DIVERSE OGLINZI FRUSTE

Volumul lui Paul Vinicius, Kemada (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012), conţine extrem de percutante priviri retrospective caracterizate, paradoxal, de implicare şi detaşare, situaţie în care ludicul are o funcţie echilibrantă bine determinată. De multe ori, crepusculul boemei e traversat fără prea mari torbulenţe, prin apelul la aceste speciale abordări lirice, anonime, îndepărtând, din păcate doar temporar, tensiunea: savarino/ de azi înainte/ voi fi cuminte/ ca un efeb// nu tu piper/ şi - / mai salcâm/ sare/ să nu mă doare/ membrul cel drept. În regim nocturn, succesiunea anotimpurilor se dovedeşte tot mai pasibilă de inautentic. Brusc, amnezia capătă nuanţe sepulcrale, rapid sublimate. Ambientul nefavorabil naşte sentimentul dezmărginirii: frig străin/ într-o casă/ la fel de străină// o lumină-mpleticită/ calică şi urâtă/ cernută prin nori// tremurul fricos al frunzelor/ precum o fecioară/ subţire// iar eu - / ei/ bine/ eu -/ sunt tot mai departe/ decât/ departe. Paul Vinicius pictează miniaturi, câteodată chiar un ozeneu minuscul/ străpuns de o torpilă/ de-a dreptul microscopică. Sinestezic, cromatica imaginilor devine fluidă, totul conducând la invocarea marilor plecări. Tot mai frecvent apelăm la arta camuflării, într-un cotidian de multe ori contestabil. De aceea, o tentă suprareală învăluie câteodată aceste versuri. Destinderea ia valori absolute, vizionarismul nefiind deloc exclus. Parcă à la René Magritte, deasupra oraşului/ pe cer/ a-nceput să crească iarbă. Incursiunile onirice au totala libertate a spaţiilor supramundane, fiind creată impresia timpului luat în răspăr. Substanţa poetică include şi câteva artificii licenţioase ce subliniază mult aşteptata eliberare. Omniprezentul pahar punctează desprinderile de suprafaţa lumii şi pătrunderea într-un areal aparte, cu legi variabile. Aici întâlnim multiple pasiuni, carnale sau nu, toate aşezate sub imperiul magnetismului. Vodca e ipostaziată apodictic, aici cu ample însuşiri contondente: groaznic/ câtă duhoare/ poate împrăştia un cuvânt// aşa că m-am întors/ într-o foarte mare grabă/ pe insula mea// am luat de pe raftul bibliotecii/ sticla cu vodcă/ şi m-am apucat/ s-o răsfoiesc/ pagină cu pagină/ cer despicat de păsări cu cer despicat de ploaie/ imersie după imersie/ scafandru cu scafandru// până când/ ţăndări/ au rămas// din cuvântul acela. Pe fondul constantei alunecării, visele se fabrică odată cu necesitatea identităţii schimbate. Diversitatea asigură oricând un refugiu până la inevitabila trezire la realitate. Asumata fibră marginală face din Kemada un autentic manifest al genului. Solidaritatea are conotaţii impresionante: mulţi dintre cei de aici/ au murit de mult/ însă continuăm să ne vedem/ din când în când/ fiindcă ne-am iubit/ şi altfel/  nici că s-ar putea. Este privilegiată diferenţierea de ceea ce, generic, se consideră a fi în sfera normalităţii. Ceasurile parcă bat altfel, ziua sau noaptea. Mazilescian, avem profilată constanta unei misterioase regiuni: în curând/ viaţa mea/ dar şi ale voastre/ vor ajunge într-o câmpie amnezică/ proaspăt ninsă/ scrisă cu păsări lungi/ negre. Stilizări cu declarată pecete orientală marchează aceste nostalgii. Asistăm la fiinţarea între multiple oglinzi pasionale: propun un armistiţiu:// un sărut/ cu puţin/ (numai puţin)/ sânge/ care/ nu îmi va tulbura minţile// un simplu/ sărut/ şi tot ceea ce decurge/ de aici -// în timp ce picioarele tale îmi spun/ cu fermitate/ în timp ce gura ta/ eşuează/ pe o insulă/ pustie. Rănile nu mai sunt ascunse sub razele benevolente ale calofiliei. Totul apare din ce în ce mai frust, fiindcă nu poţi dansa pe o inimă/ fără să strecori/ noapte/ într-un suflet. Oricând există pericolul ca iubirea să fie supusă obişnuitelor relativizări. Cuvintele vor inventa în continuare inedite universuri onirice, purtând evanescenţa lirică pe clapele unui pian// infinit. Ironia e tot timpul binevenită, compensare a neîmplinirilor sufleteşti. Iată un elocvent portret spectral, cu eterice tuşe prerafaelite: ea nu avea genunchi// ci două tâmple/ de copii/ căzuţi pe gânduri// şi mâinile mele// care/ uitaseră/ să mai mângâie. Geografiile imaginare urmează neabătut linia sângelui, aproape de mereu iluzoria realizare a inimii. Abandonul provoacă dureroase alunecări, re-luări, re-inventări diverse, îmbrăţişări neterminate. Gestul uzual consonează cu profundele flagelări ajunse deja reper. Ecouri baudelairiene, dintr-o ţară ploioasă, accentuează spleen-ul unor odată luminoase îndrăgostiri. De atunci, presiunea a început să fie constantă, sub zodia claustrării ce reconsideră abnorm cromatica unei vieţi cu debut promiţător. Contingenţa nu cadrează, bineînţeles, cu cele poezeşti. Va urma un zâmbet bine ţintit, narcotizant: aşa că-ţi aprinzi o ţigară/ şi zâmbeşti/ în gând/ aşa cum numai robert de niro/ a ştiut-o face/ pe ultimele zeci de metri de peliculă/ ale lui once upon a time in america// (un zâmbet fără timp/ fără spaţiu/ fără ţintă/ un zâmbet frumos/ cel mai frumos zâmbet din lume/ plutind prin opiu/ şi întorcându-se-n opiu)// cineva/ undeva/ prin oraşul ăsta/ te iubeşte. Suspendarea deasupra abisului împarte existenţa în zone câteodată suprapuse conform unui algoritm extrem de particular. Povestea cicatricelor sanguinolente urmăreşte linia autenticităţii. Janis Joplin şi Jimi Hendrix punctează umbroasele constante ale aducerii aminte. Lipsa dialogului dintre inimi reprezintă hiatusul întregii existenţe, poetice sau nu. Nocturnul generează unele pasaje apropiate anatemei: tot ce ai atins tu/ din mine/ a devenit/ (iată:)/ cenuşă/ scrum/ dinamită// inclusiv băltoaca asta informă/ de cuvinte/ precum un cancer/ al hârtiei/ care a devenit carte. În Kemada, tristeţea provoacă rafinamentul versurilor mari, perpetuate metamorfic.

Octavian Mihalcea