor. Artificiu la o scară deloc oarecare. Porțelanul va zbura pe o mare spirală de argilă arsă. Căi fără reguli. Așa cum se știe, aici, topoarele vor fi mereu violete. Tăioase trupuri sub pendulă. E așteptat steagul altor ochiri. Pelicanul viitorului regal. Inel sub formă de trandafir. (Efect)
Pentru cititor, salturile paradoxale ale tușelor descriptive par derutante,uneori chiar ilogice: Acea mișcare lentă, braț tocmai trezit din vis, așa cum fin încercuiești secretul la poalele munților. Mare grijă la oase – reci contaminări ce așteaptă întoarcerea. Studiul se va repeta îndelung. Cu ochiul iarăși fix. La sfârșit vei decupa capul și aripile puțin obișnuite. (Capul și aripile). Vrem sau nu vrem, poemul ne duce cu gândul la scriitura automată, la acea voce care îi rostește lui Breton formidabila frază ce va deveni emblema suprarealismului: E acolo un om tăiat în două de o fereastră. Și logica și legile fizicii sunt abandonate de suprarealiști, în favoarea unui joc al hazardului în emiterea discursului poetic. Octavian Mihalcea are grijă să infuzeze realitatea cu o doză emoțională aptă să deschidă, prin tehnica dezvăluirii minuțioase, ca o strângere lentă de cortină, revelații subtile: Spui că doar acolo e liniște. Nu aud parfumuri grele, despre care nici nu ai vrea să vorbești. Pare că vegetația protejează dovezile. Afară simți (da, chiar ăsta e cuvântul cutremurător!) cum te vânează altă liniște. Poate nu există, nu poate exista. Mai bine zbori cu îngerii și aroma teilor. Tușe salvatoare. (Altă liniște)
Alte poeme sunt parcă ecouri ale unor voci aflate în transă, descriind secvențe dintr-o lume ambiguă, unde obiectele expuse sunt dizolvate în atmosfera de o stranie inconsistență. Cel care le privește este la rândul său un actant ambiguu, - poate fi poetul, ca ghid cu remarci stupefiante sau poate fi Obiectul însuși, transformat în observator al propriei halucinații: Așa e realitatea eterului. Trist exil al flăcărilor diafane. Rădăcinile sunt neperitoare, doar cheia supliciului însingurează atingerile odată prețioase. Amenințarea pândește lumina. Florile iau trup animal. Joc inconfundabil (libertatea eterului). Umbră purtată cu încredere pe sub clopot. O singură noapte. O singură apă. Un singur astru fără durere. (Libertatea eterului)
Neîndoielnic, Octavian Mihalcea știe să-și aleagă perspectivele ce sugerează o relație invizibilă a obiectelor cu realul, din care nu doar imaginea este semnificantă, ci și absența ei ca preludiu al dezvăluirii ce va urma. Am putea spune că lucrurile se retrag în cămașa semnificației lor inaparente, spre a lăsa loc liber unei interpretări eidetice. Așa cum  planul de fundal al unei picturi este invizibilul pe care privirea îl intuiește în realul din față devenit transparent (Nicolai Hartmann, Estetica, Ed. Univers, 1974, pg. 87), la fel înțelesul secund al enunțului poetic poate deschide un fel de vizibilitate a invizibilului într-o multitudine de interpretări suverane: Tot mai regretatele adâncimi vestesc discreția lagunii. Mereu nouă, mângâierea măștilor pierdute. Din globul necunoscut vorbește legea redusă la esență. Valul – înaltă robie miraculoasă. Punere în scenă. Castel vestitor. (Castel) Din acest punct de vedere, Umbra de fier este și o colecție de impresii fine despre relația dintre omul aflat la apogeul receptării și mijloacele tot mai sofisticate prin care universul obiectual îi este revelat.

Nicolae Boghian

joi, 30 iunie 2016

UMBRA DE FIER

Motto:
„Fiorul suprareal acoperă orice templu.”                                    
(Octavian Mihalcea - În comun)

