Atunci când pătrundem substanța lucrării Elenei Vulcănescu, Veronica Micle – Muza dintre Eminescu și Caragiale (Editura Convorbiri literare, Iași, 2012), ne sunt revelate multiple mistere ce au ca fundament ideea triadei, prezentă în majoritatea cosmogoniilor. Abordarea trinitară implică o neîncetată raportare la eternitate. Eclectismul cărții (istorie literară, etnografie, lingvistică, istoria artei, heraldică ș.a.) fundamentează estetic această excepțională analiză privind un interval privilegiat al culturii române. Veronica Micle, ,,declarată prima muză-poetă a literaturii române”, apare ca o prezență magică, intens aspectată oniric: ,,Năbădăioasa Doamnă Albă, regina elfilor cu straiul ud, impetuoasă ca un torent, candidă ca un vis de iubire, fascinanta desferecătoare a porților dintre viață și moarte, poeta de dragul iubirii a fost înainte de toate un suflet de artist.”
Elena Vulcănescu invocă, alegoric, figura atât de glisant-lirică a magister-ului Frédéric Chopin, învăluind problematicele efuziuni sensibile: ,,Dăruită cu harul muzicii pe care nu și l-a cultivat, a cântat din cuvinte, când muzica există, găsește și supapa silabei, a căutat replici potrivite chemate de melos, a fost însuși geamătul din când în când al mâinii drepte din înfricoșătorul preludiu al doilea chopinian, în vreme ce mâna stângă bate lent cvinte și sexte, fără întrerupere. Este preludiul numit de Cella Delavrancea pasul geometric al morții, dar am zice al inseparabilei uniuni (eternele), dorită și singura cu adevărat împlinită de către poetă.” Inedita corespondența dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, publicată de Christina Zarifopol-Illias, evidențiază părțile ce rămăseseră mai puțin cunoscute din legătura celor doi.
Această iubire, puternică și profundă, poate ajunge de multe ori până la înlăcrimata deznădejde. Elena Vulcănescu semnalează tactul și rafinamentul Veronicăi Micle, într-un context istoric nu foarte favorabil unei asemenea povești de iubire. Din scrisori putem intui caracteristicile profund umane ale participanților la această adevărată operă epistolară. Scrisoarea e o formă de uniune între două suflete, cu toate regulile particulare existente. Caracterul incandescent al iubirii dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle invită la complexe evadări într-o generoasă oglindă a misterelor. Cartea Elenei Vulcănescu abundă în descrieri artistice, inefabilul artelor plastice transportându-ne pe teritoriul esențelor.
Defilează prin fața noastră bronzul din 1963 al sculptorului Gheorghe D. Anghel, reprezentându-l pe Eminescu, bustul poetei Veronica Micle executat de Ștefan Ionescu-Valbudea în 1890, donat Ateneului și dispărut prin 1937 sau controversata statuie a aceluiași Ionescu –Valbudea, din 1885, intitulată Michael Nebunul. Citate din Ion Frunzetti, acad. George Oprescu sau Petre Oprea vin să susțină impresionanta incursiune în lumea artelor frumoase.
Spre exemplificare, o descriere împodobită cu binevenite estetizări a castelului de la Miclăușeni: ,,Ar fi fost greu pentru membrii familiei Sturdza-Miclăușeni să rămână în afara gestului artistic de vreme ce trăiau într-un veritabil muzeu. Castelul în sine, cu 47 de încăperi dintre care 17 erau pictate în ulei, cu inscripții latine, parcul englezesc presărat cu marmuri de Carrara, lacul cu insulă și păsări rare, manejul și colecțiile Muzeului Familiei, uleiuri, inscripții, bijuterii, decorații interioare și inscripții murale de mâna dascălului cu nume de pictor (Maler), viralii înflorite într-un represabil senzualism al facerii din migala miniaturii, dulce petrecere sufletească pentru castelana de la Miclăușeni, totul oferea imaginea perpetuă a stării de grație de dinaintea păcatului.”
Autoarea accentuează asupra importanței centrului spiritual de la Miclăușeni, influențat de preceptele simbolismului tripartit propriu Francmasoneriei: inițiatic, istoric și psihosociologic. În acest stadiu întâlnim figura lui Hiram, cu a sa inițiere de întemeietor. El moare asasinat pentru a croi drum discipolilor . Dar nu e vorba despre sacrificiu. Eroul se distanțează de moarte pentru a descoperi viața adevărată. Avem aici un sens eliberator. Soteriologia se realizează prin actul construirii și prin artă. Legenda lui Hiram, pusă în scenă în cursul ceremoniilor de inițiere ale Francmasoneriei, are un sâmbure arhaic, cel al morții și al renașterii. Remarcabilele detalieri ale Elenei Vulcănescu, baroce și misteriosofice, incită la multiforme aprofundări: ,,Schema legendei este urmată de cele trei porți ale templului, transferate intrărilor parcului de 30 ha, fiecare prevăzută cu câte un turn de strajă, poruncind înălțarea drapelului pe castel când stăpânul se afla acasă, la dantelăria dacoromaniei prevăzută în schemele arhitecților Reinecke și Grisberg, amicii lui Câmpeanu, la insula din mijlocul lacului și opulența interiorului sugerând trepte și virtuți inițiatice.
Colecțiile de arme și costume din evul mediu, complete pentru cal și călăreț, de bijuterii, de marmuri, de uleiuri reprezentând pe strămoșii Sturdzești, adunate într-un Museum Familarum, cu alte piese rare, arheologice, numismatice și epigrafice, toate conduc pe neofit spre ultima taină, a cuvântului, imposibil de aflat în fața comorii de carte a Bibliotecii Miclăușene.” Aproape holisticele incursiuni ale Elenei Vulcănescu se concentrează asupra zonei Neamțului, bineînțeles tot în deja obișnuita cheie triadică: Ceatea Neamțului – Târgu Neamț - Piatra Neamț. Ordinul Cavalerilor Teutoni a avut aici, odată , un cuvânt greu de spus. Esoterica existență a stemelor invită la ample reconsiderări: ,,Renunțarea la emblema veche a Sturdzeștilor pecetluiește intransigența fără fisură a stăpânului, conservatorismul exacerbat într-o lume vădit liberală, chiar dinlăuntrul propriei familii. Un ideal cavaleresc noul herb, un galop în afara istoriei, în armură cu lancea cu steag oblic spre cer, un Arhanghel Mihail, patronul Ordinului Cavaleresc, un mire scriindu-și jurământul pe năframa de sub vârful de lance sau un Templier, cu emblemă identică Ut roque clarescere pulchrum (Să strălucești prin frumusețe și credință).”
Căutarea locului de veci al lui Petru Câmpan, important personaj în cadrul desfășurării propuse de lucrare, scoate la iveală veritabile bijuterii de proză artistă, parcă à la manière de Joris-Karl Huysmans, Oscar Wilde sau Mateiu I. Caragiale: ,,Aleile înguste spre castel îți dau senzația istoriei întrerupte pentru o clipă, o veridicitate reinstalată pe care ai alunga-o. Dar lumina crește și tulpinile dau în vălul unduitor al iluziei aerate. (...) Suntem la ora închiderii şi măicuţele tocmai se retrăgeau. Castelul gol, pus la uscat, agăţat de cer în turle de sparanghel, cu toate uşile şi ferestrele deschise, intru şi ies, mai fusesem, nimic mişcat. Leul de pe mormântul ctitorului se întinde şi cască, îşi linge laba de gheare ciobite, în vreme ce sabia sturdzească din cealaltă labă prinde în legănarea şarpelui ritmul linsului oniric... Rămân între morminte, sub arborele genealogic scuturându-şi frunzele de marmură verde...” Elena Vulcănescu oferă noi valențe generoaselor subiecte abordate, așa cum este inedita parcurgere în cheie inițiatică a Luceafărului eminescian. E investigată o arie totalizatoare, de la circumstanțele vieții cotidiene de atunci, unele mai puțin știute, până la simbolistica straniilor Madone Negre și a unor vechi mituri tainice.
Enigmaticele sinteze se succed cuprinzând realități si evaziuni sunblimate într-un athanor supramundan. Finalitatea va fi salvarea sufletului. Iată un pasaj hermeneutic elocvent: ,,La chemările fetei, întrupările Luceafărului, în sensul grav al epifaniei de la capătul unor proceduri de moarte inițiatică, valabile personajelor predestinate, se fac gradual. Tânărul voievod din cer și din mare, cu păr de aur moale, în vânăt giulgi, din decolorarea negrului, dar deja învestit cu ceremoniosul toiag, aici încununat ce trestii, semnul apei genuine și simbol purificator al reînnoirii, pare fetei un înger mort, iar oferta veciei palatelor de mărgean,de roșu – rubedo, fază a regenerării alchimice, este refuzată.” Să nu pierdem din vedere apropierea dintre Eminescu și Societatea Carpății, a cărei ideologie încă nu a fost suficient studiată. Clasicizatei piese a lui Caragiale, O scrisoare pierdută, îi este pregătită o grilă de analiză fărșerotică, brodată cu savuroase detalii din existența acestei conservatoare ramuri a românilor sudici.
Totodată, este subliniată cu argumente incontestabile proveniența numelui Caragiale, din zona meglenică a Munților Caragiova, nu din ,,cuhnia fanariotului Caragea care și el tot de pe aici s-o fi obârșit.” Interpretarea atinge cărări închinate simbolului, cum ar fi, printre multe altele, originile numelui Trahanache, venerabilul Trahanache. Multe variabile se leagă de etimonul grecesc Trahana: ,,Din acest aluat se fac și colacii și posmagii, la casele mai înstărite, taranàua se frământă separat, mai dulce, fapt care o va și delimita ca desert specific nupțial, oricum, Trahanache rămâne aluatul bănos și norocos al mereu actualelor noastre nunți electorale.”
Ancestralul joc al călușarilor conturează un orizont inițiatic mereu reactualizat. Ritualul se desfășoară cromatic, atemporal: ,,La meglenoromâni, și numai la ei, steagul de nuntă, dintr-o trestie cu un buchețel de flori și o cruce legate în vârf cu o batistă roșie, se așează la masă, îndemn la cumpăt și înțelegere, întrupare îngerească de protecție și purificare. Jocul se încinge din nou, tânăra nevastă primește cadouri, dă, ca să stea în față! Și mereu se va găsi un Pristanda care să conducă brâul.” Fertile orizonturi descoperă capitolul Brâul lui Pristanda, ajungând la concluzii istorico-literare nevehiculate până acum. Prin această complexă lucrare, Elena Vulcănescu sondează în complicatele circumstanțe proprii celei de-a doua jumătăți a secolului XIX, cu dorința de a relua, într-o fundamentată cheie personală, tablouri literare despre care se credea totul știut. Pe lângă acribia incontestabilă, stilul cărții are profunzimi lirice, ceea ce ne reamintește că autoarea abordează cu succes și creația poetică. Rezultă un eveniment editorial despre care va trebui să se vorbească.
Octavian Mihalcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu