duminică, 8 februarie 2015

VIZIONARISM ȘI INGINERIE DE TEXT

Poemele lui Octavian Mihalcea (Epicriza, Editura Semne, 2011) sunt construite cu rigoarea şi spiritul de disciplină ale unui geometru. În aceste texte, retorica şi-a frânt gâtul iremediabil, ele sunt concise, aproape eliptice, au ceva din severitatea vechilor desene rupestre, iar actul scriptural devine o operaţiune aritmetică, tutelată (cum s-ar putea altminteri?) de un zeu al numerelor şi al numărătorii: Îţi doreşti ceva mai cald, poate o mare de nămol verde?/ Pietre iodate zburdă prin apă. Ajutor pentru oamenii orbi./ Zmeul – sămânţa norilor. De o vreme, vântul urmăreşte linia/ nisipului.Vede lumea stelelor prăbuşite pe maluri stinse./ Malul nostru are lumină. Sonor aparte. Împărţirea corpului/ pe verticală aminteşte că oasele se mai şi rup. Bucuria/ întinderii, gând colorat, va fi închinată unui zeu numărând  (Zeu numărând). Specialitatea poetului par să fie peisajele cosmice, reduse la liniile lor  esenţiale, în care predomină materiile elementare – piatra, apa, nisipul, dar şi iluminările à la Rimbaud, lipsite însă de luxurianţă şi policromie, austere ca nişte gravuri, poate cu ecouri din Virgil Mazilescu, capabile de a exprima tensiuni inefabile printr-un joc bine condus de linii şi forme: Pe cine mai bucură târziul? Să nu mai spui nimănui,pe/ lemnul crăpatei mese, cum pictezi crengile ronde, gemene,/ născute dintr-o viitoare poză iertată. Castelul trăieşte/ în  Malta regretelor. Pictezi cu negru crengi ronde. (Malta regretelor).Un fel de ,,vizionarism bine temperat’’ rămâne cheia de boltă a acestor poeme; deşi preocupat să sondeze, asemenea suprarealiştilor, zonele obscure ale subconştientului, autorul repudiază dicteul, în cele din urmă prolix şi amorf, căruia îi preferă construcţia adesea geometrizantă, din care este îndepărtată, parcă cu vârful unui scalpel, orice formaţiune celulară suspectă, iar textul se naşte mereu din aglutinări bizare de imagini şi de cuvinte, între care există mai curând disonanţe decât armonie: Sentimente descompuse încearcă întoarcerea. Parfum sau/  lipsa parfumului. Buze subţiri, crăpate vara. Soarele lumilor/ trecute alunecă pe acea pantă, de toţi ştiută. Somn fără vise./ Urcat într-o celulă, visez că sunt strivit de o mare maşinărie/ sărutată.Povestind, sunt aproape de ideea locului, de limfele/ ascunse. Pe ţărm aşteaptă ochii neudați. (Soarele unei lumi). În consecinţă, poemele  lui Octavian Mihalcea au aerul unui mozaic între ale cărui piese nu există o potrivire perfecta, intervin rupturi de ordin semantic, sincope, elipse, iar lirismul (atât cât e, căci poetul nu este, nici pe departe, un confesiv) se naşte aici nu pur şi simplu dintr-o trăire, şi din trăirea actului de a scrie/rosti ca atare, poezia devine metapoezie, poemul – lecţie de poetică, inspiraţia - inginerie de text, în timp ce criza (care ține de ulceraţiile fibrei vital-sufleteşti) se transformă în epicriză, adică într-o insuficienţă a limbajului de a articula de-nerostitul, cel care se identifică, în cele din urmă, cu poezia însăşi. Astfel încât discursul, deloc obişnuit, deloc banal, al autorului e generat de intersectarea a două tradiţii poetice: una mai veche, cea a suprarealismului, care poate coborî până la Rimbaud, alta, de dată mai recentă, cea a textualismului sau a unei poezii a poeziei, caracteristică  neo-avangardei postbelice. Prin urmare prezenţa în acest discurs a unei întregi mitologii  a textului (în accepţiunea lui tel-quelistă) şi a inscripţionării nu este câtuşi de puţin surprinzătoare; poetul invocă astfel labirinturile ca figuri care trimit cu gândul spre partea de ilizibilitate a artefactului scriptural, instrumentele de supliciu ( care evocă faimoasa moarte în text) sau petele sanguinare, ce ilustrează legea necruţătoare a textualizării, aşa cum o definea cândva Marin Mincu:  un text nu poate exista decât în măsura în care îşi anihilează propriul autor, orice scriitură pe deplin autentică fiind una cu sânge: Coborârea în pântecele cuvintelor ce nu s-au mai spus/ demult, ca sângele sfinţit sub ochii toleranţi ai bibliotecilor/ îngropate. Jocul cinstei nu mai contează. Lada de zestre / vrea să te înghită sentimental, picătură cu picătură. Gâtul/ preţiosului odor sculptat la începutul unuia dintre secole va/ fi retezat cu ghilotina lacrimii calculate. Într-un plan totul e/ bine. Cărţile se îndoaie, plutesc, iar se îndoaie. Sunt cele mai/ profitabile cărţi. Între părăsiri şi interziceri rămâne aerul tare/ al labirintului,  aşteptând lanţul. Urmă şi floare de roşu pe/ timp de iarnă. (Urmă şi floare de roşu pe timp de iarnă). Intersectarea acestor două linii poetice îi conferă individualitate poeziei lui Octavian Mihalcea, care în Epicriza se doreşte (şi adesea reuşeşte să fie) un laborios explorator de teritorii, dacă nu în totalitate virgine, atunci cel puţin nu îndeajuns cercetate. Iar poemele sale , nu foarte prietenoase, situate la jumătatea drumului dintre vizionarismul bine temperat  şi ingineria de text posedă o incontestabilă originalitate.

OCTAVIAN SOVIANY