Octavian Mihalcea s-a născut la 3 septembrie 1976, în Bucureşti,  a  absolvit Facultatea de Filosofie (în anul 2000) şi a obţinut masteratul în Teoria literaturii şi Literatură comparată (în anul 2011), la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din capitală. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. 
A publicat următoarele volume individuale de versuri: Bărbatul artei sângerează fluturi (Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2004); Flagel (Editura Tritonic, Bucureşti, 2008), Epicriza (Editura Semne, Bucureşti, 2011); Poezii (Editura Fundaţiei Culturale Antares, 2012); Bestii şi bsme/Brutes et contes bleus (Editura Eikon, 2014) şi Umbra de fier (Editura SemnE, 2016) pe care îl comentez în continuare.
Octavian Mihalcea  este un suprarealist ce se revendică din Gérard de Nerval, pe care-l numeşte într-un poem “meşter straniu în labirint.” (Sub pleoape). 
Stranietatea constituie şi o caracteristică a versurilor autorului nostru. Sonorităţi metalice ne captează auzul. Obiectele dobândesc o “umbră de fier”, semn că ne găsim în ultima epocă a ciclului cosmic Kali Yuga: "Până atunci – umbra de fier! (…) Prin tunel arde spectacolul pictat fără trup.” (Umbra de fier). Tunelul leagă lumile iar focul regenerează viaţa.
Ne aflăm în plină metempsihoză: “Noi învăluiri, alte puneri în scenă.” (Noi învăluiri) Sufletul, prin oameni, poartă “măşti de carne” (Măşti). În viaţă suntem prizonierii trupului efemer: “Prizonieiri din afară spre interior, amintim mormintele sufletului.” (Captivitate) 
Referiri la suprarealism se fac în mai multe poezii care se constituie într-o artă poetică marca Octavian Mihalcea. Sunt invocate valenţele inconştientului şi libertatea totală de creaţie: “Altfel decât imagine uşoară sau luxură, ca o baie sublimă îndepărtând raţiunea. (…) Instalaţia de avangardă funcţionează (Mostră), iar poezia reprezintă “căi fără reguli.” (Efect) 
De suprarealism ţin şi referinţele picturale: “Prin aer, elogiul piruetei – detaliu din Chagall.” (Detaliu). Din altă poezie ne invadează Strigătul lui Munch: “Enigma centrului ascuţit urmează aglomerarea. Distanţele vor fi mereu altele. Modificate alunecări după strigăt. Răsucire sufletească într-o poziţie nesupusă, la fel ca sclipirea sângelui prin labirint.” (După strigăt). În consecinţă: “Definitiv, poetul pictează poeveşti.” (Poetul pictează poveşti – lui Liviu Vişan)
Simbolurile ocupă un loc privilegiat: “triunghiul tainei”, labirintul vieţii, sângele, “centrul ascuţit”, aurul alchimic etc. Este accentuată predilecţia pentru medievalităţi: embleme, panoplii, blazoane, piei de Cordoba, sarcofage, tratate despre înhumare etc. Toate acestea transfigurează poezia lui Octavian Mihalcea într-un “covor secret” în care “codul istoriei transmis artistic prin manuale îngereşti, plimbat abisal,  împrumutat dragostei”, conturează specificul. Lirica este , într-o primă viziune, “Reverie explorând abisul.” (Locuire)
Detectăm două direcţii diametral opuse în lirica poetului. Una centripetă care duce spre abisuri şi alta centrifugă care invadează cosmosul: „Atenţie la universul fosforescent! Total neacademică litografie purtându-ne pe doar bănuite căi. Ambiguitatea evidenţiază prima direcţie secretă, stare sufletească transportată lângă meridianele enigmei (muzica stelei aşteptate să se nască.). Iernile vor evada târziu. Luna contra soarelui. Regim liric.” (Regim) Paradoxala inimă transparentă şi casantă, de sticlă, constituie motorul imobil aristotelian, „roata de sticlă” a liricii lui Octavian Mihalcea. 
Microcosmosul şi macrocosmosul se împletesc într-o ambiguitate fraternă. Ca şi regimul diurn şi cel nocturn al imaginarului.
Poetul pândeşte manifestările inconştientului pentru a le surprinde în pagina albă. Simbolurile urcă din abisuri parcă pe o scară rulantă. În acest context, desenele lui Alex Ivanov, ilustratorul cărţii, manifestă o deosebită relevanță. 

LUCIAN GRUIA

marți, 28 iunie 2016

Poezie (şi) dincolo de poezie

Cea mai recentă carte a lui Octavian Mihalcea (Umbra de fier, Editura Semne, Bucureşti, 2016) confirmă cu claritate ceea ce poetul anunța încă de la debut, în 2004. Avem de a face cu un poet matur, deplin stăpân pe mijloacele de exprimare artistică, original şi bine conturat stilistic. Scrisul lui pare a fi un modus vivendi căruia i s-a dedicat cu toată puterea ființei sale, lirizând filosofic o gamă complexă (aproape totală) de sentimente, trăiri, impresii. Poezia lui, cu precădere aceea din acest volum, este rudă bună cu lirica lui Victor Teleucă, lirosoful de dincolo de Prut, definit de criticul  şi istoricul literar Mihai Cimpoi ca fiind Nichita Stănescu al Basarabiei. Cel puţin prin viziune şi modernitate! Aşadar, Octavian Mihalcea este poetul unei sublimări artistice remarcabile, care aprinde surprinzător de uşor cuvintele cu amnarul inspiraţiei şi harului, trecându-le printr-o ardere totală, sacrificându-le pentru a le sanctifica dincolo de ardere, ajungând să-şi extragă esențele din jarul care topeşte totul, dând acestui tot formă nouă.  Din acest punct de vedere, poezia lui Octavian Mihalcea are toate ingredientele unicității, ea continuând să se zbată şi mai puternic parcă de unde se termină, uneori de acolo abia începând. De fapt, însuşi poetul subliniază că „...versul trăieşte dincolo, în labirintul rănit, nescos la lumină.” (Versul trăieşte dincolo) Şi trăieşte singur, fiindcă „...poetul nu mai există, s-a retras cu tăcerea aproape.”(Cheaguri) Pare un paradox, dar nu este decât expresia unui inefabil meşteşug propriu doar acelora născuți anume pentru a face cu cuvintele tot ce le dictează inima. În acest punct, creația lui Octavian Mihalcea devine expresia unei chintesențe pe care Fernando Pessoa a definit-o aforistic în doar câteva cuvinte: dacă inima ar gândi s-ar opri! Asemenea ilustrului înaintaş lusitan, Octavian Mihalcea urcă, prin forța aparte a lirismului său, la înălțimea unei împliniri artistice care îl fixează într-un  fel al lui, cu totul deosebit, anume spre a fi singur. Iar această singurătate a creatorului este palpabilă în fiece poem, sintagmele în care verbul lipseşte dar îşi face simțită prezența şi imprevizibilele asocieri de cuvinte sunt relevante. Poeme întregi (Pasărea lui Hermes) nu au niciun verb! Iar altele (Sub pleoape, Balans, Apariție, Manieră, Greu încadrabil etc.) îşi ţin foarte bine respiraţia în aerul rarefiat al creaţiei cu un singur verb. În întregul ei, cartea îţi crează senzaţia  unui vehicul mergând cu toate luminile aprinse pe deasupra stelelor. Şi se face nu doar văzută, ci mai ales auzită. O muzică diafană pluteşte în amplul amfiteatru al limbii române, cu ajutorul ei şi din cauza ei. Sub bagheta dirijorului Octavian Mihalcea „...viola mângâie aripile marelui concert...”( Împărţire)  pentru a se integra în „...muzica stelei aşteptate să se nască.“ (Regim) 
În final, pentru a-mi întări afirmațiile, dar mai ales pentru a răsplăti cititorii care au avut răbdarea să citească până aici, adaug câteva mărgăritare din salba de nestemate a poetului, care demonstrează că „Poezia trezeşte oricând culoarea ochilor” (Efect), deschizând totodată larg porţile sufletului. Astfel „Ochi tăiaţi gonesc liniştea din ramă în ramă” (În ramă veche) dar nasc şi „Ploi vechi la margine de tunet”(Umbra de fier).

FIRIȚĂ CARP

luni, 13 iunie 2016

IMERSIUNILE ÎNĂLȚĂRII

Este greu să pătrunzi prin stratul ireal de cuvinte în adâncul unor înțelesuri atât de ocultate, cum se întâmplă în poemele lui Octavian Mihalcea din volumul "Umbra de fier", recent apărut la Editura Semne. E ca și cum ai săvârși taina unui ritual. Rostirile sunt, pe cât de sentențioase, pe atât de candide, pe cât de amenințătoare, pe atât de atractive, pentru că magia lor așterne o catifea roșie peste retina verbelor, astfel încât luciul ghilotinei pare definitiv înfrânt. Moartea, ca supremație a întunericului, devine astfel o neputincioasă complice la taina de necuprins a nașterii. Ea este guvernanta care are în sarcină, de fapt, educația sufletului sensibil, ea este răspunzătoare de ceea ce se află înapoia privirii, în adâncul retinei, în apa tulbure a lacurilor cântate de poeții romantici. Sub lună, Apolo pare un trist gropar al sentimentelor ce nu își găsesc mormântul. Către ce limite ne poartă acest poet stelar, către ce margini ale neînțelesurilor? Poetul poartă în piept răni pioase. Piatra nu își mai găsește umbra adevărată, zăpezile devin un fel de așteptare a luminii, a luminii adevărului, taină a oglinzii întinse ca o criptă peste imaginea greu de exprimat în cuvinte, un fel de posibil sărut. Totul parcă se petrece în ruinele unei catedrale gotice, în alveolele gheții, ele însăși păstrătoare a luminii neîmpărtășite. Culorile se amestecă la nesfârșit până când negrul, care de fapt nu este o culoare, ci anularea tuturor culorilor, devine flamură a singurătății. Versurile poetului Octavian Mihalcea sunt un strigăt înăbușit în sânge. Cine să-l audă, cine să-l înțelegă? Legendele poartă în vârful sabiei flamura suferinței. Miza versurilor din această carte este pusă pe substanța culorilor, pe simboluri indescifrabile, pe ceea ce se ascunde în lumina ochilor, în spatele pleoapelor care trag mari obloane în fața realității. "Vechea smoală adăugată pe marmură", o teribilă imagine a întâlnirii luminii cu întunericul. Totul este o sublimă înșelătorie a simțurilor, un osuar al iluziilor, o picătură străvezie pe geamul viu al realității. Lumina devine o săgeată incapabilă să ucidă. Până și moartea devine o realitate incertă, câtă vreme instrumentele ei, atât de eficiente, nu te mai pot înfrânge. Poemele cuprine în volumul "Umbra de fier" sunt ca niște imense dirijabile înălțate pe cerul poeziei. Cine are puterea să urce în nacela de vis care se înalță tulburător de sus?

LIVIU VIȘAN

miercuri, 8 iunie 2016

Întru redescoperirea cronologiei sacre

Obişnuim, în ultima vreme, să etichetăm şi să aplicăm ştampile reci, mai ales în faţa lucrurilor pe care nu avem răbdarea să le aprofundăm. Astfel privind situaţia, în cazul noului volum, al şaselea, publicat de poetul Octavian Mihalcea şi intitulat „Umbra de fier”, formula în care s-ar încadra ar fi: minimalism camuflat într-o formă de textualism sau textualism fragmentat în forme minimale.
Numai că un astfel de punct de vedere nu poate descrie îmbucurător multitudinea de sensuri, nivelul superior al abstractizării şi gradul remarcabil de maturizare la care a ajuns autorul.
Deoarece poetul nu lasă loc de ambiguităţi, ci se prezintă în condiţii de rigurozitate, calitate şi claritate textuală superioare, „Copiem cristale veneţiene [...]” (Împletiţi). De altfel, dă impresia unei mari siguranţe de sine în abordarea scrierii sale. Nu are pierderi de energie; rămâne mereu la un nivel înalt, revenirea propriei respiraţii a cititorului realizându-se prin porţii bune de aer, oferite, tot ritmat, prin indicii, în descifrarea mesajelor, aşezate din loc în loc.
Ne referim, evident, la: „Urmăriţi artefactul omenesc nud.” (Orologii) (p. 15), „Numere peste tot.” (Numere) (p. 20) sau „Vin adânci destăinuiri, treptat [...]” (Poetul pictează poveşti) (p. 25). Precum şi la: „Răsucirea cheilor cotropitoare.” (Manieră) (p. 56), pentru ca, pe pagina alăturată să ne spună, şi mai clar, calea de respectat: „Fără atingere fixă, doar aşa fiind continuată plutirea singură.” (Dans) (p. 57).
Şi, iată că, dacă urmărim firul acestor coduri, indicii sau chei, pentru care am scris special, nu numai numele poemelor, ci şi numerele paginilor unde le găsim, în paranteze separate, observăm că acesta se aşază magistral în cronologia lor. Dar, şi mai mult, mergând spre ultima parte, clarifică lucrurile, precum spuneam iniţial: „[...] globuri şi chei şi valuri” (Şarada) (p. 78), într-un poem neaşteptat, cu aspect de ghicitoare şi, totuşi, am zice, necesar în economia volumului, care altfel ar arbora un aer prea monoton prin seriozitate şi gravitate. De altfel, aflăm imediat, în pagina următoare, şi unde se află rezolvarea enigmei, prin: „Doar la sfârşit auzim răspunsul.” (Aur presat).
Toate poemele acestui volum sunt adevărate revelaţii cu marcaje minimaliste, atât de bine stăpânite, de cele mai multe ori prin propoziţii foarte scurte, şi reprezintă un fel de tălmăcire episodică a istoriei creaţiei, în subsidiar cu trimiteri biblice şi la diverse mituri, prin simboluri; plecând de la „[...] «da» primului strigăt arborescent, aburul îmbrăţişând tinere rădăcini” (Strigăt arborescent), adică de la transformarea din faţa ţipătului care porneşte viaţa în realitate, până la, în final, trimiterea, din nou, la start, circular, în speranţa că vom găsi cheia în cercuri: „Sunetul ne ameţeşte şi admiră începutul” (Locuire), precum într-un joc fără sfârşit.
Şi nu uită să ne atenţioneze, în poemul Nimb, că: „Simţim apropierea versurilor neascunse. Cuvintele ar sfâşia multe.” şi că, imediat, în pagina ce îl succede: „Aluzia estompată se răspândeşte, odată cu puterea şarpelui-herald” (Solzi şi stampe). Va să zică, apare, fără întârziere, şarpele după „nimb”. Iată, şi ispita în condiţiile raiului!
Punerea aceasta în scenă a celor vechi, realizată cu atenţie, raţional, nu evită existenţa ceţurilor, care încearcă să îmbrace „şarada”, despre care spuneam, într-un voal. Pentru că, nu-i aşa, provocările nu ne omoară (neapărat!), ci ne fac să ni le dorim mereu: „[...] aşteptăm săgeţile. Săgeţile care nu mai ucid.” (Detaliu).
De asemenea, poetul are curajul de a-şi expune temerile, „Lumini cutremurând inimi” (Despre eliberare), care apar în faţa libertăţii. Asta fiindcă le-a găsit, se pare, antidotul prin faptul că ştie despre sfârşit; sfârşitul izbăvitor, echivalent cu moartea. Şi, deşi aceasta încă nu spală patimile, îl face să creadă în tămăduire: „Doar şamanii dansează frenetic [...]” (Captivitate).
Avertizându-ne mereu că va merge cât mai în adâncuri, în ciuda celor spuse, ne îndeamnă spre înainte: „Pioase răni mai departe.” (Sub pleoape), pentru ca prin tuşe scurte, retezate, să ne dezvăluie anii din trunchiul arborelui, care devine, în final, cărbune: „Spectacol matur despre orologii. Doar plăcile se acoperă cu ceară lângă templul cărbunelui” (Orologii).
Deşi urmăreşte, mereu concentrat, trecerea timpului, rămâne fericit tot sub oblăduirea libertăţii, „Căi fără reguli.” (Efect), sau, mai degrabă, a dorinţei de eliberare, „Suntem împletiţi cu zidul, cu vieţile perforate la distanţă, mai mult figuri pentru fastul baroc”; în acest stil care oferă libertate şi drum prielnic imaginaţiei, fanteziei.
După explorarea trecutului, precum în „Vechiul Testament”, totuşi, „Rămâne discul noilor timpi” (Poză), „Noul Testament”, şi, din nou, ne atrage atenţia, de data aceasta, asupra viitorului tulbure, neîncetat îndreptat spre „Apocalipsă”: „Lăzi cubice înfrăţite cu prăbuşirea” sau spre: „[...] pericolul retezării şi Salomeea dansând. Va veni ziua.” (Lângă mine), spusă plat, hotărât şi fără echivocuri; cu referire indirectă la Sfântul Ioan Botezătorul. Şi, încă, pentru întărirea argumentului biblic, ne oferă şi accentul necesar al Sfintei Treimi: „[...] exact la fel ca triunghiul tainei”, într-un poem cu titlu simbolic, respectiv Nu cred, pentru ca apoi în Destăinuiri, iarăşi pe pagina imediat următoare, să vorbească despre legătura cu lumea cealaltă, care se realizează prin îngeri: „[...] codul istoriei transmis artistic prin manuale îngereşti [...]”. Pentru ca, mai târziu, să citim poemul Versul trăieşte dincolo, cu un titlu atât de elocvent.
În plus, abilitatea sa auctorială, demonstrată din plin, nu dă semne de concetism; concluzie care vine, iarăşi, să ofere puncte în favoarea poetului.
Sigur că, în final, nu putem să mai adăugăm decât că acest volum de poeme, această construcţie atât de stabilă, denotând forţă scriitoricească, vine să întregească personalitatea aparte a poetului Octavian Mihalcea, care se situează cumva într-un rol de precursor, pregătind terenul pentru explorări şi dezvoltări ulterioare, spre zone şi mai înalte de rafinament, subtilitate şi, de ce nu, de ingeniozitate.

(Octavian Mihalcea, Umbra de fier, poezii, Editura Semne, Bucureşti, 2016, 88 p.)

Mihaela-Mariana Cazimirovici

vineri, 27 mai 2016

POEZIE SAPIENȚIALĂ DE AVANGARDĂ

Încă de la primul său volum de poeme, Octavian Mihalcea a ocolit cu fermitate orice ispită de apropiere de vreo modă literară, căutând și reușind, cu fiecare nouă carte de versuri, să-și impună un remarcabil stil propriu. Cu precizarea că, pentru el, stilul înseamnă mereu uitarea oricărui stil.
Am avut privilegiul să citesc, imediat după apariție, toate volumele publicate de el până acum, însă am tot amânat sine die să scriu impresiile după fiecare lectură. Dar am inclus un poem al său în antologia Poezia și înțelepciunea cărții, publicată în 2010, când Biblioteca Militară Națională a împlinit 150 de ani. 
Cea de-a șasea carte de poeme a lui Octavian Mihalcea, Umbra de fier (Editura Semne, București, 2016), îmi amintește intuiția inițiaților conform căreia, prin gândurile și cuvintele noastre, noi ne creăm propria realitate. Poetul ne invită solemn:

Urmăriți artefactul omenesc nud (Orologii),

anunțând ca împăratul din poveste:

Așteptăm pe cineva dispus la estetice încadrări (Care coboară).
Fiecare poem în parte solicită din partea cititorului o altă panoplie receptoare, pentru că vorbele, culorile, sunetele dau neîncetat naștere unei noi lumi. Frânturile de gânduri, detaliile plastice și sugestiile sonore generează un discurs poetic extrem de bogat:

Vin adânci destăinuiri, treptat, prăpăstii pe drumul
enigmei. Mistuiri voluminoase. Într-o geografie înclinată
respiră neștiutele arome. Robia marilor fantasme.
Ritmul sângelui, al vinului. Din când în când scriem 
poeme sepia. Definitiv, poetul pictează povești. Așa 
cum ne-a obișnuit.
(Poetul pictează povești).
Reperele aparent spațiale (Lângă mine, Lângă noi) devin repere sufletești într-un univers recreat din temelii:

Fereastră îngerească plus altă amprentă – ocru discret
pentru viitor. Ieșit din epicriză, rescriu tot pe aceleași 
țărmuri acea scufundare, undeva între pericolul retezării
și Salomeea dansând. Va veni ziua …
(Lângă mine).
Recunoaștem în urzeala textului de mai sus două din titlurile altor volume ale poetului. Dar admirăm permanent carnavalul vieții, cu înfățișările sale neprevăzute:

Copilărie incandescentă, grabnic trecătoare, printre 
betoanele primelor anotimpuri. Suntem sărutații soarelui,
doar iluzoriu, în timp ce direcția prea polivalentă 
tot construiește alte grădini pentru viitor. Deși
schimbate între ele, niciodată nu vor dispărea măștile
de carne. Mereu măști roșii.
(Măști).

Cu toate că:

Instalația de avangardă funcționează. (Mostră),

poetul ne invită într-un cadru de început de lume:

Nicio emoție, numai și numai imagini în amfora unor 
imposibile coincidențe. Peisajul vămilor schimbă semnele.
Misterioase încercări. Aruncare între bănuitele 
raze ce ne-au ferit odată.
(Ne-au ferit).
Ritualurile de trecere dinspre firesc spre nefiresc și invers se înscriu în cotidian:
Iar în pantă vrei să culegi toate întâmplările. Ușile sunt
deschise, ca și când ai ști a cui e pielea care acoperă
sufletul. Sfârșit spre început. Vorbe sărutate cu vorbe 
peste memoria cărților. Amintirile sunt lângă noi, cei
îngenunchiați. Poate vor fi trecute ușor vămile.
(Lângă noi).

Cum viața în sine își pierde conturul obișnuit, însăși învierea se poate petrece în medii abstracte și relative:

Ai putea stăpâni lacrimile înfierate, picătură peste
picătură. Doar așa învie armele victoriei în inima 
diverselor ierni. Nebănuite ascunderi după soare
vor domina vehiculele nopții. Nu e nevoie de altceva.
De sus vei aminti despre durerea culorilor iubind
curenții întorși la viață.
(Așa învie).

Inefabilul și palpabilul dansează în ritmuri care tind să rezoneze:

Poverile sunt necunoscute. Parcurs vibrant peste o artă
plutitoare, nu întotdeauna albă. De multe ori versul 
trăiește dincolo, în labirintul rănit, nescos la lumină.
Urmează sentința. Braț la braț cu ordinea aprigelor
trădări, îngerul poartă un stigmat. Lacrima aripilor
desfăcute cândva.
(Versul trăiește dincolo).

Evitând căile mai bătute ale poeziei lirice sau epice, poetul Octavian Mihalcea deschide noi „ferestre îngerești” pentru descoperirea lumii sale și a lumii noastre, asigurându-ne totuși că:

Putem simți frumosul greu încadrabil.
(Greu încadrabil).

Situată în mod evident în neo-avangardă, poezia din acest volum al lui Octavian Mihalcea mi se pare că se încadrează într-o specie literară multimilenară și destul de rar abordată în vremurile mai noi: poezia sapiențială. În acest caz, mijloacele lingvistice, plastice, sonore, conceptuale dau impresia că sunt folosite ca într-o joacă de brainstorming și asistăm cum „realitatea” începe „din goluri a se naște”:

Mistuitele căi aurii, atunci când se revoltă ceara unui
timp interesant. Apariție fără milă. Câteodată inflamabilă.
Apoi melancolie pentru fiecare pod tulbure. 
Adâncimi sihastre. Epilog fără încetare. 
(Apariție).

Bineînțeles că fiecare cititor poate descoperi alte comori în universul poemelor din acest volum sobru și ludic, aspru și delicat, firesc și straniu în același timp.
Maturitatea poetică la care a ajuns Octavian Mihalcea este susținută cu finețe de ilustrațiile lui Alex Ivanov și de întregul aranjament grafic al cărții.

