Volumul lui Ciprian Măceșaru, Roșu pentru pietoni (Editura CHARMIDES, Bistrița, 2012), ilustrează momente înfrigurate, așteptări mereu nerăbdătoare în vederea marii întâlniri cu starea lirică, acolo unde simplitatea orientează fundamental traseele. Inevitabil, viața participă la elaborarea acestor versuri, experiențele-limită fiind supuse unor estetice redimensionări. Aici găsim cam toate caracteristicile ființei poetului, mai mult sau mai puțin dezirabile, actuale sau de mult lăsate în urmă: pe stradă treceau picioarele/ sophiei loren, apoi sânii ei,/ gâtul, ceva mai târziu ochii,/ ca niște bucăți dintr-un adevăr/ mult mai simplu decât tot ce-mi/ închipuisem până atunci/ despre viață./ nu mai eram poetul-vodcă,/ nu mai eram poetul-moarte,/ de-acum eram poetul-sophia loren./ am fugit până la tine/ mai repede decât orice tramvai,/ autobuz sau metrou,/ te-am găsit aruncând/ pieile pe care le lăsasem în urmă,/ pieile mele vechi, de poet-drac./ mi-ai zâmbit și ai plâns,/ te-ai adâncit în brațele mele/ și a fost bine, și a fost prima oară. Ciprian Măceșaru "fotografiază" diverse ipostaze accentuat legate de existență, spre a extrage apoi substanța fiecărui pas făcut. Tonul confesiv se apropie mult de frusta notație jurnalieră. Iubirea pune în valoare autenticitatea poeziilor, mereu răspunzătoare pentru toate inchietudinile și, ulterior, revitalizările. Persistă misterul femeii din cealaltă cameră, pe care amorul o învăluie ardent. Minimalismul formal propus de autor poate atinge și asemenea teritorii evanescente: inimile noastre despicau valuri,/ își recăpătaseră glasul.// tremurând ca niște vitralii,/ piepturile noastre se atingeau cu disperare,/ ca pentru ultima oară. Plecările și revenirile par a sta sub pecetea inițiatică a unor experiențe nesupuse uitării. Îndeplinirea acestui mereu inedit ritual pasional parcurge etape esențiale, împreună cu multiplele transfigurări ce marchează tot ceea ce poate înconjura perechea de îndrăgostiți. Este subliniată inconștiența fermecătoare proprie tinereții, fiind posibilă inclusiv abordarea "à la légère" a temei morții: eram tânăr/ și-mi convenea/ să vorbesc despre moarte./ fericit, rupeam foile din calendar,/ nu aveam habar despre mine./ de unde să știu/ că fericirea se pierde devreme/ și se-nțelege târziu?/ îi furam morții bicicleta/ și pedalam îndrăcit/ până sărea lanțul. După cum poetul deja știe, "fugit irreparabile tempus", de aici anumite atitudini modificate cu aerul unei înțelegeri ce, totuși, nu ar refuza o iluzorie întoarcere în timp. Cu sinceritate, interiorul dă la iveală incontestabile scenarii autoironice: în memoria mea/ se nasc cele mai frumoase/ adevăruri./ în memoria mea/ sunt bărbatul cu șapte capete,/ bărbatul care scuipă foc/ și e imprimat pe tricourile gagicilor./ în memoria mea/ nu am zâmbet de șoricel/ și nici nu îmi tremură glasul. Periodic, febrile interogații dau discursului poetic o considerabilă anvergură existențială. Totul pe un salvator ton ludic. Proiecția onirică a imaculatului Nord și concentrarea versului nasc remarcabile imagini: lângă mine/ doarme femeia din nord./ pun capul pe spatele ei./ prin ziduri scurmă gândacii zilei de mâine,/ zgomotul lor e tot mai puternic./ mângâi spatele alb al femeii,/ spatele frumos și impunător ca un aisberg,/ mângâi gâtul ei ca o autostradă/ ce se aruncă în soare./ somnoroasă, nordica îmi spune ceva/ în limba ei imposibilă./ de mâine, răpus de nostalgie,/ îmi voi lua nopțile și voi trăi numai ziua. Se acreditează ideea că o mereu altă existență ar putea să ia locul celei actuale, alungând fricile. Complexitatea lumii, amestec de extaz și suferință, urmează nebănuite trasee labirintice demne de a fi reamintite în momentele limită, atunci când peste pahar și inimă se lasă o cortină eterică. Vodca unsuroasă ca un ochi de drac însoțește abisurile ce nu întârzie să apară, cu nebănuite intensități flagelante atăcând regiuni sufletești odată senine. Condiția poetică e singulară, așadar, "ceilalți" se situează într-o exterioritate indiferentă. Iubirile au loc în zodia dualității, ca semnele unei configurații asumate care pot aluneca oricând pe o linie sinuoasă, greu de stăpânit: îmi/ umplu/ buzunarele/ hainei/ cu bucățele/ de sfoară.// ajung acasă,/ pun haina pe jos,/ în mijlocul camerei,/ apoi mă culc pe ea,/ încovrigat ca un câine.// visez,/ o noapte întreagă,/ corpul tău viu.// mirosul/ încheieturilor tale/ răzbate prin haină. Treptat, circumstanțele negative devin preponderente. Ultragierile fac parte din natura umană. Supusă multiplelor amenințări, interioritatea lansează acest veritabil edict regenerator: să împletești malul cu apa,/ să mergi până dincolo de lanul putrezit,/ să-i lași pe copiii din mlaștini/ să cânte despre lumina din ei,/ să împletești viața cu moartea,/ să întinzi mâna, să o pui stavilă,/ să asculți spovedania ce se ridică la orizont,/ ca un abur, din gâtlejul umed al lumii,/ să fii om, să ieși dintre ceillalți. Demersul în vederea atingerii propriei împliniri va trebui internalizat cu asiduitate, pentru a nu declanșa deja binecunoscutele reacții ale celorlalți. În concluzie, nu ai voie să strigi,/ riști să stârnești/ avalanșa.// nu încerca/ să convingi pe cineva/ că fericirea ta/ chiar există. Deasemenea, din opacitatea transcendenței derivă hiatusuri repetate, maculări în ritm cotidian. Statutul idealului e desprins de mundaneitate, acolo unde amalgamările urmează legi atât de imprevizibile proprii adâncirii în oglinzi mișcătoare. "Politica" lui Ciprian Măceșaru va fi cea a următorului pas, toate posibilele consecințe fiind asumate. Totuși mai sunt și vor mai fi fragmente stabile într-un areal centrifug aproape generalizat. Iată o incontestabilă certitudine: numai inima îmi spune că e cu mine,/ o aud clipă de clipă străduindu-se/ să-mi transmită ceva important.
Octavian Mihalcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu