vineri, 27 mai 2016

POEZIE SAPIENȚIALĂ DE AVANGARDĂ

Încă de la primul său volum de poeme, Octavian Mihalcea a ocolit cu fermitate orice ispită de apropiere de vreo modă literară, căutând și reușind, cu fiecare nouă carte de versuri, să-și impună un remarcabil stil propriu. Cu precizarea că, pentru el, stilul înseamnă mereu uitarea oricărui stil.
Am avut privilegiul să citesc, imediat după apariție, toate volumele publicate de el până acum, însă am tot amânat sine die să scriu impresiile după fiecare lectură. Dar am inclus un poem al său în antologia Poezia și înțelepciunea cărții, publicată în 2010, când Biblioteca Militară Națională a împlinit 150 de ani. 
Cea de-a șasea carte de poeme a lui Octavian Mihalcea, Umbra de fier (Editura Semne, București, 2016), îmi amintește intuiția inițiaților conform căreia, prin gândurile și cuvintele noastre, noi ne creăm propria realitate. Poetul ne invită solemn:

Urmăriți artefactul omenesc nud (Orologii),

anunțând ca împăratul din poveste:

Așteptăm pe cineva dispus la estetice încadrări (Care coboară).
Fiecare poem în parte solicită din partea cititorului o altă panoplie receptoare, pentru că vorbele, culorile, sunetele dau neîncetat naștere unei noi lumi. Frânturile de gânduri, detaliile plastice și sugestiile sonore generează un discurs poetic extrem de bogat:

Vin adânci destăinuiri, treptat, prăpăstii pe drumul
enigmei. Mistuiri voluminoase. Într-o geografie înclinată
respiră neștiutele arome. Robia marilor fantasme.
Ritmul sângelui, al vinului. Din când în când scriem 
poeme sepia. Definitiv, poetul pictează povești. Așa 
cum ne-a obișnuit.
(Poetul pictează povești).
Reperele aparent spațiale (Lângă mine, Lângă noi) devin repere sufletești într-un univers recreat din temelii:

Fereastră îngerească plus altă amprentă – ocru discret
pentru viitor. Ieșit din epicriză, rescriu tot pe aceleași 
țărmuri acea scufundare, undeva între pericolul retezării
și Salomeea dansând. Va veni ziua …
(Lângă mine).
Recunoaștem în urzeala textului de mai sus două din titlurile altor volume ale poetului. Dar admirăm permanent carnavalul vieții, cu înfățișările sale neprevăzute:

Copilărie incandescentă, grabnic trecătoare, printre 
betoanele primelor anotimpuri. Suntem sărutații soarelui,
doar iluzoriu, în timp ce direcția prea polivalentă 
tot construiește alte grădini pentru viitor. Deși
schimbate între ele, niciodată nu vor dispărea măștile
de carne. Mereu măști roșii.
(Măști).

Cu toate că:

Instalația de avangardă funcționează. (Mostră),

poetul ne invită într-un cadru de început de lume:

Nicio emoție, numai și numai imagini în amfora unor 
imposibile coincidențe. Peisajul vămilor schimbă semnele.
Misterioase încercări. Aruncare între bănuitele 
raze ce ne-au ferit odată.
(Ne-au ferit).
Ritualurile de trecere dinspre firesc spre nefiresc și invers se înscriu în cotidian:
Iar în pantă vrei să culegi toate întâmplările. Ușile sunt
deschise, ca și când ai ști a cui e pielea care acoperă
sufletul. Sfârșit spre început. Vorbe sărutate cu vorbe 
peste memoria cărților. Amintirile sunt lângă noi, cei
îngenunchiați. Poate vor fi trecute ușor vămile.
(Lângă noi).

Cum viața în sine își pierde conturul obișnuit, însăși învierea se poate petrece în medii abstracte și relative:

Ai putea stăpâni lacrimile înfierate, picătură peste
picătură. Doar așa învie armele victoriei în inima 
diverselor ierni. Nebănuite ascunderi după soare
vor domina vehiculele nopții. Nu e nevoie de altceva.
De sus vei aminti despre durerea culorilor iubind
curenții întorși la viață.
(Așa învie).

Inefabilul și palpabilul dansează în ritmuri care tind să rezoneze:

Poverile sunt necunoscute. Parcurs vibrant peste o artă
plutitoare, nu întotdeauna albă. De multe ori versul 
trăiește dincolo, în labirintul rănit, nescos la lumină.
Urmează sentința. Braț la braț cu ordinea aprigelor
trădări, îngerul poartă un stigmat. Lacrima aripilor
desfăcute cândva.
(Versul trăiește dincolo).

Evitând căile mai bătute ale poeziei lirice sau epice, poetul Octavian Mihalcea deschide noi „ferestre îngerești” pentru descoperirea lumii sale și a lumii noastre, asigurându-ne totuși că:

Putem simți frumosul greu încadrabil.
(Greu încadrabil).

Situată în mod evident în neo-avangardă, poezia din acest volum al lui Octavian Mihalcea mi se pare că se încadrează într-o specie literară multimilenară și destul de rar abordată în vremurile mai noi: poezia sapiențială. În acest caz, mijloacele lingvistice, plastice, sonore, conceptuale dau impresia că sunt folosite ca într-o joacă de brainstorming și asistăm cum „realitatea” începe „din goluri a se naște”:

Mistuitele căi aurii, atunci când se revoltă ceara unui
timp interesant. Apariție fără milă. Câteodată inflamabilă.
Apoi melancolie pentru fiecare pod tulbure. 
Adâncimi sihastre. Epilog fără încetare. 
(Apariție).

Bineînțeles că fiecare cititor poate descoperi alte comori în universul poemelor din acest volum sobru și ludic, aspru și delicat, firesc și straniu în același timp.
Maturitatea poetică la care a ajuns Octavian Mihalcea este susținută cu finețe de ilustrațiile lui Alex Ivanov și de întregul aranjament grafic al cărții.

Prof.dr. Mihai Popescu

joi, 19 mai 2016

UN POET GREU ÎNCADRABIL

La editura „SemnE“ (Bucureşti, 2016) i s-a tipărit poetului Octavian  Mihalcea a şasea carte de poezie: „Umbra de fier“. Deşi stilul scriiturii rămâne acelaşi, ne atrage atenţia, ca în fiecare volum de-al său, cu câte o particularitate anume.  La debut, în „Bărbatul artei sângerează fluturi“ (2004), surprinde prin acea dualitate vers liber/sonet, puse faţă-n faţă; „Flagel“ e atestarea că el va fi credincios poeziei moderne, erezia către sonet fiind doar un exerciţiu de adoraţie  faţă de regretatul poet Vasile Preda, care a uluit într-o manifestare literară cu ale sale „sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu“; „Epicriza“, care nu-i o „criză de epică“ (iată o posibilă definiţie a poeziei), ci un remember al unei cumpene de viaţă; „Poezii“, se pare o grabă a lui de clasicizare“; „Bestii şi basme“, un fel de mais voila, iată cum mă aud în franceză. De data asta, tandemul gând poetic/ ilustrare a sa rulează pe velodromul ideatic, armonios, dar sporind mesajele incifrării (la fiecare cinci pagini câte o grafică, o densitate demnă de un joint venture al artelor), astfel că „Umbra de fier“ a apărut nu numai în condiţii grafice excepţionale (un clişeu cu care ne-a obosit critica de întâmpinare), ci mai ales în condiţii de grafică de excepţie, datorată unui maestru al genului, Alex Ivanov. 12 desene (şi cu prima copertă, 13) pentru  literatul care a debutat acum 13 ani, în 2003, în „Renaşterea culturală“, iar în 2013 i s-a acordat premiul pentru cronică literară al revistei „Dunărea de Jos“. Timpul şi cartea din elegantele linii grafice sunt  temele-obsesie punând în valoare poemele lui Octavian Mihalcea. Desigur că referinţele critice elogioase ale unor erudiţi de amplitudine ca Octavian Soviany şi Emil Niculescu, cu flatante trimiteri livreşti, nu pot decât încânta pe creatorul acestor bijuterii lirice, pe fundalul unui ecou difuz din Ion Barbu. Dar dacă poetul „Jocului secund“ toarnă cuvintele prin retortele matematicii, Mihalcea le trece prin filosofie, iar rezultatul va fi inefabilitatea unei atmosfere mateine, de mare rafinament pentru stilişti, dar destul de greu de urmărit pentru degustătorii de baladesc. Străduinţa lui Octavian Mihalcea, de atâta amar (poate la el o fi fost dulceaţă, aflându-se la ecuatorul celor 40 de ani) de vreme, este permanenta preocupare de esenţializare a faptelor şi sentimentelor. Efort de-a dreptul brâncuşian, poetul lovind cu dalta în cuvinte, cu osârdia gorjeanului în lemn sau piatră. De aceea aş asemăna  partea cu sonete din „Bărbatul artei sângerează fluturi“ cu semnificaţia „Ecorşeului“ titanului de la Hobiţa, în creaţia ce va urma. De la acest clasicism (numit aiurea de unii desuet, pentru a-şi justifica mediocritatea sau neputinţa) „se plonjează“ în oceanul cuvintelor dintru începuturi. Chiar Brâncuşi, în timpul vieţii sale, a refuzat graba cu care unii voiau să-l încadreze la suparealişti, arătându-le că el a căutat de fapt reliefarea frumuseţii fruste a arhaicului. În cheia asta poate fi citit şi receptat poetul nostru: renunţarea la tot ce e inutil, parazitar, bombastic. Privind hectarele de versuri ale contemporanilor, în numele unui up-to-date îndoielnic,  îi apreciezi şi mai mult încăpăţânarea de a fi auster. El se află în situaţia de a creiona ideile-forţă ale poemului, lăsând cititorului libertatea de a-şi imagina, completându-le, frumuseţea şi adevărul gândurilor sugerate. La patru dintre prietenii săi, complici literar, li se dedică poeme. Fiecare dintre ei s-ar recunoaşte lesne în flash-urile de trimiteri ale autorului în raport cu propriile creaţii: Mircea Brăiliţa, inubliabilul, într-o „Aşteptare a zăpezilor“(...) „Pentru că toate cele pierdute vor fi aici. Oglinzi luminate încet“; Liviu Vişan, „Poetul care pictează poveşti“, „prăpăstii pe drumul enigmei“, sub „Robia marilor fantasme“, în „Ritmul sângelui, al vinului“; Alex Ivanov, ramă în rană, încifrările adulmecând linia vieţii într-o „nebunie verde“; în fine al patrulea, C.A, un rătăcit pe „Mistuitele căi aurite, atunci când se revoltă ceara unui timp interesant“. Versuri atingând spaţiile rarefiate ale trăirilor: „Apoi melancolie peste fiecare pod tulbure. Adâncimi sihastre. Epilog fără încetare“. În peste 70 de poeme, reţeta esenţializării este aplicată riguros, furnizând imagini dintre cele mai surprinzătoare. Chiar cu asumatul risc de a nu fi foarte convingător (deoarece poezia se scrie, nu se descrie), remarc farmecul ce se ascunde în muzica interioară a versurilor lui Octavian Mihalcea, prin evitarea unor expuneri, oscilând între confuzie, didacticism şi preţiozitate. E greu să urmezi ritul şi ritmul poemului tulbure. Cum să scapi de o „Cumplită energie a zeilor?“, de o „Captivitate strânsă la piept?“(„Captivitate“). Sub acel nimb gotic, „mereu târziu“, „Simţim apropierea versurilor neascunse. Cuvintele ar sfâşia multe“(„Nimb“). Ce straniu e „Peisajul atârnat în lanţ“, în care „Prin vis revin fântânile. Plutesc icoane de ceai“! Un „Spectacol matur despre orologii“(„Orologii“). „Prin aer, elogiul piruetei – detaliu de Chagall“, aşteptând „Săgeţile care nu mai ucid“(„Detaliu“). Cubismul de care e bănuit se confirmă, doar formal, nu în esenţă, în „Fin de siècle“ , unde găsim „Rotunde aripi din cărămidă. Lăzi cubice înfrăţite cu prăbuşirea“. Poemul „Lângă mine“ este o dureroasă (acum privită cu detaşare) amintire, în care el iese din «Epicriză» (fabuloasă „acea scufundare, undeva între pericolul retezării şi Salomeea dansând“), într-o cumpănă de viaţă, auzind doar „Glas maternal“(...) „lângă rană, lângă «Flagel»“. Poemul „Kali Yuga“ (ca o premoniţie, din sanscrită, a timpurilor întunecate) ar putea figura în orice antologie de poezie demnă de mileniul III: „Metronom la porţi fertile. Un gest iluzoriu. Kali Yuga – sânge sculptat. Teroarea cărnurilor, între moarte şi vers, anunţă marea sensibilitate la frig“. În „Castel“, eu intuiesc, fără ca Octavian Mihalcea să mi-o confirme, o Veneţie, ca o lagună discretă, în care descoperi, „Mereu nouă, mângâierea măştilor pierdute“ (vestitul carnaval). „Valul – înaltă robie miraculoasă“, dă o altă viziune, dar la fel de enigmatică, urbei muribunde. Greu descifrabile impulsuri erotice în „Nu cred“ („În colţul francez – se consumă periodic cel mai aprins gust înserat, exact la fel ca triunghiul tainei“), „Destăinuiri“ („primii oameni au făcut destăinuiri pătrunzătoare. Posibilă metodă. Posibil miracol.“), „Măşti“ („Suntem sărutaţii  soarelui, doar iluzoriu.“) şi „Tehnici vechi“ („Tehnici vechi, amintiri umbroase în orice seducţie trăitoare. cale amintind forţa unei secunde închipuite.“). Superficial privind, din versurile sale pare a lipsi iubirea: să fie oare magma ei strecurată printre structurile lirice ale poemelor, ca o ultimă sfidare?  Tot mai des bănuit de influenţe suprarealiste, Octavian Mihalcea ne oferă o posibilă mostră: „Unu plus unu – avem în comun rama solitudinii. Fiorul suprareal acoperă orice templu.“(„În comun“). Şi cum „Muntele a fost aşteptat destul“, nu cumva rama solitudinii provine de la o ambarcaţiune, lansată, în larg, spre o altă linişte? Multe sensuri la o poezie ce refuză...senzualul, în care „Putem simţi frumosul greu încadrabil, neuitarea centrului spectral. Răsfoiri traumatice pentru evaziune“. Octavian Mihalcea se defineşte, fie şi involuntar, prin ultimul poem citat, ca un poet greu încadrabil. Eufemism pentru nemărginit...

CONSTANTIN ARDELEANU