Octavian Mihalcea – tensiuni lirice într-un peisaj cu idei

Rareori mi s-a întâmplat să primesc o carte de la un autor pe care să nu-l pot defini – recepta de la prima lectură. Iată că trebuia să se întâmple şi aşa ceva şi să caut o cale sau o cheie prin care să am acces la acest suflet liric tulburător dar şi inaccesibil, complex şi încifrat. Dar cum nimic nu e chiar aşa de simplu cum pare la început, mă pomenesc că stau uitându-mă la cheie fără a găsi nicio uşă, deci nicio broască. Interesant şi palpitant ar fi fost să fie prea multe uşi, prevăzute cu încuietori la care aceasta să nu se potrivească. Îmi zic atunci că nu cu ajutorul lucrurilor celor materiale voi putea pătrunde şi deschide uşa de acces şi că un portal energetic poate fi străpuns cu ... cheia minţii. Care este cel mai nimerit şperaclu neconvenţional. 

Am aşadar volumul „Poezii” *) de Octavian Mihalcea, autor pe care nu îl cunosc propriu-zis şi aş avea şansa de a-l cunoaşte prin intermediul producţiei sale poetice. Încerc să-mi sistematizez pe coala de hârtie impresiile, notând ceea ce ar putea fi stratul de bază – ce înţeleg din prima lectură şi ajung a lucra în paralel cu da şi nu, pe două coloane, pe care le înlocuiesc cu real şi imaginar, apoi le tai şi le redenumesc – concret / abstract - iar notiţele se îndreaptă mai mult spre a doua. Dar tot este ceva: am găsit repere categoriale. Textele nu par a avea structură, sunt scurte, dar nu aceasta pare a fi cauza pentru care nu au structură şi par enunţuri eliptice. E de fapt o tehnică. Aşa vrea autorul şi până la urmă voi afla de ce. Până la urmă însemnând chiar ultima poezie din carte: „traiul serilor în vernil/peste orice vene albe plutitoare /...// prin pădurea somnului secret // cifrul adoarme deja trăit/pietre negre/oase sub cerul adânc” (Vene plutitoare) În loc de concluzie, găsim o avertizare! Semn că de fapt această carte este rotundă şi finalul doar relativ, ca parte din întreg.

Dintre teme, două ies în evidenţă în „Poezii”: visul şi actul creaţiei – atât în poezie cât şi în pictură. 

Dar mai întâi câteva cuvinte despre tehnică. 

În plin spaţiu imaginar ai impresia de film fotografic, poezia devenind acea moving picture. Există un „miez al fotografiei”, impresiile devenind detalii iar acea imagine secvenţială poate fi dată fie mai repede fie cu încetinitorul. Simbolurile sunt inserate uneori ca mesaj subliminal. Tot aşa cum tristeţea, desperarea şi dezolarea străbat printre cuvinte aparent fără legătură, de parcă fotografia ar fi decupată intenţionat iar versurile formează un colaj. Această tehnică a colajului ajută sau face posibilă ermetizarea textului, restrângerea operându-se pentru scoaterea detaliului. Aspiraţia către infinit pleacă tocmai din finitul cotidian. Aspirăm la o bogăţie infinită, dragoste şi tinereţe infinite, dar le trăim înlăuntrul ori în ramele finitului, în graniţele simţurilor şi ale trupului – aşadar într-o fotografie la care degeaba ne tot uităm, că nimic nu mai poate fi adăugat şi nici colorat. Dacă nu te mulţumeşte o poţi tăia şi remonta, alăturând chipuri ori elemente altfel complet disparate.

Pe de altă parte, Poeziile îţi dau acea senzaţie pe care o ai când după ce vezi o poartă întredeschisă, intri şi te pomeneşti nu într-o curte, nu într-o casă ci undeva într-un peisaj ireal, între nisip şi piatră, cactuşi roşii şi ierburi albastre. Pe măsură ce dai pagina, apare un nou element ori detaliu al acestui peisaj impresionist pus în operă de autor. De unde te aşteptai să fii întâmpinat cu un surâs şi pus la masă, te pomeneşti singurul ajuns acolo. Ai zice un decor scenografic auster pentru o piesă cu un singur personaj. Pentru a nu deranja reprezentaţia, rămâi acolo pe acea scenă, imobil şi tăcut. Observi că nu este un solilocviu, pe lângă acea fiinţă apare şi o umbră căreia i se adresează iar aceasta răspunde monosilabic, uneori râzând, alteori plângând sau bătând un soi de cod Morse. Piesa începe cu o tăcere întreruptă doar de nişte bătăi insistente de parcă cineva ar ciocăni la uşă. Personajul recită dintr-o carte, iar umbra reacţionează ciocănind când mai rar când mai repede ori insistent.   

Ajuns în spaţiul scenic al cărţii, ca un cititor de cursă lungă devenit spectator, îmi pun întrebări, cum ar fi: ce vrea să spună autorul, unde vrea el să mă trimită, dacă mă emoţionează, are mesaj şi dacă nu, de ce, schimbă el ceva în mine, ş.a.m.d. Şi mă întorc la teme. 

Există lucruri pe care ţi-ai dori să le vezi şi nu le suportă realitatea, în schimb ele se află şi se transformă altundeva, trecând acea linie fină şi invizibilă de partea nevăzută ori cealaltă parte a realităţii, care nu este ireală cât mai degrabă non-reală. Ele există odată ce ţi se revelează şi întocmai ca la întoarcerea dintr-un vis le poţi reproduce în fiecare detaliu şi amănunt pornind de la locul în sine şi reproducând detalii de sunet şi culoare, de portrete făcute unor oameni pe care în realitate nu i-ai cunoscut ori văzut niciodată. Cum e posibil, afli abia după ce ani de-a rândul citeşti zeci şi sute poate mii de pagini consacrate de alţii acestui domeniu. Încetul cu încetul – însă după mulţi ani în timp uman – găseşti cele mai bune explicaţii (în varianta optimistă!) şi ajungi să-ţi faci o părere pe potriva propriei capacităţi de a înţelege. Până la urmă reuşeşti să-ţi explici cu propriile cuvinte, folosind propriile expresii acordate cu modul tău de gândire, mai succint ori mai arborescent, sau cu înflorituri (nu şi în cazul de faţă) mecanismele unor taine precum este cea a visului. Nici autorul nu a procedat altfel, versurile sale trădând  preocupări pentru acest domeniu: dacă în „Numai o pânză ruptă” e confesiv: „uşi bântuite în miezul fotografiei//relativ târziu acasă împotriva organelor ce mă ţin treaz/am invidiat mormântul apei fără tine”, în „Pariu” are revelaţia unor „întoarse lipsuri insomniace/a doua zi prin vis”. Visul este văzut (ori explicat) aşadar metaforic ca o pânză ruptă, prin care se strecoară a doua zi doar frânturi dintr-o fotografie, adică doar cele ce reuşesc să se întoarcă prin uşa dimineţii, a trezirii. Într-un alt text găsim bine definită și acea stare de regret de după întoarcerea din vis: „după dispariţie va rămâne cornul/rana supraomului nisipos/presând tainicele respiraţii/nevăzute ziua” (s.n.) (Va rămâne cornul)

Chiar dacă poezia sa ermetică nu-l duce pe cititor spre o zonă misterioasă şi atrăgătoare, ea îl aduce ori conduce prin simboluri într-un univers altfel inaccesibil oricui; asistăm la proiecţia unor stări poetice, reverii, meditaţii... comparabile în general unor fotograme în sepia, cu rare tuşe de culoare. Culoarea predominantă – ori fondul nisipiu - ne dă ea însăşi indicii asupra unei aproximări a duratei ori a vechimii preocupărilor poetului pentru această codificare/decodificare. „trebuia să fie simplu”, îşi recunoaşte el sieşi (mai bine zis umbrei sale), într-o tentativă de a explica dar şi de a (se) înţelege: „glisez pe cărţile condamnării/a fi cel mai adorat/sau cel mai urât/dintre locuitorii acestei părţi simple (...)// sunt umbra mea” – aşadar în acest proces al unei autoevaluări este conştient de faptul că  mesajul său s-ar putea să nu fie înţeles şi că există riscul de a nu fi iubit de prezumtivul său cititor.  

Iată-l pe poet căzut pradă frământărilor şi temerilor privitoare la actul artistic. De cealaltă parte, stă cititorul care nu are cunoştinţă despre toate acestea. Ba chiar nu are nevoie de problemele altuia, îi ajung ale sale, cu prisosinţă! Şi atunci, cum să aibă loc întâlnirea... ?! De cele mai multe ori, din păcate, nici nu are. Ambii ratând acea unică şansă a unei experienţe nemijlocite şi de a face un transfer de opinii, de a dărui şi a primi, a asculta şi a înţelege. Undeva, în colţul său, poetul va rosti că ar fi putut fi o împărtăşire, dar aşa... e „o cununie tăiată/de îngeri captivi”. Iată cât de puţine cuvinte, dar cât de multe sensuri se pot dezvolta, nuanţe şi legături între ele... descoperindu-ne în autor urme ale unui romantism pur, un neo-romantic, fiinţă neînţeleasă, deşirată de pasiune şi condamnată la singurătate şi lipsă de iubire. Găsim chiar un autoportret sfâşietor, definitoriu poetului damnat: „suflet închis între fluidele fascinului” – iată ce tensiuni lirice într-un singur vers! -, după cum se pare că a fost predestinat de nişte muze îndoliate: „cu dantelă neagră pe umerii goi/fiecare muză poartă alături/blestemele cele mai lungi”.  

După ce a pătruns dincolo, cum-necum, am crede că cititorul nostru va rătăci în acel spaţiu al imaginarului ce lasă următoarea impresie: „vremea ne face să intrăm în ascunzători/roşul nostru din transele de noapte//căutăm malul//două lacuri vecine//încă arde steaua princiară/(...)//încercare a nisipurilor arse” (Transe în noapte). Ne găsim conduşi de un ghid imaginar printr-un spaţiu al unor proiecţii, un peisaj cu idei şi impresii gata maturate: „podul pe sub care am trecut /...// culorile somnului variază întâlnirile/dincolo de veghea simţului poţi deschide ochii//pe linia intrării nu este decât tunelul/cald cald cald în extaz//intrarea lumii noastre se vrea singură/etapă jubiliară dus-întors/simbol deschis pe veci” (Singura intrare). Chiar dacă e nevăzut, el a lăsat totuşi nişte repere pentru noi: „umbre la capul patului/se preling urme roşii//pulsez peste drumul închis/de acolo/îngheaţă-mi trecerea/în jurul porţilor” (Am lăsat urme). Respirăm uşuraţi, în acel „acolo” al autorului (poate planeta lui, de ce nu?) putem respira, există viaţă! Ba ni se face „Deschis” o invitaţie foarte clară – astfel aflăm când: „spre sfârşitul oricăror săptămâni”, unde: „luna înşelătoare sus” cât şi cum: „aproape tremurând”. Există şi o descriere succintă a evenimentului: „ai păşit ai fost trimis/pe uşa deformată/din faţa triunghiului”. Eşti îndemnat să ai „Curaj”: „fugi cu mine în lume/pe aspre încercuiri /...//

curajul nu e decât un regret/rupt din sufletul echilibrului”.

E floare la ureche, aşadar, să te conformezi acestei invitaţii, cu singura condiţie de a găsi triunghiul. Pentru a-l găsi, mergi la Dicţionarul de simboluri şi afli că „Simbolismul triunghiului se suprapune cu acela al numărului trei. ... stă la baza formării piramidei... Corespondenţele dintre numere şi figurile geometrice sînt absolute. Cîtă vreme omul este jocul contrariilor, el nu poate da nici un înţeles cercului (...) Toate îi scapă: triunghiul, pătratul, steaua cu cinci colţuri şi pecetea lui Solomon cu şase braţe. Dacă omul nu s-a născut din punct de vedere spiritual, aceste figuri geometrice îşi ţin secrete simbolurile, care corespund numerelor 3,4,5, şi 6. (...) cu vârful în sus simbolizează focul şi sexul bărbătesc; cu vârful în jos, apa şi sexul femeiesc. Pecetea lui Solomon este alcătuită din două triunghiuri inversate şi semnifică îndeosebi înţelepciunea omenească. În iudaism, triunghiul echilateral îl simbolizează pe Dumnezeu, al cărui nume nu este voie să fie rostit. (...) în alchimie, simbolul focului, ca şi acela al inimii.” **)

Exact ca atunci când după ce ai văzut ceva doar în treacăt întorci capul, spre a fixa mai bine o imagine, şi în cazul de faţă simţi nevoia de a te întoarce recitind textele din paginile dinainte: „gestul poate înnopta la infinit/îndoire peste ramele respiraţiei/trebuia să te îneci/când comprimai suma limitei//estetică efemeră” (Trebuia să te îneci)  şi alunecând din acesta, următorul: „mereu împleteşti piatra vechiului oraş//spui că ploaia ar trebui să renască/de trei ori în inima pământului” (De trei ori în inimă)        

Octavian Mihalcea iese din realitate şi parcă face o operaţie pe cord deschis poeziei. Ori o anestezie. În acea stare poeziei îi trec prin minte flashuri, nume, chipuri, râsete, ţipete. Până adoarme. Apoi brusc  rolurile se inversează: autorul e anesteziat de poezie. Partea dreaptă i-a amorţit; atunci scrie cu cea stângă: „ai spune că planeta focului e blondă/ca pielea arsă pe trupul mării gol” (Poem cu mâna stângă) Îşi zice că trebuie să înfrunte realitatea încă o zi până ce se va putea descotorosi de ea şi o va pune în cui. Unde e normalul, în narcoza poeziei ori în trezirea visului? Mai ales dacă posezi capacitatea de a vedea în infraroşu, ai o vedere termică - nu şi una obişnuită fiindcă nu ţi-ar folosi la nimic, mai ales noaptea: „un bulgăre tânăr/pământean/se poate masca doar/pe întuneric/lângă tortura pereţilor goi” (Bulgăre).

Dar cititorul nostru face parte din Universul cititorilor absoluţi, tot aşa cum autorul face parte din Universul căutătorilor absoluţi. Amândoi fac parte din Universul colecţionarilor de absolut. La terminarea cărţii, cititorul o pune deoparte şi simte nevoia să se culce. Poate a obosit. Alături găseşte o foaie cu o notiţă. Nu îi aparţine, a reţinut-o de undeva de pe Internet: „Fiecare gând, cuvânt sau emoţie provoacă o vibraţie în fiecare celulă a corpului şi lasă acolo o impresie adâncă”. Iată un final bun, îşi mai spune... adoarme şi în vis autorul îi răspunde prin cuvintele din Cele mai frumoase naufragii: „cunoaşte-mă doar/sub acea margine/închisă departe”.

Monica Mureşan

*)   Octavian Mihalcea, Poezii, Ed. Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2012 

**) Dicţional de simboluri, vol. 3, Ed. Artemis

UN ORIZONT INIȚIATIC

Atunci când pătrundem substanța lucrării Elenei Vulcănescu, Veronica Micle – Muza dintre Eminescu și Caragiale (Editura Convorbiri literare, Iași, 2012), ne sunt revelate multiple mistere ce au ca fundament ideea triadei, prezentă în majoritatea cosmogoniilor. Abordarea trinitară implică o neîncetată raportare la eternitate. Eclectismul cărții (istorie literară, etnografie, lingvistică, istoria artei, heraldică ș.a.) fundamentează estetic această excepțională analiză privind un interval privilegiat al culturii române. Veronica Micle, ,,declarată  prima muză-poetă a literaturii române”, apare ca o prezență magică, intens aspectată oniric: ,,Năbădăioasa Doamnă Albă, regina elfilor cu straiul ud, impetuoasă ca un torent, candidă ca un vis de iubire, fascinanta desferecătoare a porților dintre viață și moarte, poeta de dragul iubirii a fost înainte de toate un suflet de artist.”

Elena Vulcănescu invocă, alegoric, figura atât de glisant-lirică  a magister-ului Frédéric Chopin, învăluind problematicele efuziuni sensibile:  ,,Dăruită cu harul muzicii pe care nu și l-a cultivat, a cântat din cuvinte, când muzica există, găsește și supapa silabei, a căutat replici potrivite chemate de melos, a fost însuși geamătul din când în când al mâinii drepte din înfricoșătorul preludiu al doilea chopinian, în vreme ce mâna stângă bate lent cvinte și sexte, fără întrerupere. Este preludiul numit de Cella Delavrancea pasul geometric al morții, dar am zice al inseparabilei uniuni (eternele), dorită și singura cu adevărat împlinită de către poetă.” Inedita corespondența dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, publicată de Christina Zarifopol-Illias, evidențiază părțile ce rămăseseră  mai puțin cunoscute din legătura celor doi.

Această iubire, puternică și profundă, poate ajunge de multe ori până la înlăcrimata deznădejde. Elena Vulcănescu semnalează tactul și rafinamentul Veronicăi Micle, într-un context istoric nu foarte favorabil unei asemenea povești de iubire. Din scrisori putem intui caracteristicile profund umane ale participanților la această adevărată operă epistolară. Scrisoarea e o formă de uniune între două suflete, cu toate regulile particulare existente. Caracterul incandescent al iubirii dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle invită la complexe evadări într-o generoasă oglindă a misterelor. Cartea Elenei Vulcănescu abundă în descrieri artistice, inefabilul artelor plastice transportându-ne pe teritoriul esențelor.

Defilează prin fața noastră bronzul din 1963 al sculptorului Gheorghe D. Anghel, reprezentându-l pe Eminescu, bustul poetei Veronica Micle executat de Ștefan Ionescu-Valbudea în 1890, donat Ateneului și dispărut prin 1937 sau controversata statuie a aceluiași Ionescu –Valbudea, din 1885, intitulată Michael Nebunul. Citate din Ion Frunzetti, acad. George Oprescu sau Petre Oprea vin să susțină impresionanta incursiune  în lumea artelor frumoase.

Spre exemplificare, o descriere împodobită cu binevenite estetizări a castelului de la Miclăușeni: ,,Ar fi fost greu pentru membrii familiei Sturdza-Miclăușeni să rămână în afara gestului artistic de vreme ce trăiau într-un veritabil muzeu. Castelul în sine, cu 47 de încăperi dintre care 17 erau pictate în ulei, cu inscripții latine, parcul englezesc presărat cu marmuri de Carrara, lacul cu insulă și păsări rare, manejul și colecțiile Muzeului Familiei, uleiuri, inscripții, bijuterii, decorații interioare și inscripții murale de mâna dascălului cu nume de pictor (Maler), viralii înflorite într-un represabil senzualism al facerii din migala miniaturii, dulce petrecere sufletească pentru castelana de la Miclăușeni, totul oferea imaginea perpetuă a stării de grație de dinaintea păcatului.”

Autoarea accentuează asupra importanței centrului spiritual de la Miclăușeni, influențat de preceptele simbolismului tripartit propriu Francmasoneriei: inițiatic, istoric și psihosociologic. În acest stadiu întâlnim figura lui Hiram, cu a sa inițiere de întemeietor. El moare asasinat pentru a croi drum discipolilor . Dar nu e vorba despre sacrificiu. Eroul se distanțează de moarte pentru a descoperi viața adevărată. Avem aici un sens eliberator. Soteriologia se realizează prin actul construirii și prin artă. Legenda lui Hiram, pusă în scenă în cursul ceremoniilor de inițiere ale Francmasoneriei, are un sâmbure arhaic, cel al morții și al renașterii. Remarcabilele detalieri ale Elenei Vulcănescu, baroce și misteriosofice, incită la multiforme aprofundări: ,,Schema legendei este urmată de cele trei porți ale templului, transferate intrărilor parcului de 30 ha, fiecare prevăzută cu câte un turn de strajă, poruncind înălțarea drapelului pe castel când stăpânul se afla acasă, la dantelăria dacoromaniei prevăzută în schemele arhitecților Reinecke și Grisberg, amicii lui Câmpeanu, la insula din mijlocul lacului și opulența interiorului sugerând trepte și virtuți inițiatice.

Colecțiile de arme și costume din evul mediu, complete pentru cal și călăreț, de bijuterii, de marmuri, de uleiuri reprezentând pe strămoșii Sturdzești, adunate într-un Museum Familarum, cu alte piese rare, arheologice, numismatice și epigrafice, toate conduc pe neofit spre ultima taină, a cuvântului, imposibil de aflat în fața comorii de carte a Bibliotecii Miclăușene.”  Aproape holisticele incursiuni ale Elenei Vulcănescu se concentrează asupra zonei Neamțului, bineînțeles tot în deja obișnuita cheie triadică: Ceatea Neamțului – Târgu Neamț - Piatra Neamț. Ordinul Cavalerilor Teutoni a avut aici, odată , un cuvânt greu de spus. Esoterica existență a stemelor invită la ample reconsiderări: ,,Renunțarea la emblema veche a Sturdzeștilor pecetluiește intransigența fără fisură a stăpânului, conservatorismul exacerbat într-o lume vădit liberală, chiar dinlăuntrul propriei familii. Un ideal cavaleresc noul herb, un galop în afara istoriei, în armură cu lancea cu steag oblic spre cer, un Arhanghel Mihail, patronul Ordinului Cavaleresc, un mire scriindu-și jurământul pe năframa de sub vârful de lance sau un Templier, cu emblemă identică Ut roque clarescere pulchrum (Să strălucești prin frumusețe și credință).”

Căutarea locului de veci al lui Petru Câmpan, important personaj în cadrul desfășurării propuse de lucrare, scoate la iveală veritabile bijuterii de proză artistă, parcă à la manière de Joris-Karl Huysmans, Oscar Wilde sau Mateiu I. Caragiale:  ,,Aleile înguste spre castel îți dau senzația istoriei întrerupte pentru o clipă, o veridicitate reinstalată pe care ai alunga-o. Dar lumina crește și tulpinile dau în vălul unduitor al iluziei aerate. (...) Suntem la ora închiderii şi măicuţele tocmai se retrăgeau. Castelul gol, pus la uscat, agăţat de cer în turle de sparanghel, cu toate uşile şi ferestrele deschise, intru şi ies, mai fusesem, nimic mişcat. Leul de pe mormântul ctitorului se întinde şi cască, îşi linge laba de gheare ciobite, în vreme ce sabia sturdzească  din cealaltă labă prinde în legănarea şarpelui ritmul linsului oniric... Rămân între morminte, sub arborele genealogic scuturându-şi frunzele de marmură verde...” Elena Vulcănescu oferă noi valențe generoaselor subiecte abordate, așa cum este inedita parcurgere în cheie inițiatică a Luceafărului eminescian. E investigată o arie totalizatoare, de la circumstanțele vieții cotidiene de atunci, unele  mai puțin știute, până la simbolistica straniilor Madone Negre și a unor vechi mituri tainice.

Enigmaticele sinteze se succed cuprinzând realități si evaziuni sunblimate într-un athanor supramundan. Finalitatea va fi salvarea sufletului. Iată un pasaj hermeneutic elocvent: ,,La chemările fetei, întrupările Luceafărului, în sensul grav al epifaniei de la capătul unor proceduri de moarte inițiatică, valabile personajelor predestinate, se fac gradual. Tânărul voievod din cer și din mare, cu păr de aur moale, în vânăt giulgi, din decolorarea negrului, dar deja învestit cu ceremoniosul toiag, aici încununat ce trestii, semnul apei genuine și simbol purificator al reînnoirii, pare fetei un înger mort, iar oferta veciei palatelor de mărgean,de roșu – rubedo, fază a regenerării alchimice, este refuzată.”  Să nu pierdem din vedere apropierea dintre Eminescu și Societatea Carpății, a cărei ideologie încă nu a fost suficient studiată. Clasicizatei piese a lui Caragiale, O scrisoare pierdută, îi este pregătită o grilă de analiză  fărșerotică, brodată cu savuroase detalii din existența acestei conservatoare ramuri a românilor sudici.

Totodată, este subliniată cu argumente  incontestabile  proveniența numelui Caragiale, din zona meglenică a Munților Caragiova, nu din ,,cuhnia fanariotului Caragea care și el tot de pe aici s-o fi obârșit.”  Interpretarea atinge cărări închinate  simbolului, cum ar fi, printre multe altele, originile numelui Trahanache, venerabilul Trahanache. Multe variabile se leagă de etimonul grecesc Trahana: ,,Din acest aluat se fac și colacii și posmagii, la casele mai înstărite, taranàua  se frământă separat, mai dulce, fapt care o va și delimita ca desert specific nupțial, oricum, Trahanache rămâne aluatul bănos și norocos al mereu actualelor noastre nunți electorale.”

Ancestralul joc al călușarilor conturează un orizont inițiatic mereu reactualizat. Ritualul se desfășoară cromatic, atemporal: ,,La meglenoromâni, și numai la ei, steagul de nuntă, dintr-o trestie cu un buchețel de flori și o cruce legate în vârf cu o batistă roșie, se așează la masă, îndemn la cumpăt și înțelegere, întrupare îngerească de protecție și purificare. Jocul se încinge din nou, tânăra nevastă primește cadouri, dă, ca să stea în față! Și mereu se va găsi un Pristanda care să conducă brâul.”  Fertile orizonturi descoperă capitolul Brâul lui Pristanda, ajungând la concluzii istorico-literare nevehiculate până acum. Prin această complexă lucrare, Elena Vulcănescu sondează în complicatele circumstanțe proprii celei de-a doua jumătăți a secolului XIX, cu dorința de a relua, într-o fundamentată cheie personală, tablouri literare despre care se credea totul știut. Pe lângă acribia incontestabilă, stilul cărții are profunzimi lirice, ceea ce ne reamintește că autoarea abordează cu succes și creația poetică. Rezultă un eveniment editorial despre care va trebui să se vorbească. 

Octavian Mihalcea