Este greu să pătrunzi prin stratul ireal de cuvinte în adâncul unor înțelesuri atât de ocultate, cum se întâmplă în poemele lui Octavian Mihalcea din volumul "Umbra de fier", recent apărut la Editura Semne. E ca și cum ai săvârși taina unui ritual. Rostirile sunt, pe cât de sentențioase, pe atât de candide, pe cât de amenințătoare, pe atât de atractive, pentru că magia lor așterne o catifea roșie peste retina verbelor, astfel încât luciul ghilotinei pare definitiv înfrânt. Moartea, ca supremație a întunericului, devine astfel o neputincioasă complice la taina de necuprins a nașterii. Ea este guvernanta care are în sarcină, de fapt, educația sufletului sensibil, ea este răspunzătoare de ceea ce se află înapoia privirii, în adâncul retinei, în apa tulbure a lacurilor cântate de poeții romantici. Sub lună, Apolo pare un trist gropar al sentimentelor ce nu își găsesc mormântul. Către ce limite ne poartă acest poet stelar, către ce margini ale neînțelesurilor? Poetul poartă în piept răni pioase. Piatra nu își mai găsește umbra adevărată, zăpezile devin un fel de așteptare a luminii, a luminii adevărului, taină a oglinzii întinse ca o criptă peste imaginea greu de exprimat în cuvinte, un fel de posibil sărut. Totul parcă se petrece în ruinele unei catedrale gotice, în alveolele gheții, ele însăși păstrătoare a luminii neîmpărtășite. Culorile se amestecă la nesfârșit până când negrul, care de fapt nu este o culoare, ci anularea tuturor culorilor, devine flamură a singurătății. Versurile poetului Octavian Mihalcea sunt un strigăt înăbușit în sânge. Cine să-l audă, cine să-l înțelegă? Legendele poartă în vârful sabiei flamura suferinței. Miza versurilor din această carte este pusă pe substanța culorilor, pe simboluri indescifrabile, pe ceea ce se ascunde în lumina ochilor, în spatele pleoapelor care trag mari obloane în fața realității. "Vechea smoală adăugată pe marmură", o teribilă imagine a întâlnirii luminii cu întunericul. Totul este o sublimă înșelătorie a simțurilor, un osuar al iluziilor, o picătură străvezie pe geamul viu al realității. Lumina devine o săgeată incapabilă să ucidă. Până și moartea devine o realitate incertă, câtă vreme instrumentele ei, atât de eficiente, nu te mai pot înfrânge. Poemele cuprine în volumul "Umbra de fier" sunt ca niște imense dirijabile înălțate pe cerul poeziei. Cine are puterea să urce în nacela de vis care se înalță tulburător de sus?
LIVIU VIȘAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu