PIANUL DECLAMATORIU

Dacă aș avea notorietatea lui Nichita Stănescu, m-aș urca și eu pe o masă pentru a capta asistența concentrată în rostiri de banalități bacante, cum a făcut astralul ploieștean în cazul lui Virgil Mazilescu, și aș striga: "Oameni buni (și răi), Octavian Mihalcea e un poet adevărat!". Cum sunt doar un consumator (uneori gurmand) de poezie, în fața avalanșei de modernități/mondenități, postmodernisme/posttraumatisme, mă voi mărgini doar să constat că poemele din Bărbatul artei sângerează fluturi  respiră virilitate (mai mult în planul forței decât al seducției), au o anume aroganță cognitivă și să observ dorința poetului ca pianul său liric să declame partituri ce nu s-au mai auzit prin sălile de concert. Se pare că în sufletul său viețuiesc doi creatori, prin abordarea a două tehnici deosebite de elaborare a poeziei, în vers liber și "în dulcele stil clasic", în care sonetul devine sonată la pianu-i declamatoriu. Înainte de a mă aventura pe tărâmul glacial în care "Noaptea sărută.../ Frig sălbatic/ Certat cu epiderma lumii", îndrăznesc a afirma că poetul îl apreciază mai mult pe creatorul de imagini aforistice și axiomatice decât pe stihuitorul trudnic al formei fixe, și mă tem că n-are dreptate. E o poezie de atmosferă, în care rostirile memorabile sunt aidoma loviturilor de daltă în blocurile de marmură, de gheață, de carne. Absolut notabil cum un tânăr experimentează suferința atât de autentic: "știința nervilor apocaliptici seamănă salvări livrești"; pericolul "E ca o roată/ În care clipele nasc un Pi"; "Cu ce nebună disperare/ Răneai și cel mai blând sărut?"; "O rază neștiută mă cunoștea de mult/ Ferită se arăta, râvnea cerul ocult"; "Ieși din spirala de neant,/ Ce nu a fost, nu va să fie,/ Trimite valului solie -/ Azi spațiul râde enervant" (versuri mari!); "Sărută-mi ochiul cel pereche,/ O lume nouă, cea mai veche". E ca și cum am asculta pasaje dintr-un concert pentru pian și orchestră, ce în fortissimo culminează cu două poeme care-ți taie respirația: Shiva «unul din versurile lui a dat titlul volumului: "În colțul lumilor răsar săruturi -/ Contur de inimi, măștile schimbate,/ Din sunete de-apoi, azi neaflate/ Bărbatul artei sângerează fluturi"; iar în crescendo, par-shiva apoteoză a suferinței: "Norii își frâng fiirea purpurie,// Tot spasmul vertical acum învie// (nota mea, ca o tuse enervantă în timpul concertului: "Ce superbă poezie!") Din alte vieți de subteran miracol/ Totemul aspru, masculin oracol."» și o glosă, ca o nocturnă amintind de Eminescu, Scâncetul luminii: "Eterna speranță transformată în seară/ Scâncetul luminii ar putea rata;/ Plânge cu atingeri de nu-mă-uita/ Fruntea ce se naște din apa primară". Poetul se scaldă în timp ca într-o frescă ultramarină: "Te văd întunecat în vechea barcă/ Pe râul straniu cum te duci", sau "Aici vine marea,/ Intru în ea și mor/ Spre a naște/ Veșnicul fluviu". Potopit de acest diluviu, el cântă nebunește la pian, clapele, în alternanța lor alb/negru, sunt proiecția sentimentelor ce nu admit nuanțe cromatice. Versurile libere îl relevă într-un concert improvizat de jazz: adoră sincopele, îl scot din sărite armoniile explicite, scolastice, acceptând din culise doar intrările nervoase pe care i le dă Bacovia. Ca în Lunară: "Sufletul/ Scrutează/ Orizontul/ Singur/ Timpul/ Privește/ Clipa/ Unic/ Centrul viselor/ Lumii/ Lună/ Veghe/ Totul", sau Upanișad: "Viață a poemului,/ Foc al dragostei,/ Timp înfruntat/ Și stabilă ședere/ Unul lângă altul". Nu lipsesc titlurile unui limbaj cult, într-un mediu ocult, debordând de erudiție, doar, - nu-i așa - , jazz-ul e pentru inițiați: Estetica pasului, Hic et nunc, Catharsis, A posteriori, Graal, Pater, Alter ego, Shakti, Exorcizare, Elan gnostic, Futurologie statuară ș.a. Spiritul de frondă transformă un truism al "epocii de aur", acel "roșu legământ", într-o trăire de neînțeles pentru criptocomuniștii din...criptă: "Porni la drum având în ochi pământ,/ Prin veacul singur, roșu legământ". Furat de audiția încântătoare, era să uit de un fantastic Tablou cu ceas (dintr-o expoziție, nu-i așa, domnilor Musorgski și Ravel?): "Priviți părinții în rame -/ Ochi goi admiră peisaje / Cu fluide traume; (...) Mai e până dimineață,/ Când nu o să doară/ Fumul de o viață/ Scrumul de o seară". Sau de Umbre, care își poate aroga, orgolios, paternul unicității în această atât de colosală și plină de sensuri limbă română: "Am simțit moartea -/ Rece apropiere a lamei,/ Crimă în absolut,/ Despărțire de voi". Poemele din Bărbatul artei sângerează fluturi se înscriu, în cele două tehnici poetice de lucru al cuvintelor, ca două cercuri, aidoma dorurilor concentrice evocate de poet, și cred că au meritat ale noastre "așteptări/ pe poduri/ submarine" pentru un debut strălucitor. Pianul ecoului declamând octave... De pe strapontină îl aplaud frenetic, nepăsându-mi că bucuria receptării are ca sursă suferința-i sângerândă. 

CONSTANTIN ARDELEANU

PLECĂRI ȘI REVENIRI

Volumul lui Ciprian Măceșaru,  Roșu pentru pietoni (Editura CHARMIDES, Bistrița, 2012), ilustrează momente înfrigurate, așteptări mereu nerăbdătoare în vederea marii întâlniri cu starea lirică, acolo unde simplitatea orientează fundamental traseele. Inevitabil, viața participă la elaborarea acestor versuri, experiențele-limită fiind supuse unor estetice redimensionări. Aici găsim cam toate caracteristicile ființei poetului, mai mult sau mai puțin dezirabile, actuale sau de mult lăsate în urmă: pe stradă treceau picioarele/ sophiei loren, apoi sânii ei,/ gâtul, ceva mai târziu ochii,/ ca niște bucăți dintr-un adevăr/ mult mai simplu decât tot ce-mi/ închipuisem până atunci/ despre viață./ nu mai eram poetul-vodcă,/ nu mai eram poetul-moarte,/ de-acum eram poetul-sophia loren./ am fugit până la tine/ mai repede decât orice tramvai,/ autobuz sau metrou,/ te-am găsit aruncând/ pieile pe care le lăsasem în urmă,/ pieile mele vechi, de poet-drac./ mi-ai zâmbit și ai plâns,/ te-ai adâncit în brațele mele/ și a fost bine, și a fost prima oară. Ciprian Măceșaru "fotografiază" diverse ipostaze accentuat legate de existență, spre  a extrage apoi substanța fiecărui pas făcut. Tonul confesiv se apropie mult de frusta notație jurnalieră. Iubirea pune în valoare autenticitatea poeziilor, mereu răspunzătoare pentru toate inchietudinile și, ulterior, revitalizările. Persistă misterul  femeii din cealaltă cameră, pe care amorul o învăluie ardent. Minimalismul formal propus de autor poate atinge și asemenea teritorii evanescente: inimile noastre despicau valuri,/ își recăpătaseră glasul.// tremurând ca niște vitralii,/ piepturile noastre se atingeau cu disperare,/ ca pentru ultima oară. Plecările și revenirile  par a sta sub pecetea inițiatică a unor experiențe nesupuse uitării. Îndeplinirea acestui mereu inedit ritual pasional parcurge etape esențiale, împreună cu multiplele transfigurări ce marchează tot ceea ce poate înconjura perechea de îndrăgostiți.  Este subliniată inconștiența fermecătoare proprie tinereții, fiind posibilă inclusiv abordarea "à la légère" a temei morții: eram tânăr/ și-mi convenea/ să vorbesc despre moarte./ fericit, rupeam foile din calendar,/ nu aveam habar despre mine./ de unde să știu/ că fericirea se pierde devreme/ și se-nțelege târziu?/ îi furam morții bicicleta/ și pedalam îndrăcit/ până sărea lanțul. După cum poetul deja știe, "fugit irreparabile tempus", de aici anumite atitudini modificate cu aerul unei înțelegeri ce, totuși, nu ar refuza o iluzorie întoarcere în timp. Cu sinceritate, interiorul dă la iveală incontestabile scenarii autoironice: în memoria mea/ se nasc cele mai frumoase/ adevăruri./ în memoria mea/ sunt bărbatul cu șapte capete,/ bărbatul care scuipă foc/ și e imprimat pe tricourile gagicilor./ în memoria mea/ nu am zâmbet de șoricel/ și nici nu îmi tremură glasul. Periodic, febrile interogații dau discursului poetic o considerabilă anvergură existențială. Totul pe un salvator ton ludic. Proiecția onirică a imaculatului Nord și concentrarea versului nasc remarcabile imagini: lângă mine/ doarme femeia din nord./ pun capul pe spatele ei./ prin ziduri scurmă gândacii zilei de mâine,/ zgomotul lor e tot mai puternic./ mângâi spatele alb al femeii,/ spatele frumos și impunător ca un aisberg,/ mângâi gâtul ei ca o autostradă/ ce se aruncă în soare./ somnoroasă, nordica îmi spune ceva/ în limba ei imposibilă./ de mâine, răpus de nostalgie,/ îmi voi lua nopțile și voi trăi numai ziua. Se acreditează ideea că o mereu altă existență ar putea să ia locul celei actuale, alungând fricile. Complexitatea lumii, amestec de extaz și suferință, urmează nebănuite trasee labirintice demne de a fi reamintite în momentele limită, atunci când peste pahar și inimă se lasă o cortină eterică. Vodca unsuroasă ca un ochi de drac însoțește abisurile ce nu întârzie să apară, cu nebănuite intensități flagelante atăcând regiuni sufletești odată senine. Condiția poetică e singulară, așadar, "ceilalți" se situează într-o exterioritate indiferentă. Iubirile au loc în zodia dualității, ca semnele unei configurații asumate care pot aluneca oricând pe o linie sinuoasă, greu de stăpânit: îmi/ umplu/ buzunarele/ hainei/ cu bucățele/ de sfoară.// ajung acasă,/ pun haina pe jos,/ în mijlocul camerei,/ apoi mă culc pe ea,/ încovrigat ca un câine.// visez,/ o noapte întreagă,/ corpul tău viu.// mirosul/ încheieturilor tale/ răzbate prin haină. Treptat, circumstanțele negative devin preponderente. Ultragierile fac parte din natura umană. Supusă multiplelor amenințări, interioritatea lansează acest veritabil edict regenerator: să împletești malul cu apa,/ să mergi până dincolo de lanul putrezit,/ să-i lași pe copiii din mlaștini/ să cânte despre lumina din ei,/ să împletești viața cu moartea,/ să întinzi mâna, să o pui stavilă,/ să asculți spovedania ce se ridică la orizont,/ ca un abur, din gâtlejul umed al lumii,/ să fii om, să ieși dintre ceillalți. Demersul în vederea atingerii propriei împliniri va trebui internalizat cu asiduitate, pentru a nu declanșa deja binecunoscutele reacții ale celorlalți. În concluzie, nu ai voie să strigi,/ riști să stârnești/ avalanșa.// nu încerca/ să convingi pe cineva/ că fericirea ta/ chiar există. Deasemenea, din opacitatea transcendenței derivă hiatusuri repetate, maculări în ritm cotidian. Statutul idealului e desprins de mundaneitate, acolo unde amalgamările urmează legi atât de imprevizibile proprii adâncirii în oglinzi mișcătoare. "Politica" lui Ciprian Măceșaru va fi cea a următorului pas, toate posibilele consecințe fiind asumate. Totuși mai sunt și vor mai fi fragmente stabile  într-un areal centrifug  aproape generalizat. Iată o incontestabilă certitudine:  numai inima îmi spune că e cu mine,/ o aud clipă de clipă străduindu-se/ să-mi transmită ceva important.

Octavian Mihalcea