Prof.dr. Mihai Popescu

joi, 19 mai 2016

UN POET GREU ÎNCADRABIL

La editura „SemnE“ (Bucureşti, 2016) i s-a tipărit poetului Octavian  Mihalcea a şasea carte de poezie: „Umbra de fier“. Deşi stilul scriiturii rămâne acelaşi, ne atrage atenţia, ca în fiecare volum de-al său, cu câte o particularitate anume.  La debut, în „Bărbatul artei sângerează fluturi“ (2004), surprinde prin acea dualitate vers liber/sonet, puse faţă-n faţă; „Flagel“ e atestarea că el va fi credincios poeziei moderne, erezia către sonet fiind doar un exerciţiu de adoraţie  faţă de regretatul poet Vasile Preda, care a uluit într-o manifestare literară cu ale sale „sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu“; „Epicriza“, care nu-i o „criză de epică“ (iată o posibilă definiţie a poeziei), ci un remember al unei cumpene de viaţă; „Poezii“, se pare o grabă a lui de clasicizare“; „Bestii şi basme“, un fel de mais voila, iată cum mă aud în franceză. De data asta, tandemul gând poetic/ ilustrare a sa rulează pe velodromul ideatic, armonios, dar sporind mesajele incifrării (la fiecare cinci pagini câte o grafică, o densitate demnă de un joint venture al artelor), astfel că „Umbra de fier“ a apărut nu numai în condiţii grafice excepţionale (un clişeu cu care ne-a obosit critica de întâmpinare), ci mai ales în condiţii de grafică de excepţie, datorată unui maestru al genului, Alex Ivanov. 12 desene (şi cu prima copertă, 13) pentru  literatul care a debutat acum 13 ani, în 2003, în „Renaşterea culturală“, iar în 2013 i s-a acordat premiul pentru cronică literară al revistei „Dunărea de Jos“. Timpul şi cartea din elegantele linii grafice sunt  temele-obsesie punând în valoare poemele lui Octavian Mihalcea. Desigur că referinţele critice elogioase ale unor erudiţi de amplitudine ca Octavian Soviany şi Emil Niculescu, cu flatante trimiteri livreşti, nu pot decât încânta pe creatorul acestor bijuterii lirice, pe fundalul unui ecou difuz din Ion Barbu. Dar dacă poetul „Jocului secund“ toarnă cuvintele prin retortele matematicii, Mihalcea le trece prin filosofie, iar rezultatul va fi inefabilitatea unei atmosfere mateine, de mare rafinament pentru stilişti, dar destul de greu de urmărit pentru degustătorii de baladesc. Străduinţa lui Octavian Mihalcea, de atâta amar (poate la el o fi fost dulceaţă, aflându-se la ecuatorul celor 40 de ani) de vreme, este permanenta preocupare de esenţializare a faptelor şi sentimentelor. Efort de-a dreptul brâncuşian, poetul lovind cu dalta în cuvinte, cu osârdia gorjeanului în lemn sau piatră. De aceea aş asemăna  partea cu sonete din „Bărbatul artei sângerează fluturi“ cu semnificaţia „Ecorşeului“ titanului de la Hobiţa, în creaţia ce va urma. De la acest clasicism (numit aiurea de unii desuet, pentru a-şi justifica mediocritatea sau neputinţa) „se plonjează“ în oceanul cuvintelor dintru începuturi. Chiar Brâncuşi, în timpul vieţii sale, a refuzat graba cu care unii voiau să-l încadreze la suparealişti, arătându-le că el a căutat de fapt reliefarea frumuseţii fruste a arhaicului. În cheia asta poate fi citit şi receptat poetul nostru: renunţarea la tot ce e inutil, parazitar, bombastic. Privind hectarele de versuri ale contemporanilor, în numele unui up-to-date îndoielnic,  îi apreciezi şi mai mult încăpăţânarea de a fi auster. El se află în situaţia de a creiona ideile-forţă ale poemului, lăsând cititorului libertatea de a-şi imagina, completându-le, frumuseţea şi adevărul gândurilor sugerate. La patru dintre prietenii săi, complici literar, li se dedică poeme. Fiecare dintre ei s-ar recunoaşte lesne în flash-urile de trimiteri ale autorului în raport cu propriile creaţii: Mircea Brăiliţa, inubliabilul, într-o „Aşteptare a zăpezilor“(...) „Pentru că toate cele pierdute vor fi aici. Oglinzi luminate încet“; Liviu Vişan, „Poetul care pictează poveşti“, „prăpăstii pe drumul enigmei“, sub „Robia marilor fantasme“, în „Ritmul sângelui, al vinului“; Alex Ivanov, ramă în rană, încifrările adulmecând linia vieţii într-o „nebunie verde“; în fine al patrulea, C.A, un rătăcit pe „Mistuitele căi aurite, atunci când se revoltă ceara unui timp interesant“. Versuri atingând spaţiile rarefiate ale trăirilor: „Apoi melancolie peste fiecare pod tulbure. Adâncimi sihastre. Epilog fără încetare“. În peste 70 de poeme, reţeta esenţializării este aplicată riguros, furnizând imagini dintre cele mai surprinzătoare. Chiar cu asumatul risc de a nu fi foarte convingător (deoarece poezia se scrie, nu se descrie), remarc farmecul ce se ascunde în muzica interioară a versurilor lui Octavian Mihalcea, prin evitarea unor expuneri, oscilând între confuzie, didacticism şi preţiozitate. E greu să urmezi ritul şi ritmul poemului tulbure. Cum să scapi de o „Cumplită energie a zeilor?“, de o „Captivitate strânsă la piept?“(„Captivitate“). Sub acel nimb gotic, „mereu târziu“, „Simţim apropierea versurilor neascunse. Cuvintele ar sfâşia multe“(„Nimb“). Ce straniu e „Peisajul atârnat în lanţ“, în care „Prin vis revin fântânile. Plutesc icoane de ceai“! Un „Spectacol matur despre orologii“(„Orologii“). „Prin aer, elogiul piruetei – detaliu de Chagall“, aşteptând „Săgeţile care nu mai ucid“(„Detaliu“). Cubismul de care e bănuit se confirmă, doar formal, nu în esenţă, în „Fin de siècle“ , unde găsim „Rotunde aripi din cărămidă. Lăzi cubice înfrăţite cu prăbuşirea“. Poemul „Lângă mine“ este o dureroasă (acum privită cu detaşare) amintire, în care el iese din «Epicriză» (fabuloasă „acea scufundare, undeva între pericolul retezării şi Salomeea dansând“), într-o cumpănă de viaţă, auzind doar „Glas maternal“(...) „lângă rană, lângă «Flagel»“. Poemul „Kali Yuga“ (ca o premoniţie, din sanscrită, a timpurilor întunecate) ar putea figura în orice antologie de poezie demnă de mileniul III: „Metronom la porţi fertile. Un gest iluzoriu. Kali Yuga – sânge sculptat. Teroarea cărnurilor, între moarte şi vers, anunţă marea sensibilitate la frig“. În „Castel“, eu intuiesc, fără ca Octavian Mihalcea să mi-o confirme, o Veneţie, ca o lagună discretă, în care descoperi, „Mereu nouă, mângâierea măştilor pierdute“ (vestitul carnaval). „Valul – înaltă robie miraculoasă“, dă o altă viziune, dar la fel de enigmatică, urbei muribunde. Greu descifrabile impulsuri erotice în „Nu cred“ („În colţul francez – se consumă periodic cel mai aprins gust înserat, exact la fel ca triunghiul tainei“), „Destăinuiri“ („primii oameni au făcut destăinuiri pătrunzătoare. Posibilă metodă. Posibil miracol.“), „Măşti“ („Suntem sărutaţii  soarelui, doar iluzoriu.“) şi „Tehnici vechi“ („Tehnici vechi, amintiri umbroase în orice seducţie trăitoare. cale amintind forţa unei secunde închipuite.“). Superficial privind, din versurile sale pare a lipsi iubirea: să fie oare magma ei strecurată printre structurile lirice ale poemelor, ca o ultimă sfidare?  Tot mai des bănuit de influenţe suprarealiste, Octavian Mihalcea ne oferă o posibilă mostră: „Unu plus unu – avem în comun rama solitudinii. Fiorul suprareal acoperă orice templu.“(„În comun“). Şi cum „Muntele a fost aşteptat destul“, nu cumva rama solitudinii provine de la o ambarcaţiune, lansată, în larg, spre o altă linişte? Multe sensuri la o poezie ce refuză...senzualul, în care „Putem simţi frumosul greu încadrabil, neuitarea centrului spectral. Răsfoiri traumatice pentru evaziune“. Octavian Mihalcea se defineşte, fie şi involuntar, prin ultimul poem citat, ca un poet greu încadrabil. Eufemism pentru nemărginit...

CONSTANTIN ARDELEANU

miercuri, 23 martie 2016

TABLOURI POETICO - MUZICALE

Vorbim despre o apariție aparte în peisajul liric autohton, volumul PIANISSIMO (Editura Arvin Press, București, 2004), semnat de Maria Calleya. Încă din debutul cărții suntem familiarizați cu un proiect neîntrerupt al căutării la nivelul esențelor, acolo unde sunt intuite fațetele inexpugnabile caracteristice apelor adânci ale spiritului. E așteptată marea întâlnire cu ultradezirabilul fundamentării  interioare. În același timp, putem sesiza și o inevitabilă conștiință a inadecvării la datele realului, doar ascendența iubirii estetizante acompaniind salutar jocul existențial. Maria Calleya scrie o poezie cu vădite nuanțe incantatorii, muzica reprezentând piatra angulară dintr-un special eșafodaj al vibrațiilor întru introspectarea sinelui. Foarte încet, foarte dulce, trăirea existenței în clipă are statut privilegiat printre atât de perenele date sufletești ce beneficiază de adecvate efecte auditive în registru cult: "Stăm alături, tu și eu,/ În dimineața albastră înecată de aer,/ Pentru o clipă, eterni, împăcați, rotunzi,/ În rezonanță cvasiperfectă cu cerul,/ Cu râul primordial, neîndrăznind/ A schița o mișcare, încordăm arcul/ Interiorului zguduit de furtună,/ Privim ziua urcând spre altar/ Știind că amiaza, cu fanfarele ei/ Ne va găsi oarecum depărtați,/ Oarecum palizi, infinit mai săraci -/ Mai știm însă că înaltul clipei/ Va depăși fluviile/ mormanul de rumeguș/ Azvârlit înainte-ne și toată suita/ Prăpăstiilor simfonice împrăștiate pe drum -/ Am trăit o oră egală cu veacul -/ De aceea rară, atâta de râvnită,/ Ca o bătaie de clopot, prelungită,/ Sfâșie turnul timpului pietros -/ Cântarea muritoare, zmeu în flăcări,/ Făuritorului de fire, se înalță/ Din două inimi, jertfă și prinos." Și totuși, în anumite ipostaze, un aer situat cumva à la recherche du temps perdu își pune inconfundabila patină asupra sublimărilor lirice din Pianissimo. Cromatizările aspectate fluid compun tablouri ideatice percutante care pot fi integrate evanescentei sfere simboliste. Spiritul morfeic întregește senzația de planare printre multiplele mutații interioare. "Din tărâmuri de umbre" izbucnește substanța metamorfozei în plin elan, nelipsită fiind accentuarea fin de siècle, dominatoare și problematizantă: "Urmăresc fără suflare cum se desprinde/ Încă o pată de zid în amurg,/ Balcoane înverzite de mușchi,/ Uși bătrâne lângă orbite ferestre,/ Și întreg aerul încălzit de umbre -/ Nu mă pot opri, fiindcă le semăn/ Și îmbrățișarea mea, trecând mai departe,/ E în același timp grăbită despărțire". Discursul poetic al Mariei Calleya denotă multă finețe nedisimulată, integrată unui captivant cadru unde "La glasul nostru, măști,/ Costume, fantome reiau/ Dansul întrerupt, un menuet/ Derutat, infinit elegant". Aproape fiecare imagine poetică presupune o numire a polivalenței. Totul e interpretabil conform unor edificări mai mult sau mai puțin eterice. Iată această ipostază amintind de celebrul dicton al Apostolului Luca, Ignem veni mittere in terram: "Îmi îngădui să scriu -/ Un alt fel de strigăt/ Biruitor/ Peste incendiatul/ Pământ". Energiile în perpetuă expansiune vor fi mereu apropiate poeziilor din volumul Pianissimo. Punctualele aspectări acvatice au deosebită relevanță abisală, împreună cu inconfundabilii fiori muzicali. Undeva, este imaginată și ființa unui sfinx inflamabil, străjuind neliniștile existențiale. Actul creației ia intense dimensiuni ontologice, cu valențe la limită: "N-ar trebui să te apropii de hârtie decât dacă/ simți că arde, că e inevitabil să alegi, să smulgi/ cuvintele din furtunoasa lor încolăceală și să le/ ordonezi cum poți, după șuvoiul încinsei lave ce/ țâșnește dinăuntru, și astfel, să încerci să mori/ într-un chip ideal." Dincolo de toate inerentele frământări se situează neobosita căutare a strălucirilor Adevărului. Spiritualizata comuniune cu natura poate lua dimensiuni soteriologice. "O entitate înflorită prin râs", așa ar arăta posibila dimensiune eliberatoare. Până atunci, persistă "un rest tragic", mereu revelatoriu, fără a fi pierdută din vedere pozitivitatea interioară. Maria Calleya abordează și problematica genezei stării muzicale, resimțită când sub forma "iubirii atroce, tulburându-ți carnea", sau apropiată acelor "presiuni subtile asupra pielii înfiorate". Profunzimile sufletești ar merita să fie comparate cu nemărginirea întinderilor marine. Baudelairian, invocând semenul, fratele, se dezvăluie câteva fragmente dintr-un univers odată plutitor. O inedită extincție art nouveau făgăduiește tacit redimensionări plurivalente: "M-au vizitat aici, într-o înălțime/ hoinari miriapozi, căutători de sens// În mers târâș ori înălțând sprâncene/ Ei aurul tăcerii l-au sorbit și-au mers// Spre alte câmpuri cu alți sori și zmee/ Iar urma lor pe dale s-a prelins// Din zalele croite-n mii de catifele/ Mărunt, un strop de abur s-a subțiat, s-a stins". În același timp, "zaiafeturile negustorilor de vieți" amintesc acel balcanism nu întotdeauna benign care internalizează rătăciri și cutremurări. Dacă ar fi numai "albastrul brocart", intens și magnetic, lumea s-ar deschide mai ușor profunzimii frumosului,"Netulburată/ ordinea imperială/ prin a cărei respirare/ alunecăm urcând". Visul și legile sale atât de fluide însoțesc multe din versurile Mariei Calleya. E vorba despre o muzicalitate imanentă învăluind toate mesajele cărții. Poeta preconizează catharsis-ul global menit a se integra funcției ascendente a spiritualității. Fin eclectism nocturn  în continuă desfășurare, așa ar putea fi definite intensele căutări: "N-ar fi nevoie decât/ de o cupolă/ tăcută/ înaltă/ cu miresme de sori,/ de o noapte de cumpănă,/ ca orice noapte/ promițătoare și/ primejdioasă,/ și de glasul nostru/ planând în rotocoale line/ peste ființe năpădite de ierburi,/ scoici, melci și sare/ fierbinte". Dar în umbră stă binecunoscuta "Efigie arsă/ într-un timp sonor, de clopote." Chiar dacă peisajul existențial se prezintă bântuit de torturantul spirit al obscurității, speranța va persista, infatigabila speranță: "Voi vedea/ încă o dată soarele, luna crescând și, poate,/ mugurii unei vindecări colective." "Belșugul sclipitor de nisipuri spulberate", iată sintagma caracteristică încercărilor de a depăși, transfiguratoriu, cercul fenomenelor terestre. Volumul Pianissimo al Mariei Calleya are toate calitățile unei autentice profesiuni de credință, asumându-și plenar ulterioritatea, orice natură ar lua aceasta. Impresionează delicatețea și, în în același timp, profundul impact urmărind transgresarea numeroaselor condiționări. Sincretismul esteticului cu eticul conferă poemelor un statut ce, din păcate,  nu mai este profestat într-o foarte discutabilă contemporaneitate. Intensele poetizări ale Mariei Calleya au virtuți alchimizante de care merită să ne apropiem empatic.

OCTAVIAN MIHALCEA

AȘA TREC SEMNELE

spre continuarea moale a joaselor pălării
încep să răsară destăinuiri
frici ascunse sub plăceri de primăvară

odată am fost fericiți
altădată cântam la pianele soarelui
până când chipul
s-a revărsat într-o undă fină
asalt la candoarea fascinului

a fi atent la nuanțe
a citi printre rânduri
legea camuflării
pe timpul pasiunii de seară

niciodată nu am povestit ca acum
patria obscură dispare
pentru că aici sclipește pe buze
povestea cicatricelor

așa trec semnele
pe viitor ne vom strânge din nou mâinile
ne vom săruta obrajii

MĂȘTI

zidire veche
spre inima întunericului cald
ascuns după largi draperii
în orașul indiscret

pereții înalți ai camerelor strâmte

focul alungă fâșii subțiri de fericire
travestită fericire lângă iluzia bijuteriei din colț

cine dispare după ușă?
cui rămân visele?

machiate măști vor respira până mâine
zațul se va usca pe ceașca primită odată în dar
rudă de sânge cu neașteptatele surpări

la fel, amintirea se modifică, ușor...