joi, 27 februarie 2020

SUB VIŞINUL CINEI DE ADIO

Mircea Brăiliţa şi-a dăruit toată cariera sa profesională de psiholog  Clubului Sportiv al Armatei, Steaua, (provenind dintr-o familie din Turnu Severin, în care tatăl său fusese medic militar în timpul serviciului şi talentat pictor în aşa-zisul timp liber). Dar secretul său militar, păstrat cu acribie până în momentul pensionării, n-a constatat în cine ştie ce formulă magică de a facilita obţinerea medaliilor glorioase la „uzina de performanţă” a Stelei, ci în aceea că el era un poet excepţional (atenţie, nu-i vorba de  cunoscuta gratuitate a termenului, ci de valoarea în sine a poeziei sale). Un poet crescut în vecinătatea lui Nichita Sănescu, şcolii onirice şi prietenilor săi tragici Virgil Mazilescu şi Daniel Turcea. Să fi ciocnit un pahar de orice cu Nichita sau Gheorghe Pituţ nu i-a fost dat oricui! Din raţiuni necunoscute (la care presupunem şi reticenţa manifestă a tinerei familii, în care apăruse viitorul medic Daniel), Brăiliţa a „abandonat” poezia, cu platoşa ei de nedespărţit, boemia (dar oare cine poate părăsi Poezia? – mai degrabă a „conservat-o” în seiful cu amintiri nedate publicităţii), după ce vreme de 15 ani se lansase în paginile primelor două reviste  ale vremii „România literară” şi „Luceafărul”, la ultima obţinând într-unul din  ani premiul pentru poezie. Au urmat alţi 15 ani, în care a fost absorbit de munca la club, în special la scrimă, care asigurau baza echipelor naţionale. „Califului” psiholog îi sorbeau sfaturile „cadânele” talentate, inteligente şi expresive din generaţia floretistelor de aur a Laurei Badea şi Roxanei Scarlat (mult mai târziu a venit rândul spadasinelor fenomenului Ana Maria Brânză). Dacă l-aş fi ştiut poet i-aş fi mărturisit că lupta pe planşă între florete reprezintă chiar imaginea poeziei. Amatorul vede aprinderea becului şi evoluţia scorului, dar tăişul armei, secunda tuşei, abilitatea eschivei, ţipătul triumfului sunt trăite doar de mânuitorul floretelor (poetul?!).  Ceea ce auzea de sute de ori în juru-i (Allez! En garde!), furat de intensitatea şi neprevăzutul vieţii, nici nu-i dădea prin gând lui Brăiliţa să aplice în cotidian. Nici de dragostea lui faţă de aleasa inimii din nordul moldav, de un intens patetism, nimeni n-a avut habar. Dar Soarta (grea arta de a gestiona Soarta) avea să-i pregătească lovituri, pe care Brăiliţa nu le-a putut para (unde să găseşti psihologul care să-l consilieze pe acest aplicat psiholog, lansatorul în Sport XXI al ineditei rubrici de psihosport?). Îl vor părăsi băiatul cu familia în Nebraska, iar apoi, lovitură de brand...Brânduşa însăşi; în vreme ce prietenii din prima linie literară demult erau în eternitate, iar cei câţiva de la club aveau propriile necazuri. Rămăsese severineanul aruncat de Dunărea destinului pe un mal arid în care nu creştea afecţiunea. Dorul de Nebraska fusese înlocuit cu o broască ţestoasă, care-i comunica Morse mesaje incifrate; şocul fugii Bânduşei i-l alinase o căţeluşă albă, încercând să-i mângâie stăpânului zilele negre. Vechea gardă a prieteniei se afla tare departe: Şerban Foarţă în Banat, Alin Savu în Sibiu. Şi Mircea încă era viu...Şi stătea la umbra vişinului din ograda îngustă din cartierul Gării de Nord, de pe starada Depărăţeanu („măi Costică, aşa  a fost să fie, eu am locuit numai pe străzi  cu nume de poeţi rataţi!”). Şi pe neaşteptate (după o incredibil de lungă maturare şi tăcere), Poezia l-a îmbrăţişat cu sentimentul sfâşietor al regăsirii. Dar, vai, ea va fi însoţită şi de Dionyssos, care nu oferă durerii soluţii, ci paleative. Mânat de un instinct care ţinea de un miracol (parţial compensatoriu pentru singurătatea poetului), va apela la trei cunoştinţe din lumea armatei (cu un potenţial doar bănuit al unei prietenii statornice şi dezinteresate), ca să îi faciliteze tipărirea unor poeme. „Cum, Mircea «comite» poezii?” – s-au mirat Liviu Vişan, Octavian Mihalcea şi Constantin Ardeleanu, tustrei îndrăgostiţi de Mateiu, în care Brăiliţa le-a lăsat rolul de crai de Curtea-Veche, el mulţumindu-se, într-un registru al ironiei subtile, în a fi...Pena Corcoduşa?! Dacă vreţi, echivalentul premiului de la Luceafărul a fost acel „coup de foudre” poetic, în care a descoperit în eruditul poet şi estetician Octavian Mihalcea („acest Erasm de Drumul Taberei”; pare caterincă amicală, dar enunţul este extrem de adevărat) un „siamez” al gustului şi adâncimii lirice. Turcea, Mazilescu şi Dimov pe care Mihalcea îi adora fuseseră prieteni la cataramă