SCENARII ALE EXILULUI

Textele din  Poker Face (Editura Vinea, București, 2010) compun imaginea  peisajului  introspectiv ce vizează un statut existențial brăzdat de variate suplicieri. Autenticismul conduce toate palierele ființării printre pericole, spre neascunderea niciunui detaliu caracteristic acestei realități ce aderă la o substanțialitate frustă, greu de transfigurat. Cumva bacovian, în hî, în ha, detașarea nu este decât aparentă: "atunci o liniște boreală o să se ridice/ peste toate blocurile în care mi-am desprins în tăcere/ pielea prea strânsă -/ și am să râd." Epidermicul e într-o continuă expansiune cuprinzând straturi viscerale. Evidența accentuează stările dezintegrate, filonul stabilității fiind ușor escamotabil: "fiindcă zidurilor doar puțin/ le place să rămână-n picioare// mai glorioasă și mai sonoră e-atunci prăbușirea lor." Inevitabil, adânca înstrăinare naște dezechilibre, totuși atașate unei estetici extrem de particulare: "tac fiindcă-ntre noi numai absențe și numai noi./ departe spre orizont triste corăbii cu mirodenii/ și sclavi și sticlă colorată." Din angoase derivă tablouri situate pregnant în zona dură a expresionismului. Stările crepusculare abundă în poezia Ritei Chirian, eterogenitatea anumitor ipostaze putând fi încadrată universului plastic propriu lui James Ensor. Absurdul și elementele sumbre, cu notă caustică, subliniază precaritatea ridicată pe care o avem de înfruntat, mesaj ce își apropie neliniștile revoltei. Și la Rita Chirian apar măști obscure, forme ale asprimii: "fiindcă în noaptea de treișpe spre paișpe octombrie/ în noaptea aia/ vagoane lungi cu târfe și cerșetori/ s-au oprit sub geamurile mele și ei au urcat// și am mâncat și-am băut până la dimineață/ ne-am tot încercat rănile/ și ne-am strâmbat unii la alții/ și-am râs cum am mai râs doamne dumnezeule." Un fior penetrant, thanatofil, învăluie versurile din Poker Face. Menajul cotidian devine din ce în ce mai apăsător, încercuit de venele însingurării. La nivelul cuplului, pierderea direcției creează o cromatică a rupturii cu nuanțe cvasi-clinice: "acuma te recunosc de departe./ tristețea ta e verde ca flegma în octombrie/ galbenă ca puroiul în martie/ albastră ca obrazul morților în august.// acum între noi se deschid canioane largi/ și ele cresc/ ca serul de botulină în ridurile femeilor.// acum suntem dinții încleștați ai unui copil violat." Existențialismul Ritei Chirian se individualizează prin volumul considerabil de spaimă, asumată fără rezerve într-un peisaj predispus disoluției. "Oasele și pielea" constituie șubrezii piloni caracteristici acestei aventuri a cărnii căzute. Lenta devitalizare atrage stadiul critic "când sexul e umed și flasc și mușchii bine topiți/ de foame și de-ncordare." Se desfășoară intense scenarii ale terorii, întunecate regiuni din care "n-ai unde să fugi". Reprezentările sunt apropiate maleficiior, "extaze rele ale sângelui cald." Fără prețiozitate, intimismele acționează violent. Călătoriile lirice, de multe ori paradoxale, aduc excentricitatea visului lângă crudele flagelări din viață. Astfel apare un dureros vitraliu îndreptat către demolare și discreditare. "Întunericul se scurge gros pe pulpe", parcă ilustrând delirul. Stările-limită se succed cu rapiditate într-un straniu univers ultragiat. Parcă de peste tot amenință pericolul multiplelor prăbușiri. Relațiile interumane, îndeosebi cele pasionale, sunt adânc influențate de crepusculare eroziuni ce pot ajunge până la prizarea lubrico-prosecturală a efluviilor unor "nopți roșii" discontinue: "de-aia gesturile ei sunt de cârpă și limba ei/ e limba unui cadavru și/ sexul e-un anotimp din care nu-ți amintești/ decât setea." În aceste versuri, corporalizările extind arealul fantasmatic dincolo de zi și noapte. Cvasipermanenta stare de exil  hibernal cheamă suprema părăsire: "aici nicăieri nu mai e acasă. aici nu mai ești/ niciodată singur./ aici trupul frumos al bărbatului e o banchiză/ pe care alergi/ printre leșuri descărnate și harpoane/ cu picioarele goale.// aici moartea are culoarea ochilor mei morți." Angoasantă, concupiscența devine armă letală: "sexul tău mă caută cu tristețe cu rușine/ îți vorbesc despre dragoste îmi vorbești/ despre dragoste -/ carnea mea se cască/ gol și negru/ ca țeava unui pistol". Se petrec lente descompuneri adictive, autodevorări pe fundal cenușiu. Masiva disoluție petrecută într-o accentuată claustrare duce la revelații greu suportabile: "inima mea e un crematoriu de seringi infectate".Volumul  Ritei Chirian, Poker Face, evidențiază agonii uneori tenebroase, rodul unei abordări extrem de accentuate a propriului ego, extravaganța îmbinându-se cu nevroza. O neobișnuită plăcere decadentă marchează stilul acestei cărți spectaculoase.
Octavian Mihalcea