Neostenit incurs în eul întotdeauna atent şi motivat, către un inevitabil amplu excurs spre externalizarea trăirilor în spaţiul generos al universalităţii. Discurs punctual, concentrat, axat pe concluzii prezentate drept infailibile, după ce trece prin plan definitoriu ori chiar axiomatic o largă percepţie asupra vieţii şi a celor care o înconjoară. Poate fi considerat un demers ermetic precum şi deschis, însă nicidecum inert, dimpotrivă dinamic prin trecerea dintr-o problematică existenţială în alta, consecutivitatea nepresupunând întotdeauna legături inerente.
În „Umbra de fier” (Editura Semne, București, 2016), Octavian Mihalcea propune o altfel de abordare a realului, prin prisma unui propriu deci şi asumat exotism ideatic şi de formă. Aş spune că în fond poetica sa, aceea cunoscută şi impusă, este adusă într-o altă stare de agregare, însoţită de un fin eufemism filosofal, noul, chiar imprevizibilul, surprinzând la tot pasul fără a frapa sau contraria cu orice preţ.
Poate este mai puţin important cum şi-a ales scriitorul temele, sau ele au venit de la sine într-un confort deplin. Sunt „Noi învăluiri”, în sensul recompunerii justificate cu fermitate a celor deja cunoscute, deja scrise şi rescrise, de la arhetipal la profan: „Taina reevaluării plutitoare înspre deja clasicele nume ce au atins praful. O inconfundabilă piesă transpusă actual. Noi învăluiri, alte puneri în scenă. Ar putea fi şarm, ton imnic, subtilitate. Prăbuşire în istoria ochiului fundamental mărit.” Păstrarea energiilor în vie complexitatea lor, având continuitate nu însă şi repetabilitate, devine din start o condiţie obligatorie pentru întreg parcursul.
Într-o fericită sclipire, nicidecum formală ci de un adânc înţeles, aflăm ceea ce poate ar fi trebuit să fie ştiut, dar nefiind încă exprimat: „Prea multe închipuiri false cern scrisorile despre eliberare. Schiţe întunecate. Poate schiţele pericolului. Sfârşitul trist nu înseamnă ceva. Va învinge noaptea paradoxului, cumva contondentă. Unde se înmulţeşte solitudinea, arde izbăvirea fostelor promisiuni. Adeseori vom fi mulţi. Lumini cutremurând inimi.” (Despre eliberare).
Cât despre inevitabil, sunt perfect de acord că nu trebuie a avea sfială, ci o atitudine bine concepută, consolidată în timp şi desigur declarată: „Moartea nu poate fi influenţată. Nici teama de ea. Cumplită energie a zeilor. Se descarcă furii peste patimi, mânii revenite la origini, cu neputinţă de uitat. Prizonieri din afară spre interior, amintim mormintele sufletului. Captivitate strânsă la piept. Doar şamanii dansează frenetic lângă Apolo cel prea părăsit sub Lună.” (Captivitate).
Ciclicitatea universului este cunoscută, demonstrată cel puţin prin prisme matematice şi fizice. De aceea şi avem cel puţin aparent limite, mergând într-acolo pentru că e singura direcţie, dar neuitând de şansa contrapusă rersponsabilităţii de revenire în cu totul alte conjuncturi, pentru că linearitatea e doar un concept pur teoretic, orice-am face spaţiul şi timpul dansează pe complicate curbe.
Doar că e frumos şi de dorit să vorbim despre aceste pretinse limite, care de multe ori ne îndeamnă spre sublimare lăuntrică: „Cele mult prea vechi. Desigur iubirea, bine ştiută desprindere, adâncă aflare tot către limită. Sunt aproape apele… Plecări mai departe. Ritm la marginea lumii.” (Tot către limită).
Sunt doar câteva succinte consideraţii pe marginea unei scriituri evoluate, pentru că dacă ar fi vorba de cuprindere, atunci întreaga carte ar trebui tratată ca atare, în consecinţă, ceea ce probabil ar lăsa loc de un studiu, o eventuală carte despre o carte… Cititorului căreia, îi revine plăcerea de a trage concluziile care se cuvin!
DANIEL MARIAN