cu Brăiliţa. Din acel moment, confesiunile nocturne Brăiliţa/ Mazilescu îşi reluaseră firul cu tânărul emul, iar Octavian spre onoarea lui, într-un exces de devoţiune, admiraţie şi chiar sacrificiu personal, a devenit editorul, confesorul, ba chiar executorul testamentar al averii sale lirice. La doi ani după ce i-a apărut volumul de poezii „Zdrenţele sfielii”, Brăiliţa avea să ne facă „‚zdrenţe” cu a doua sa carte,  „Poezii arse de vii”(2009). Deja prietenii îl consacraseră drept „Inubliabilul”, iar  prima şarjă a cărţii a doua apăruse, stupefiant, omiţându-se numele autorului (atât de fragilă să fie fiinţa umană, încât şi o neglijenţă să se transforme în premoniţie?). Opera poetului învăluit în mister deja se consolidase, dar sănătatea, galopant, i se deteriorase. Va lucra intens la cel de-al treilea volum, „Vals în întuneric”, patru ani în şir, şlefuind fiecare vers, voindu-se cântecul său de lebădă. Într-un fel cartea va fi  „Cronica unei morţi anunţate”, un vals trist al iubirii pierdute, un vals de Chopin înlocuind ftizia jucată pe clape cu „sfârâmarea organelor”, pregătind, resemnat,  ultimul vals japonez, în care „la întoarceri/ sub evantaie/ sabia taie”. Îi va invita deseori pe cei trei ultimi prieteni întru Poezie sub unicul vişin(care refuza să devină...livadă!) la  cinele sale...lirice, în care ne povestea de întâmplările marca Nichita, de cât de bine se plăteau pe vremuri poeziile patriotice (pe care el din pudoare, le refuza, lăsându-le altora să-şi cumpere câte două costume de gabardin din două-trei poezii...compromiţătoare, având  indispensabila rimă „zid/partid”), de chefurile de la madame Candrea şi coniacul de la „Albina”, de nonconformismul şocant al lui Mazilescu, de nebuniile întâmplate în  Turnu Severin, în care un cetăţean a fost încarcerat fiindcă a strigat în centrul urbei  „Să trăiască cine ştiu eu!” iar familiile Foarţă şi Brăiliţa erau somate de patrulele de grăniceri de pe şalupe să nu mai privească înspre Iugoslavia călăului Tito, despre cantonamentele de la Piatra Arsă, de „cunoscute vieţi de domni şi domniţe”, şi de câte şi mai câte. Seri de neuitat sub vişinul „Inubliabilului”! Dar paşii nu mai ţineau ritmul valsului, spitalul înlocuise balul, Octavian ne comunica veşti din ce în ce mai alarmante, culminând cu un posac  Decembrie 2013: „Mircea ne-a părăsit". Teribil de singur (dar cine nu e singur în faţa morţii?) şi probabil cu regretul că al treilea volum n-o să mai apară vreodată. Nu-l cunoştea pe Pirgu al nostru (Octavian), care n-a avut linişte până n-a scos de sub tipar volumul „Vals în întuneric” (cu sprijinul financiar al familiei) şi i-a răspândit poeziile în toate azimuturile literare. În condiţiile normalei,  acest „Vals în întuneric” ar fi fost un eveniment deosebit, în ambianţa aproape nocivă a obositului textualism poetic. Postfaţa la carte, semnată de Octavian Mihalcea, va lămuri pe oricine de valoarea poetului pierdut prin săli de sport, săli de aşteptare a recunoaşterii valorii, săli de lectură din marea poezie a lumii. Eu voi menţiona doar câteva din versurile sale cu un formidabil impact, care pot defila oricând „sur les grands boulevards de la Poesie”: „de ce te-am iubit înainte de naştere?”; „praznicul misterului”; „dacă pe noiţele unghiilor trandafirii/ e tipărit destinul?”; „cuvintele noastre agonizând/ agăţate în cârligele desperecherii”; „s-au rupt atâtea diguri la viiturile din mine”; „vulpile amuşinau/ spaima din sufletul oricui”/; „la provă în spumă se sparge destinul/ şi steaua se-ntoarce râzând în adânc”; „şi-n sângele brodat, tăcerea!”; „trebuia cândva/ să spinteci măcar cu un hai-ku/ maţele iubirii”; „pocnesc mugurii/ lui Genius, vişinul meu”; „şi tot atunci să se întoarcă/ magnifică din vis/ ca să îţi dea pe şevaletul straniu al lui Alex Ivanov/ sărutul interzis”. Cortegiul i-a fost urmat de mamă, fiu şi câţiva prieteni, peste drum de clubul căruia îi dăruise viaţa. Au lipsit motivaţi (motivaţi de o ingratitudine cu care numai Terra, pentru mulţi iadul unei alte planete, e în stare): Brânduşa, prietenii de departe, sportivii pe care i-a consiliat. Mircea Brăiliţa deja învăţase cum se moare: „La sfârşit de coridor/ într-un cuib de muşchi şi stele/ învăţam şi eu să mor/ înfigând în timp caiele”. Valsând în întuneric, atât de departe, ne-a arătat el, primul, paşii, spre moarte... Ne-a  îndemnat într-un vers: „Dacă  puteţi, uitaţi-mă!”  Inubliabile, cum să te uităm?

CONSTANTIN ARDELEANU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu