joi, 30 iunie 2016

UMBRA DE FIER

Motto:
„Fiorul suprareal acoperă orice templu.”                                    
(Octavian Mihalcea - În comun)

Octavian Mihalcea s-a născut la 3 septembrie 1976, în Bucureşti,  a  absolvit Facultatea de Filosofie (în anul 2000) şi a obţinut masteratul în Teoria literaturii şi Literatură comparată (în anul 2011), la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din capitală. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. 
A publicat următoarele volume individuale de versuri: Bărbatul artei sângerează fluturi (Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2004); Flagel (Editura Tritonic, Bucureşti, 2008), Epicriza (Editura Semne, Bucureşti, 2011); Poezii (Editura Fundaţiei Culturale Antares, 2012); Bestii şi bsme/Brutes et contes bleus (Editura Eikon, 2014) şi Umbra de fier (Editura SemnE, 2016) pe care îl comentez în continuare.
Octavian Mihalcea  este un suprarealist ce se revendică din Gérard de Nerval, pe care-l numeşte într-un poem “meşter straniu în labirint.” (Sub pleoape). 
Stranietatea constituie şi o caracteristică a versurilor autorului nostru. Sonorităţi metalice ne captează auzul. Obiectele dobândesc o “umbră de fier”, semn că ne găsim în ultima epocă a ciclului cosmic Kali Yuga: "Până atunci – umbra de fier! (…) Prin tunel arde spectacolul pictat fără trup.” (Umbra de fier). Tunelul leagă lumile iar focul regenerează viaţa.
Ne aflăm în plină metempsihoză: “Noi învăluiri, alte puneri în scenă.” (Noi învăluiri) Sufletul, prin oameni, poartă “măşti de carne” (Măşti). În viaţă suntem prizonierii trupului efemer: “Prizonieiri din afară spre interior, amintim mormintele sufletului.” (Captivitate) 
Referiri la suprarealism se fac în mai multe poezii care se constituie într-o artă poetică marca Octavian Mihalcea. Sunt invocate valenţele inconştientului şi libertatea totală de creaţie: “Altfel decât imagine uşoară sau luxură, ca o baie sublimă îndepărtând raţiunea. (…) Instalaţia de avangardă funcţionează (Mostră), iar poezia reprezintă “căi fără reguli.” (Efect) 
De suprarealism ţin şi referinţele picturale: “Prin aer, elogiul piruetei – detaliu din Chagall.” (Detaliu). Din altă poezie ne invadează Strigătul lui Munch: “Enigma centrului ascuţit urmează aglomerarea. Distanţele vor fi mereu altele. Modificate alunecări după strigăt. Răsucire sufletească într-o poziţie nesupusă, la fel ca sclipirea sângelui prin labirint.” (După strigăt). În consecinţă: “Definitiv, poetul pictează poeveşti.” (Poetul pictează poveşti – lui Liviu Vişan)
Simbolurile ocupă un loc privilegiat: “triunghiul tainei”, labirintul vieţii, sângele, “centrul ascuţit”, aurul alchimic etc. Este accentuată predilecţia pentru medievalităţi: embleme, panoplii, blazoane, piei de Cordoba, sarcofage, tratate despre înhumare etc. Toate acestea transfigurează poezia lui Octavian Mihalcea într-un “covor secret” în care “codul istoriei transmis artistic prin manuale îngereşti, plimbat abisal,  împrumutat dragostei”, conturează specificul. Lirica este , într-o primă viziune, “Reverie explorând abisul.” (Locuire)
Detectăm două direcţii diametral opuse în lirica poetului. Una centripetă care duce spre abisuri şi alta centrifugă care invadează cosmosul: „Atenţie la universul fosforescent! Total neacademică litografie purtându-ne pe doar bănuite căi. Ambiguitatea evidenţiază prima direcţie secretă, stare sufletească transportată lângă meridianele enigmei (muzica stelei aşteptate să se nască.). Iernile vor evada târziu. Luna contra soarelui. Regim liric.” (Regim) Paradoxala inimă transparentă şi casantă, de sticlă, constituie motorul imobil aristotelian, „roata de sticlă” a liricii lui Octavian Mihalcea. 
Microcosmosul şi macrocosmosul se împletesc într-o ambiguitate fraternă. Ca şi regimul diurn şi cel nocturn al imaginarului.
Poetul pândeşte manifestările inconştientului pentru a le surprinde în pagina albă. Simbolurile urcă din abisuri parcă pe o scară rulantă. În acest context, desenele lui Alex Ivanov, ilustratorul cărţii, manifestă o deosebită relevanță. 

LUCIAN GRUIA

marți, 28 iunie 2016

Poezie (şi) dincolo de poezie

Cea mai recentă carte a lui Octavian Mihalcea (Umbra de fier, Editura Semne, Bucureşti, 2016) confirmă cu claritate ceea ce poetul anunța încă de la debut, în 2004. Avem de a face cu un poet matur, deplin stăpân pe mijloacele de exprimare artistică, original şi bine conturat stilistic. Scrisul lui pare a fi un modus vivendi căruia i s-a dedicat cu toată puterea ființei sale, lirizând filosofic o gamă complexă (aproape totală) de sentimente, trăiri, impresii. Poezia lui, cu precădere aceea din acest volum, este rudă bună cu lirica lui Victor Teleucă, lirosoful de dincolo de Prut, definit de criticul  şi istoricul literar Mihai Cimpoi ca fiind Nichita Stănescu al Basarabiei. Cel puţin prin viziune şi modernitate! Aşadar, Octavian Mihalcea este poetul unei sublimări artistice remarcabile, care aprinde surprinzător de uşor cuvintele cu amnarul inspiraţiei şi harului, trecându-le printr-o ardere totală, sacrificându-le pentru a le sanctifica dincolo de ardere, ajungând să-şi extragă esențele din jarul care topeşte totul, dând acestui tot formă nouă.  Din acest punct de vedere, poezia lui Octavian Mihalcea are toate ingredientele unicității, ea continuând să se zbată şi mai puternic parcă de unde se termină, uneori de acolo abia începând. De fapt, însuşi poetul subliniază că „...versul trăieşte dincolo, în labirintul rănit, nescos la lumină.” (Versul trăieşte dincolo) Şi trăieşte singur, fiindcă „...poetul nu mai există, s-a retras cu tăcerea aproape.”(Cheaguri) Pare un paradox, dar nu este decât expresia unui inefabil meşteşug propriu doar acelora născuți anume pentru a face cu cuvintele tot ce le dictează inima. În acest punct, creația lui Octavian Mihalcea devine expresia unei chintesențe pe care Fernando Pessoa a definit-o aforistic în doar câteva cuvinte: dacă inima ar gândi s-ar opri! Asemenea ilustrului înaintaş lusitan, Octavian Mihalcea urcă, prin forța aparte a lirismului său, la înălțimea unei împliniri artistice care îl fixează într-un  fel al lui, cu totul deosebit, anume spre a fi singur. Iar această singurătate a creatorului este palpabilă în fiece poem, sintagmele în care verbul lipseşte dar îşi face simțită prezența şi imprevizibilele asocieri de cuvinte sunt relevante. Poeme întregi (Pasărea lui Hermes) nu au niciun verb! Iar altele (Sub pleoape, Balans, Apariție, Manieră, Greu încadrabil etc.) îşi ţin foarte bine respiraţia în aerul rarefiat al creaţiei cu un singur verb. În întregul ei, cartea îţi crează senzaţia  unui vehicul mergând cu toate luminile aprinse pe deasupra stelelor. Şi se face nu doar văzută, ci mai ales auzită. O muzică diafană pluteşte în amplul amfiteatru al limbii române, cu ajutorul ei şi din cauza ei. Sub bagheta dirijorului Octavian Mihalcea „...viola mângâie aripile marelui concert...”( Împărţire)  pentru a se integra în „...muzica stelei aşteptate să se nască.“ (Regim) 
În final, pentru a-mi întări afirmațiile, dar mai ales pentru a răsplăti cititorii care au avut răbdarea să citească până aici, adaug câteva mărgăritare din salba de nestemate a poetului, care demonstrează că „Poezia trezeşte oricând culoarea ochilor” (Efect), deschizând totodată larg porţile sufletului. Astfel „Ochi tăiaţi gonesc liniştea din ramă în ramă” (În ramă veche) dar nasc şi „Ploi vechi la margine de tunet”(Umbra de fier).

FIRIȚĂ CARP

luni, 13 iunie 2016

IMERSIUNILE ÎNĂLȚĂRII

Este greu să pătrunzi prin stratul ireal de cuvinte în adâncul unor înțelesuri atât de ocultate, cum se întâmplă în poemele lui Octavian Mihalcea din volumul "Umbra de fier", recent apărut la Editura Semne. E ca și cum ai săvârși taina unui ritual. Rostirile sunt, pe cât de sentențioase, pe atât de candide, pe cât de amenințătoare, pe atât de atractive, pentru că magia lor așterne o catifea roșie peste retina verbelor, astfel încât luciul ghilotinei pare definitiv înfrânt. Moartea, ca supremație a întunericului, devine astfel o neputincioasă complice la taina de necuprins a nașterii. Ea este guvernanta care are în sarcină, de fapt, educația sufletului sensibil, ea este răspunzătoare de ceea ce se află înapoia privirii, în adâncul retinei, în apa tulbure a lacurilor cântate de poeții romantici. Sub lună, Apolo pare un trist gropar al sentimentelor ce nu își găsesc mormântul. Către ce limite ne poartă acest poet stelar, către ce margini ale neînțelesurilor? Poetul poartă în piept răni pioase. Piatra nu își mai găsește umbra adevărată, zăpezile devin un fel de așteptare a luminii, a luminii adevărului, taină a oglinzii întinse ca o criptă peste imaginea greu de exprimat în cuvinte, un fel de posibil sărut. Totul parcă se petrece în ruinele unei catedrale gotice, în alveolele gheții, ele însăși păstrătoare a luminii neîmpărtășite. Culorile se amestecă la nesfârșit până când negrul, care de fapt nu este o culoare, ci anularea tuturor culorilor, devine flamură a singurătății. Versurile poetului Octavian Mihalcea sunt un strigăt înăbușit în sânge. Cine să-l audă, cine să-l înțelegă? Legendele poartă în vârful sabiei flamura suferinței. Miza versurilor din această carte este pusă pe substanța culorilor, pe simboluri indescifrabile, pe ceea ce se ascunde în lumina ochilor, în spatele pleoapelor care trag mari obloane în fața realității. "Vechea smoală adăugată pe marmură", o teribilă imagine a întâlnirii luminii cu întunericul. Totul este o sublimă înșelătorie a simțurilor, un osuar al iluziilor, o picătură străvezie pe geamul viu al realității. Lumina devine o săgeată incapabilă să ucidă. Până și moartea devine o realitate incertă, câtă vreme instrumentele ei, atât de eficiente, nu te mai pot înfrânge. Poemele cuprine în volumul "Umbra de fier" sunt ca niște imense dirijabile înălțate pe cerul poeziei. Cine are puterea să urce în nacela de vis care se înalță tulburător de sus?

LIVIU VIȘAN

miercuri, 8 iunie 2016

Întru redescoperirea cronologiei sacre

Obişnuim, în ultima vreme, să etichetăm şi să aplicăm ştampile reci, mai ales în faţa lucrurilor pe care nu avem răbdarea să le aprofundăm. Astfel privind situaţia, în cazul noului volum, al şaselea, publicat de poetul Octavian Mihalcea şi intitulat „Umbra de fier”, formula în care s-ar încadra ar fi: minimalism camuflat într-o formă de textualism sau textualism fragmentat în forme minimale.
Numai că un astfel de punct de vedere nu poate descrie îmbucurător multitudinea de sensuri, nivelul superior al abstractizării şi gradul remarcabil de maturizare la care a ajuns autorul.
Deoarece poetul nu lasă loc de ambiguităţi, ci se prezintă în condiţii de rigurozitate, calitate şi claritate textuală superioare, „Copiem cristale veneţiene [...]” (Împletiţi). De altfel, dă impresia unei mari siguranţe de sine în abordarea scrierii sale. Nu are pierderi de energie; rămâne mereu la un nivel înalt, revenirea propriei respiraţii a cititorului realizându-se prin porţii bune de aer, oferite, tot ritmat, prin indicii, în descifrarea mesajelor, aşezate din loc în loc.
Ne referim, evident, la: „Urmăriţi artefactul omenesc nud.” (Orologii) (p. 15), „Numere peste tot.” (Numere) (p. 20) sau „Vin adânci destăinuiri, treptat [...]” (Poetul pictează poveşti) (p. 25). Precum şi la: „Răsucirea cheilor cotropitoare.” (Manieră) (p. 56), pentru ca, pe pagina alăturată să ne spună, şi mai clar, calea de respectat: „Fără atingere fixă, doar aşa fiind continuată plutirea singură.” (Dans) (p. 57).
Şi, iată că, dacă urmărim firul acestor coduri, indicii sau chei, pentru care am scris special, nu numai numele poemelor, ci şi numerele paginilor unde le găsim, în paranteze separate, observăm că acesta se aşază magistral în cronologia lor. Dar, şi mai mult, mergând spre ultima parte, clarifică lucrurile, precum spuneam iniţial: „[...] globuri şi chei şi valuri” (Şarada) (p. 78), într-un poem neaşteptat, cu aspect de ghicitoare şi, totuşi, am zice, necesar în economia volumului, care altfel ar arbora un aer prea monoton prin seriozitate şi gravitate. De altfel, aflăm imediat, în pagina următoare, şi unde se află rezolvarea enigmei, prin: „Doar la sfârşit auzim răspunsul.” (Aur presat).
Toate poemele acestui volum sunt adevărate revelaţii cu marcaje minimaliste, atât de bine stăpânite, de cele mai multe ori prin propoziţii foarte scurte, şi reprezintă un fel de tălmăcire episodică a istoriei creaţiei, în subsidiar cu trimiteri biblice şi la diverse mituri, prin simboluri; plecând de la „[...] «da» primului strigăt arborescent, aburul îmbrăţişând tinere rădăcini” (Strigăt arborescent), adică de la transformarea din faţa ţipătului care porneşte viaţa în realitate, până la, în final, trimiterea, din nou, la start, circular, în speranţa că vom găsi cheia în cercuri: „Sunetul ne ameţeşte şi admiră începutul” (Locuire), precum într-un joc fără sfârşit.
Şi nu uită să ne atenţioneze, în poemul Nimb, că: „Simţim apropierea versurilor neascunse. Cuvintele ar sfâşia multe.” şi că, imediat, în pagina ce îl succede: „Aluzia estompată se răspândeşte, odată cu puterea şarpelui-herald” (Solzi şi stampe). Va să zică, apare, fără întârziere, şarpele după „nimb”. Iată, şi ispita în condiţiile raiului!
Punerea aceasta în scenă a celor vechi, realizată cu atenţie, raţional, nu evită existenţa ceţurilor, care încearcă să îmbrace „şarada”, despre care spuneam, într-un voal. Pentru că, nu-i aşa, provocările nu ne omoară (neapărat!), ci ne fac să ni le dorim mereu: „[...] aşteptăm săgeţile. Săgeţile care nu mai ucid.” (Detaliu).
De asemenea, poetul are curajul de a-şi expune temerile, „Lumini cutremurând inimi” (Despre eliberare), care apar în faţa libertăţii. Asta fiindcă le-a găsit, se pare, antidotul prin faptul că ştie despre sfârşit; sfârşitul izbăvitor, echivalent cu moartea. Şi, deşi aceasta încă nu spală patimile, îl face să creadă în tămăduire: „Doar şamanii dansează frenetic [...]” (Captivitate).
Avertizându-ne mereu că va merge cât mai în adâncuri, în ciuda celor spuse, ne îndeamnă spre înainte: „Pioase răni mai departe.” (Sub pleoape), pentru ca prin tuşe scurte, retezate, să ne dezvăluie anii din trunchiul arborelui, care devine, în final, cărbune: „Spectacol matur despre orologii. Doar plăcile se acoperă cu ceară lângă templul cărbunelui” (Orologii).
Deşi urmăreşte, mereu concentrat, trecerea timpului, rămâne fericit tot sub oblăduirea libertăţii, „Căi fără reguli.” (Efect), sau, mai degrabă, a dorinţei de eliberare, „Suntem împletiţi cu zidul, cu vieţile perforate la distanţă, mai mult figuri pentru fastul baroc”; în acest stil care oferă libertate şi drum prielnic imaginaţiei, fanteziei.
După explorarea trecutului, precum în „Vechiul Testament”, totuşi, „Rămâne discul noilor timpi” (Poză), „Noul Testament”, şi, din nou, ne atrage atenţia, de data aceasta, asupra viitorului tulbure, neîncetat îndreptat spre „Apocalipsă”: „Lăzi cubice înfrăţite cu prăbuşirea” sau spre: „[...] pericolul retezării şi Salomeea dansând. Va veni ziua.” (Lângă mine), spusă plat, hotărât şi fără echivocuri; cu referire indirectă la Sfântul Ioan Botezătorul. Şi, încă, pentru întărirea argumentului biblic, ne oferă şi accentul necesar al Sfintei Treimi: „[...] exact la fel ca triunghiul tainei”, într-un poem cu titlu simbolic, respectiv Nu cred, pentru ca apoi în Destăinuiri, iarăşi pe pagina imediat următoare, să vorbească despre legătura cu lumea cealaltă, care se realizează prin îngeri: „[...] codul istoriei transmis artistic prin manuale îngereşti [...]”. Pentru ca, mai târziu, să citim poemul Versul trăieşte dincolo, cu un titlu atât de elocvent.
În plus, abilitatea sa auctorială, demonstrată din plin, nu dă semne de concetism; concluzie care vine, iarăşi, să ofere puncte în favoarea poetului.
Sigur că, în final, nu putem să mai adăugăm decât că acest volum de poeme, această construcţie atât de stabilă, denotând forţă scriitoricească, vine să întregească personalitatea aparte a poetului Octavian Mihalcea, care se situează cumva într-un rol de precursor, pregătind terenul pentru explorări şi dezvoltări ulterioare, spre zone şi mai înalte de rafinament, subtilitate şi, de ce nu, de ingeniozitate.

(Octavian Mihalcea, Umbra de fier, poezii, Editura Semne, Bucureşti, 2016, 88 p.)

Mihaela-Mariana Cazimirovici