joi, 3 septembrie 2009

dantelă neagră

umbra pământului ca lumină crudă
întoarce lacrima şi rădăcina ei
spre a se topi în părţi ovale
şoptind istoria cea mai ştiută

trupul nevăzut şi rugăciunea cărnii

aici se va slăvi penumbra
rugului închis într-un suflet de femeie
născută din ochiul fascinului

cu dantelă neagră pe umerii goi
orice muză poartă alături
istoria capului tăiat într-o zi de vară
rotirea neschimbată a chipurilor moi

singurătatea femeii din vis

lumina se uita printre genele încărcate de rouă
erai alături spre ceea ce eram acum o toamnă
nu mai doream trezirea
alunecam vital în luciul ochilor obosiţi
sângele se ascunsese în pământ spre a-ţi regăsi figura

poate ador fără să ştiu masca stăpânului de păduri aprinse
poate am visat într-o limbă moartă în cine ştie ce lume

dar acum nu vreau să ascult liniştea
ştiu că apoi ea va mângâia alte nuanţe
(liniştea ta invocată în nopţile fără grai de dincolo de val)

oricum bulgării trebuiau să rănească timpanul sufletului
cerul trebuia să ningă închis peste ape

împreună cu vântul nimeni din rană nu a plâns
ar fi fost prea puţin

urma să te recunosc numai noaptea
pe sub respirări cu parfum de iarnă

de piatră

alarmă fluidă a simţului bun
când apusul inimilor se pierde
printre înflăcăratele plete ale unui jar cuminte

aerul secolului ascuns încă vrea să trăiască
în aceste vene de piatră încinsă

la început a fost muzica schimbătoare a paginii pierdute
şi aluatul supus încercării – siluetă credincioasă

coaja rămasă înconjoară mereu îndrăgostită
marea singurătate populată cu sânge

curtea interioară ca o aventură de mâine
salvează sonor poarta de piatră
culoarea limpede şi glasul fiecărei seri
unicul chip pietrificat

o mică scară

curentul fuge mai repede pe axa îndepărtării apăsate

roiuri de măşti se vor strânge pe lângă alb şi negru
până ce întoarcere nu va mai fi

ascultă piatra de munte piatra de râu piatra de roşu azvârlită

am dovedit că lumina se opreşte la mine
la fel cum creşte o mică scară
între puls şi lichide colorate
(un soi de pisc urcat)

nu mai sunt pictat la ore târzii de trecere

totuşi punctul cuţitului încă desfăşoară
puritatea liniei şi zâmbetul flagrant – fugă albă paralelă

într-o parte veselă spre margine
se văd lumi peste noi păcate – umbre simple

oniria

muşchii pot spune povestea urcării
aprinse diluate apropiate de gândul viitor

ruinele întrerupte nu mai pot să ardă
ochii ce mint cu nimbul adevărului

la începutul unei nopţi lirice am vrut să vin

ceasul m-a îndreptat m-a alungat – obiect vătămător

de atunci aud cum ovalul strâns cuprinde şi vieţi închipuite
(oniria sau ideea de noapte)

transe de noapte

învaţă-mă să muşc apa foarte roşie
aşa cum îi place semnului tău

transmiterea începe de la soare
cu efecte aşteptate târziu

ne dorim pe malul a două lacuri vecine
urmăriţi deasupra drumului de fier
încercat în matca nisipului ars deasupra
cât încă mai arde cercul închipuit de un amor princiar

ştiinţa veche pe lângă drumul vechi se poate rupe de trunchi

mâine o să plecăm răstigniţi
baltă pe baltă
târziu pe târziu
sud pe sud

istoria simbolică şi stihurile de aur
întâmpină piciorul de om strivind inima zeului

tot ce apare nu este în semn
voal şi confuzii pentru viitorul fals
(cuvânt înainte sau icar uitat)

pas postum

simplu – cine sunt pentru o rană deschisă

ruinele se împart în şoapte
(timp şi nopţi trecute pentru acea victorie în fărâme)

viaţa e prea departe
(sinceritate în poezie – sânge învelit)

aici ştiu că poţi să iubeşti postum
lumile întrecute
poemele verzi
poate limpezi

facerea visului rupt

glasul trupului ce tremură – pentru a fi mai aproape
când ziua e o distanţă fără minuni

vrei să recunoşti
contestă-mi sufletul
eşti încă aici

cerul s-a terminat aquatic
portal închis şi veri trucate

rupe-mă
sunt după simţul visului făcut

căderea pereţilor goi

între şoaptele cele mai galbene
dintr-o lume posibilă
chiar şi parşiv-paralelă
intrau sau doar pluteau
cuburi catifelate
declarat bacoviene
atunci când vântul violet
plângea sângele
trecut în pământuri
fără îngeri vii

catifea neagră lângă umbre dirijate

aici se va adora visul – bulgăre tânăr plecat

se poate colora
se poate masca
se poate tortura
doar noaptea
căderea pereţilor goi
demult

numai o pânză

amintirea şi cel mai bun prieten al ei
suav ca moartea
întunecă şi ascunde

sfat de a iubi iubirea
întinsă toată noaptea

situaţia se poate prelungi între paranteze foarte simpatice
peste camere şi uşi bântuite
poate în fotografii voalate – iată chipul meu viu
relativ târziu împotriva organelor ce mă ţin treaz
minus motivul ştiut

am invidiat poetul şi filosoful
mormântul apei
fără tine

numai pânza ruptă e limita

versul se lipeşte
se leagă
ariile pleacă după arderi ce taie semne duble

lumina trupului dens ca o vagă teroare ar părea
ascuţită
sensibilă
deasă