Rareori mi s-a întâmplat să primesc o carte de la un autor pe care să nu-l pot defini – recepta de la prima lectură. Iată că trebuia să se întâmple şi aşa ceva şi să caut o cale sau o cheie prin care să am acces la acest suflet liric tulburător dar şi inaccesibil, complex şi încifrat. Dar cum nimic nu e chiar aşa de simplu cum pare la început, mă pomenesc că stau uitându-mă la cheie fără a găsi nicio uşă, deci nicio broască. Interesant şi palpitant ar fi fost să fie prea multe uşi, prevăzute cu încuietori la care aceasta să nu se potrivească. Îmi zic atunci că nu cu ajutorul lucrurilor celor materiale voi putea pătrunde şi deschide uşa de acces şi că un portal energetic poate fi străpuns cu ... cheia minţii. Care este cel mai nimerit şperaclu neconvenţional.
Am aşadar volumul „Poezii” *) de Octavian Mihalcea, autor pe care nu îl cunosc propriu-zis şi aş avea şansa de a-l cunoaşte prin intermediul producţiei sale poetice. Încerc să-mi sistematizez pe coala de hârtie impresiile, notând ceea ce ar putea fi stratul de bază – ce înţeleg din prima lectură şi ajung a lucra în paralel cu da şi nu, pe două coloane, pe care le înlocuiesc cu real şi imaginar, apoi le tai şi le redenumesc – concret / abstract - iar notiţele se îndreaptă mai mult spre a doua. Dar tot este ceva: am găsit repere categoriale. Textele nu par a avea structură, sunt scurte, dar nu aceasta pare a fi cauza pentru care nu au structură şi par enunţuri eliptice. E de fapt o tehnică. Aşa vrea autorul şi până la urmă voi afla de ce. Până la urmă însemnând chiar ultima poezie din carte: „traiul serilor în vernil/peste orice vene albe plutitoare /...// prin pădurea somnului secret // cifrul adoarme deja trăit/pietre negre/oase sub cerul adânc” (Vene plutitoare) În loc de concluzie, găsim o avertizare! Semn că de fapt această carte este rotundă şi finalul doar relativ, ca parte din întreg.
Dintre teme, două ies în evidenţă în „Poezii”: visul şi actul creaţiei – atât în poezie cât şi în pictură.
Dar mai întâi câteva cuvinte despre tehnică.
În plin spaţiu imaginar ai impresia de film fotografic, poezia devenind acea moving picture. Există un „miez al fotografiei”, impresiile devenind detalii iar acea imagine secvenţială poate fi dată fie mai repede fie cu încetinitorul. Simbolurile sunt inserate uneori ca mesaj subliminal. Tot aşa cum tristeţea, desperarea şi dezolarea străbat printre cuvinte aparent fără legătură, de parcă fotografia ar fi decupată intenţionat iar versurile formează un colaj. Această tehnică a colajului ajută sau face posibilă ermetizarea textului, restrângerea operându-se pentru scoaterea detaliului. Aspiraţia către infinit pleacă tocmai din finitul cotidian. Aspirăm la o bogăţie infinită, dragoste şi tinereţe infinite, dar le trăim înlăuntrul ori în ramele finitului, în graniţele simţurilor şi ale trupului – aşadar într-o fotografie la care degeaba ne tot uităm, că nimic nu mai poate fi adăugat şi nici colorat. Dacă nu te mulţumeşte o poţi tăia şi remonta, alăturând chipuri ori elemente altfel complet disparate.
Pe de altă parte, Poeziile îţi dau acea senzaţie pe care o ai când după ce vezi o poartă întredeschisă, intri şi te pomeneşti nu într-o curte, nu într-o casă ci undeva într-un peisaj ireal, între nisip şi piatră, cactuşi roşii şi ierburi albastre. Pe măsură ce dai pagina, apare un nou element ori detaliu al acestui peisaj impresionist pus în operă de autor. De unde te aşteptai să fii întâmpinat cu un surâs şi pus la masă, te pomeneşti singurul ajuns acolo. Ai zice un decor scenografic auster pentru o piesă cu un singur personaj. Pentru a nu deranja reprezentaţia, rămâi acolo pe acea scenă, imobil şi tăcut. Observi că nu este un solilocviu, pe lângă acea fiinţă apare şi o umbră căreia i se adresează iar aceasta răspunde monosilabic, uneori râzând, alteori plângând sau bătând un soi de cod Morse. Piesa începe cu o tăcere întreruptă doar de nişte bătăi insistente de parcă cineva ar ciocăni la uşă. Personajul recită dintr-o carte, iar umbra reacţionează ciocănind când mai rar când mai repede ori insistent.
Ajuns în spaţiul scenic al cărţii, ca un cititor de cursă lungă devenit spectator, îmi pun întrebări, cum ar fi: ce vrea să spună autorul, unde vrea el să mă trimită, dacă mă emoţionează, are mesaj şi dacă nu, de ce, schimbă el ceva în mine, ş.a.m.d. Şi mă întorc la teme.
Există lucruri pe care ţi-ai dori să le vezi şi nu le suportă realitatea, în schimb ele se află şi se transformă altundeva, trecând acea linie fină şi invizibilă de partea nevăzută ori cealaltă parte a realităţii, care nu este ireală cât mai degrabă non-reală. Ele există odată ce ţi se revelează şi întocmai ca la întoarcerea dintr-un vis le poţi reproduce în fiecare detaliu şi amănunt pornind de la locul în sine şi reproducând detalii de sunet şi culoare, de portrete făcute unor oameni pe care în realitate nu i-ai cunoscut ori văzut niciodată. Cum e posibil, afli abia după ce ani de-a rândul citeşti zeci şi sute poate mii de pagini consacrate de alţii acestui domeniu. Încetul cu încetul – însă după mulţi ani în timp uman – găseşti cele mai bune explicaţii (în varianta optimistă!) şi ajungi să-ţi faci o părere pe potriva propriei capacităţi de a înţelege. Până la urmă reuşeşti să-ţi explici cu propriile cuvinte, folosind propriile expresii acordate cu modul tău de gândire, mai succint ori mai arborescent, sau cu înflorituri (nu şi în cazul de faţă) mecanismele unor taine precum este cea a visului. Nici autorul nu a procedat altfel, versurile sale trădând preocupări pentru acest domeniu: dacă în „Numai o pânză ruptă” e confesiv: „uşi bântuite în miezul fotografiei//relativ târziu acasă împotriva organelor ce mă ţin treaz/am invidiat mormântul apei fără tine”, în „Pariu” are revelaţia unor „întoarse lipsuri insomniace/a doua zi prin vis”. Visul este văzut (ori explicat) aşadar metaforic ca o pânză ruptă, prin care se strecoară a doua zi doar frânturi dintr-o fotografie, adică doar cele ce reuşesc să se întoarcă prin uşa dimineţii, a trezirii. Într-un alt text găsim bine definită și acea stare de regret de după întoarcerea din vis: „după dispariţie va rămâne cornul/rana supraomului nisipos/presând tainicele respiraţii/nevăzute ziua” (s.n.) (Va rămâne cornul)
Chiar dacă poezia sa ermetică nu-l duce pe cititor spre o zonă misterioasă şi atrăgătoare, ea îl aduce ori conduce prin simboluri într-un univers altfel inaccesibil oricui; asistăm la proiecţia unor stări poetice, reverii, meditaţii... comparabile în general unor fotograme în sepia, cu rare tuşe de culoare. Culoarea predominantă – ori fondul nisipiu - ne dă ea însăşi indicii asupra unei aproximări a duratei ori a vechimii preocupărilor poetului pentru această codificare/decodificare. „trebuia să fie simplu”, îşi recunoaşte el sieşi (mai bine zis umbrei sale), într-o tentativă de a explica dar şi de a (se) înţelege: „glisez pe cărţile condamnării/a fi cel mai adorat/sau cel mai urât/dintre locuitorii acestei părţi simple (...)// sunt umbra mea” – aşadar în acest proces al unei autoevaluări este conştient de faptul că mesajul său s-ar putea să nu fie înţeles şi că există riscul de a nu fi iubit de prezumtivul său cititor.
Iată-l pe poet căzut pradă frământărilor şi temerilor privitoare la actul artistic. De cealaltă parte, stă cititorul care nu are cunoştinţă despre toate acestea. Ba chiar nu are nevoie de problemele altuia, îi ajung ale sale, cu prisosinţă! Şi atunci, cum să aibă loc întâlnirea... ?! De cele mai multe ori, din păcate, nici nu are. Ambii ratând acea unică şansă a unei experienţe nemijlocite şi de a face un transfer de opinii, de a dărui şi a primi, a asculta şi a înţelege. Undeva, în colţul său, poetul va rosti că ar fi putut fi o împărtăşire, dar aşa... e „o cununie tăiată/de îngeri captivi”. Iată cât de puţine cuvinte, dar cât de multe sensuri se pot dezvolta, nuanţe şi legături între ele... descoperindu-ne în autor urme ale unui romantism pur, un neo-romantic, fiinţă neînţeleasă, deşirată de pasiune şi condamnată la singurătate şi lipsă de iubire. Găsim chiar un autoportret sfâşietor, definitoriu poetului damnat: „suflet închis între fluidele fascinului” – iată ce tensiuni lirice într-un singur vers! -, după cum se pare că a fost predestinat de nişte muze îndoliate: „cu dantelă neagră pe umerii goi/fiecare muză poartă alături/blestemele cele mai lungi”.
După ce a pătruns dincolo, cum-necum, am crede că cititorul nostru va rătăci în acel spaţiu al imaginarului ce lasă următoarea impresie: „vremea ne face să intrăm în ascunzători/roşul nostru din transele de noapte//căutăm malul//două lacuri vecine//încă arde steaua princiară/(...)//încercare a nisipurilor arse” (Transe în noapte). Ne găsim conduşi de un ghid imaginar printr-un spaţiu al unor proiecţii, un peisaj cu idei şi impresii gata maturate: „podul pe sub care am trecut /...// culorile somnului variază întâlnirile/dincolo de veghea simţului poţi deschide ochii//pe linia intrării nu este decât tunelul/cald cald cald în extaz//intrarea lumii noastre se vrea singură/etapă jubiliară dus-întors/simbol deschis pe veci” (Singura intrare). Chiar dacă e nevăzut, el a lăsat totuşi nişte repere pentru noi: „umbre la capul patului/se preling urme roşii//pulsez peste drumul închis/de acolo/îngheaţă-mi trecerea/în jurul porţilor” (Am lăsat urme). Respirăm uşuraţi, în acel „acolo” al autorului (poate planeta lui, de ce nu?) putem respira, există viaţă! Ba ni se face „Deschis” o invitaţie foarte clară – astfel aflăm când: „spre sfârşitul oricăror săptămâni”, unde: „luna înşelătoare sus” cât şi cum: „aproape tremurând”. Există şi o descriere succintă a evenimentului: „ai păşit ai fost trimis/pe uşa deformată/din faţa triunghiului”. Eşti îndemnat să ai „Curaj”: „fugi cu mine în lume/pe aspre încercuiri /...//
curajul nu e decât un regret/rupt din sufletul echilibrului”.
E floare la ureche, aşadar, să te conformezi acestei invitaţii, cu singura condiţie de a găsi triunghiul. Pentru a-l găsi, mergi la Dicţionarul de simboluri şi afli că „Simbolismul triunghiului se suprapune cu acela al numărului trei. ... stă la baza formării piramidei... Corespondenţele dintre numere şi figurile geometrice sînt absolute. Cîtă vreme omul este jocul contrariilor, el nu poate da nici un înţeles cercului (...) Toate îi scapă: triunghiul, pătratul, steaua cu cinci colţuri şi pecetea lui Solomon cu şase braţe. Dacă omul nu s-a născut din punct de vedere spiritual, aceste figuri geometrice îşi ţin secrete simbolurile, care corespund numerelor 3,4,5, şi 6. (...) cu vârful în sus simbolizează focul şi sexul bărbătesc; cu vârful în jos, apa şi sexul femeiesc. Pecetea lui Solomon este alcătuită din două triunghiuri inversate şi semnifică îndeosebi înţelepciunea omenească. În iudaism, triunghiul echilateral îl simbolizează pe Dumnezeu, al cărui nume nu este voie să fie rostit. (...) în alchimie, simbolul focului, ca şi acela al inimii.” **)
Exact ca atunci când după ce ai văzut ceva doar în treacăt întorci capul, spre a fixa mai bine o imagine, şi în cazul de faţă simţi nevoia de a te întoarce recitind textele din paginile dinainte: „gestul poate înnopta la infinit/îndoire peste ramele respiraţiei/trebuia să te îneci/când comprimai suma limitei//estetică efemeră” (Trebuia să te îneci) şi alunecând din acesta, următorul: „mereu împleteşti piatra vechiului oraş//spui că ploaia ar trebui să renască/de trei ori în inima pământului” (De trei ori în inimă)
Octavian Mihalcea iese din realitate şi parcă face o operaţie pe cord deschis poeziei. Ori o anestezie. În acea stare poeziei îi trec prin minte flashuri, nume, chipuri, râsete, ţipete. Până adoarme. Apoi brusc rolurile se inversează: autorul e anesteziat de poezie. Partea dreaptă i-a amorţit; atunci scrie cu cea stângă: „ai spune că planeta focului e blondă/ca pielea arsă pe trupul mării gol” (Poem cu mâna stângă) Îşi zice că trebuie să înfrunte realitatea încă o zi până ce se va putea descotorosi de ea şi o va pune în cui. Unde e normalul, în narcoza poeziei ori în trezirea visului? Mai ales dacă posezi capacitatea de a vedea în infraroşu, ai o vedere termică - nu şi una obişnuită fiindcă nu ţi-ar folosi la nimic, mai ales noaptea: „un bulgăre tânăr/pământean/se poate masca doar/pe întuneric/lângă tortura pereţilor goi” (Bulgăre).
Dar cititorul nostru face parte din Universul cititorilor absoluţi, tot aşa cum autorul face parte din Universul căutătorilor absoluţi. Amândoi fac parte din Universul colecţionarilor de absolut. La terminarea cărţii, cititorul o pune deoparte şi simte nevoia să se culce. Poate a obosit. Alături găseşte o foaie cu o notiţă. Nu îi aparţine, a reţinut-o de undeva de pe Internet: „Fiecare gând, cuvânt sau emoţie provoacă o vibraţie în fiecare celulă a corpului şi lasă acolo o impresie adâncă”. Iată un final bun, îşi mai spune... adoarme şi în vis autorul îi răspunde prin cuvintele din Cele mai frumoase naufragii: „cunoaşte-mă doar/sub acea margine/închisă departe”.
Monica Mureşan
*) Octavian Mihalcea, Poezii, Ed. Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2012
**) Dicţional de simboluri, vol. 3, Ed. Artemis
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu