vineri, 27 mai 2016

POEZIE SAPIENȚIALĂ DE AVANGARDĂ

Încă de la primul său volum de poeme, Octavian Mihalcea a ocolit cu fermitate orice ispită de apropiere de vreo modă literară, căutând și reușind, cu fiecare nouă carte de versuri, să-și impună un remarcabil stil propriu. Cu precizarea că, pentru el, stilul înseamnă mereu uitarea oricărui stil.
Am avut privilegiul să citesc, imediat după apariție, toate volumele publicate de el până acum, însă am tot amânat sine die să scriu impresiile după fiecare lectură. Dar am inclus un poem al său în antologia Poezia și înțelepciunea cărții, publicată în 2010, când Biblioteca Militară Națională a împlinit 150 de ani. 
Cea de-a șasea carte de poeme a lui Octavian Mihalcea, Umbra de fier (Editura Semne, București, 2016), îmi amintește intuiția inițiaților conform căreia, prin gândurile și cuvintele noastre, noi ne creăm propria realitate. Poetul ne invită solemn:

Urmăriți artefactul omenesc nud (Orologii),

anunțând ca împăratul din poveste:

Așteptăm pe cineva dispus la estetice încadrări (Care coboară).
Fiecare poem în parte solicită din partea cititorului o altă panoplie receptoare, pentru că vorbele, culorile, sunetele dau neîncetat naștere unei noi lumi. Frânturile de gânduri, detaliile plastice și sugestiile sonore generează un discurs poetic extrem de bogat:

Vin adânci destăinuiri, treptat, prăpăstii pe drumul
enigmei. Mistuiri voluminoase. Într-o geografie înclinată
respiră neștiutele arome. Robia marilor fantasme.
Ritmul sângelui, al vinului. Din când în când scriem 
poeme sepia. Definitiv, poetul pictează povești. Așa 
cum ne-a obișnuit.
(Poetul pictează povești).
Reperele aparent spațiale (Lângă mine, Lângă noi) devin repere sufletești într-un univers recreat din temelii:

Fereastră îngerească plus altă amprentă – ocru discret
pentru viitor. Ieșit din epicriză, rescriu tot pe aceleași 
țărmuri acea scufundare, undeva între pericolul retezării
și Salomeea dansând. Va veni ziua …
(Lângă mine).
Recunoaștem în urzeala textului de mai sus două din titlurile altor volume ale poetului. Dar admirăm permanent carnavalul vieții, cu înfățișările sale neprevăzute:

Copilărie incandescentă, grabnic trecătoare, printre 
betoanele primelor anotimpuri. Suntem sărutații soarelui,
doar iluzoriu, în timp ce direcția prea polivalentă 
tot construiește alte grădini pentru viitor. Deși
schimbate între ele, niciodată nu vor dispărea măștile
de carne. Mereu măști roșii.
(Măști).

Cu toate că:

Instalația de avangardă funcționează. (Mostră),

poetul ne invită într-un cadru de început de lume:

Nicio emoție, numai și numai imagini în amfora unor 
imposibile coincidențe. Peisajul vămilor schimbă semnele.
Misterioase încercări. Aruncare între bănuitele 
raze ce ne-au ferit odată.
(Ne-au ferit).
Ritualurile de trecere dinspre firesc spre nefiresc și invers se înscriu în cotidian:
Iar în pantă vrei să culegi toate întâmplările. Ușile sunt
deschise, ca și când ai ști a cui e pielea care acoperă
sufletul. Sfârșit spre început. Vorbe sărutate cu vorbe 
peste memoria cărților. Amintirile sunt lângă noi, cei
îngenunchiați. Poate vor fi trecute ușor vămile.
(Lângă noi).

Cum viața în sine își pierde conturul obișnuit, însăși învierea se poate petrece în medii abstracte și relative:

Ai putea stăpâni lacrimile înfierate, picătură peste
picătură. Doar așa învie armele victoriei în inima 
diverselor ierni. Nebănuite ascunderi după soare
vor domina vehiculele nopții. Nu e nevoie de altceva.
De sus vei aminti despre durerea culorilor iubind
curenții întorși la viață.
(Așa învie).

Inefabilul și palpabilul dansează în ritmuri care tind să rezoneze:

Poverile sunt necunoscute. Parcurs vibrant peste o artă
plutitoare, nu întotdeauna albă. De multe ori versul 
trăiește dincolo, în labirintul rănit, nescos la lumină.
Urmează sentința. Braț la braț cu ordinea aprigelor
trădări, îngerul poartă un stigmat. Lacrima aripilor
desfăcute cândva.
(Versul trăiește dincolo).

Evitând căile mai bătute ale poeziei lirice sau epice, poetul Octavian Mihalcea deschide noi „ferestre îngerești” pentru descoperirea lumii sale și a lumii noastre, asigurându-ne totuși că:

Putem simți frumosul greu încadrabil.
(Greu încadrabil).

Situată în mod evident în neo-avangardă, poezia din acest volum al lui Octavian Mihalcea mi se pare că se încadrează într-o specie literară multimilenară și destul de rar abordată în vremurile mai noi: poezia sapiențială. În acest caz, mijloacele lingvistice, plastice, sonore, conceptuale dau impresia că sunt folosite ca într-o joacă de brainstorming și asistăm cum „realitatea” începe „din goluri a se naște”:

Mistuitele căi aurii, atunci când se revoltă ceara unui
timp interesant. Apariție fără milă. Câteodată inflamabilă.
Apoi melancolie pentru fiecare pod tulbure. 
Adâncimi sihastre. Epilog fără încetare. 
(Apariție).

Bineînțeles că fiecare cititor poate descoperi alte comori în universul poemelor din acest volum sobru și ludic, aspru și delicat, firesc și straniu în același timp.
Maturitatea poetică la care a ajuns Octavian Mihalcea este susținută cu finețe de ilustrațiile lui Alex Ivanov și de întregul aranjament grafic al cărții.

Prof.dr. Mihai Popescu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu