luna neagră

ascultă sau mai bine ascunde
paşii zimţilor albi
ce muşcă numai mecanisme verticale
şi separă piatra veche
lucrată în linişte curată
ferită de luna neagră
crăpată

umbra altei scoici

auzul aprins va fi mâine nisip

sunt corpuri goale pe aceeaşi mare
simple podoabe vopsite
sub umbra altei scoici

visul nu mai aruncă flăcări

zodie închisă a cleştilor timizi

în rame albe trăim nostalgia caselor lichide

inimi plutind

maluri arse la început

curente parţial înlocuite
de jos în sus
jură pe răni lungi
aşa cum alunecă
umbra cuvântului străin
rotund şi devreme asaltat
de ape reci departe

uităm şi visăm că soarele cade
salvând doar îngerii vechi
pe maluri arse la început

profiluri posibile

te ascunzi apoi te urmăresc
peste nopţi şi jumătate
neîntregind cu lumină
morţi străveziu ucise
la marginea lumii balanţei
ca un tremur pios
tăcut în profiluri posibile

aştept altă iarnă schiţată
în preajma săgeţilor vii
rupte sau slăvite

nuanţe păzite

şi dacă un pinten galben
pe care uneori îl numim vers
ne va sorbi vegetal
acel semn mâine uitat
va adora verdele din ochii fără culoare

încercăm tăria vocii stârpite
între roci şi capete noi aflate

pereţii lucizi înving linia curgătoare
pe lângă nuanţe păzite

arată-mi că nu eşti acolo
şoaptă întoarsă
urmuz trăind încă

Sfânta Taisia

sfânt ar fi conturul cruciat
nedefinit sau totuşi atins
pe ţărmul rătăcit între tuşe severe
cu lacrimi pierdute
visate întregi

ruina timpului – glasul rugului de după zi
va uni un braţ cu altul

trupul ca o pată roşie
(rugăciune topită a cărnii)

Primăvara la început

iubeşte
apoi învinge verticala
celui mai încercat pământ
pentru că lumina e lichidă
în preajma singurului început
începutului singur

deasupra sunt locuri
pe vechi răni de aprilie
tăcute valuri încercuite
spre a fi ţintă şi sânge
primăvara la început

Portretul marchizei

cu alţi cleşti despicaţi – linii pierdute
închizi o vară şi un suflet
după gratia timpului umed
înrămat crăpat ameninţat

luceşte lama vinovată a zâmbetului
(detaliu încifrat pe dantela nobilă)

vrei să trăieşti
de ce mai vrei să trăieşti
ucisa lume a umbrelor verii

numai noaptea te vei îmbogăţi

Muza de piatră

pe când eram siluete de scoici
în roşu consacrat cioplite
viaţa cercului viaţa apei
arunca umbre fără salvare
pe urmele cetăţii sfârşite

aşa cum trece iubirea
muza de fum nu aduce liniştea
varului stins
eliberat în piatră

Flori învinse

distanţe verzi ce se unesc în luna fierului
uitând cum arde urechea berbecului ascuns

numai de corbi
numai de corbi

acum sapi după inimi infidele
lumina e slabă şi teritoriile vii

flori învinse de soare
florile soarelui

Poem cu mâna stângă

ai spune că planeta focului e blondă
ca pielea arsă pe trupul mării gol

să ştii – inimile scad
şi crengile de seară întind pletele întunericului
fără memorie
din stânga cuvântului hirsut
aruncat în apă

armura soarelui pur

creşteam spre limita de est
restul ca veşnică părere despre ieri
se află mai sigur în golul
intrat printre nori

pentru că undeva încă respiră
armura soarelui pur

început de cal

cu imagini şi vorbe de portocală
coama visului stilat pe salt
răsuflă jos şi sus
rana rămâne aceeaşi

rostul colorat mă aduce
între vămi de cuţite şi inimi

aşezarea aceluiaşi cuţit poate rupe
ochiul de val şi cerul de roşu

să vrei să cobori
să ceri porţia vopsită
pentru mâine

ce colorat e începutul de cal
urmează iubirea alb-negru
sfârşit

a nins deasupra unui turn

zona cerului naşte neaşteptat
muguri incendiaţi la aceeaşi altitudine

lumina rotundă mai poate suporta
zăpezi interzise şi linii fine

afară s-a porni nemoartea
sfâşiată abandonată aproape învinsă
porţia de cer a interiorului dependent

pe feţe stoarse încă trăieşte întinderea primară
aproape de firide şi de stele

a nins deasupra unui turn înecat
în marea ta necunoscută

umbra lui trei

şi poartă lângă plete lungi umbra lui trei

amorul vrea să apară la fiecare oră disponibilă
singur chiar şi singur

orice sunet provoacă rana lovită de lună
poate vetustă sau poate cu sânge diluat

o seară poţi să te mai ascunzi
după casa luminii
după transa nisipului ars
după flagel

opera la negru

dacă dimineaţa locul capului meu
ar fi brăzdat de aburii neatingerii subtile
ca lipsa fiinţei (pauză chemată)
e vestea că nu aş mai semăna
cu profilul noptatic (pleoapa din colţ)

treapta se urcă singură
deasupra esenţei piciorului prim

doar opera la negru calcă pe semnele crăpate

visul lui Gérard

singură ca piatra închisă în lemn (suma somnului)

direcţia porţii de peste dublu
modifică ieşirea din corp

egal cu roşu egal cu verde egal cu soarele căzut
în visul lui Gérard

spânzură-mă de foc

jos către orizont a rămas drumul orientului întregit cu întuneric
sau unicul templu clădit afară din lume

bogăţia nu mai ajută pe nimeni

urma ochilor doriţi

avem toată patima curgătoare
şi întreruptă şi în loc de viaţă trăită
peste umeri blânzi

alungă pata învinsă pe un piept imaculat
din specia albastrului torid

mai sus culorile se unesc
dincolo de urma ochilor doriţi

cercetează groapa fără capăt

ar fi o cununie tăiată de îngeri captivi

voiaj lichid

nu se târăşte prin caverna trupurilor ce zăbovesc
nu are izul apei căzând pe lângă valuri
nu poartă nuanţa pasului schimbat

tabloul în care străluceşte linia vieţii
iubeşte o singură culoare – voiaj lichid
muzica valului topeşte albastrul în albastru
şi închide soarele viu între pleoape îngheţate

albastru – cub interior ondulând

vertij tăiat

la marginea ruptă a sunet şi timpuri întoarse -
cruci galbene pe lângă spaţii moi

mereu altul trăieşte în glasul
stelei ascunse după inimi rotinde

ca şi când ai fi iubită de iarnă
arzi şi fugi – vertij tăiat

visele se fabrică

către toate părţile sacre ce au curs pe ape visate
către toate corăbiile înecate în zorii nunţilor de fier
către focurile mişcătoare trudind pe maluri dezbinate

acest oracol nocturn din oglinzi înveninate cu aur
această dezgolire îngropată în ploaie

pe malul ud visele se fabrică

dantelă neagră

umbra pământului ca lumină crudă
întoarce lacrima şi rădăcina ei
spre a se topi în părţi ovale
şoptind istoria cea mai ştiută

trupul nevăzut şi rugăciunea cărnii

aici se va slăvi penumbra
rugului închis într-un suflet de femeie
născută din ochiul fascinului

cu dantelă neagră pe umerii goi
orice muză poartă alături
istoria capului tăiat într-o zi de vară
rotirea neschimbată a chipurilor moi

singurătatea femeii din vis

lumina se uita printre genele încărcate de rouă
erai alături spre ceea ce eram acum o toamnă
nu mai doream trezirea
alunecam vital în luciul ochilor obosiţi
sângele se ascunsese în pământ spre a-ţi regăsi figura

poate ador fără să ştiu masca stăpânului de păduri aprinse
poate am visat într-o limbă moartă în cine ştie ce lume

dar acum nu vreau să ascult liniştea
ştiu că apoi ea va mângâia alte nuanţe
(liniştea ta invocată în nopţile fără grai de dincolo de val)

oricum bulgării trebuiau să rănească timpanul sufletului
cerul trebuia să ningă închis peste ape

împreună cu vântul nimeni din rană nu a plâns
ar fi fost prea puţin

urma să te recunosc numai noaptea
pe sub respirări cu parfum de iarnă

de piatră

alarmă fluidă a simţului bun
când apusul inimilor se pierde
printre înflăcăratele plete ale unui jar cuminte

aerul secolului ascuns încă vrea să trăiască
în aceste vene de piatră încinsă

la început a fost muzica schimbătoare a paginii pierdute
şi aluatul supus încercării – siluetă credincioasă

coaja rămasă înconjoară mereu îndrăgostită
marea singurătate populată cu sânge

curtea interioară ca o aventură de mâine
salvează sonor poarta de piatră
culoarea limpede şi glasul fiecărei seri
unicul chip pietrificat

o mică scară

curentul fuge mai repede pe axa îndepărtării apăsate

roiuri de măşti se vor strânge pe lângă alb şi negru
până ce întoarcere nu va mai fi

ascultă piatra de munte piatra de râu piatra de roşu azvârlită

am dovedit că lumina se opreşte la mine
la fel cum creşte o mică scară
între puls şi lichide colorate
(un soi de pisc urcat)

nu mai sunt pictat la ore târzii de trecere

totuşi punctul cuţitului încă desfăşoară
puritatea liniei şi zâmbetul flagrant – fugă albă paralelă

într-o parte veselă spre margine
se văd lumi peste noi păcate – umbre simple

oniria

muşchii pot spune povestea urcării
aprinse diluate apropiate de gândul viitor

ruinele întrerupte nu mai pot să ardă
ochii ce mint cu nimbul adevărului

la începutul unei nopţi lirice am vrut să vin

ceasul m-a îndreptat m-a alungat – obiect vătămător

de atunci aud cum ovalul strâns cuprinde şi vieţi închipuite
(oniria sau ideea de noapte)

transe de noapte

învaţă-mă să muşc apa foarte roşie
aşa cum îi place semnului tău

transmiterea începe de la soare
cu efecte aşteptate târziu

ne dorim pe malul a două lacuri vecine
urmăriţi deasupra drumului de fier
încercat în matca nisipului ars deasupra
cât încă mai arde cercul închipuit de un amor princiar

ştiinţa veche pe lângă drumul vechi se poate rupe de trunchi

mâine o să plecăm răstigniţi
baltă pe baltă
târziu pe târziu
sud pe sud

istoria simbolică şi stihurile de aur
întâmpină piciorul de om strivind inima zeului

tot ce apare nu este în semn
voal şi confuzii pentru viitorul fals
(cuvânt înainte sau icar uitat)

pas postum

simplu – cine sunt pentru o rană deschisă

ruinele se împart în şoapte
(timp şi nopţi trecute pentru acea victorie în fărâme)

viaţa e prea departe
(sinceritate în poezie – sânge învelit)

aici ştiu că poţi să iubeşti postum
lumile întrecute
poemele verzi
poate limpezi

facerea visului rupt

glasul trupului ce tremură – pentru a fi mai aproape
când ziua e o distanţă fără minuni

vrei să recunoşti
contestă-mi sufletul
eşti încă aici

cerul s-a terminat aquatic
portal închis şi veri trucate

rupe-mă
sunt după simţul visului făcut

căderea pereţilor goi

între şoaptele cele mai galbene
dintr-o lume posibilă
chiar şi parşiv-paralelă
intrau sau doar pluteau
cuburi catifelate
declarat bacoviene
atunci când vântul violet
plângea sângele
trecut în pământuri
fără îngeri vii

catifea neagră lângă umbre dirijate

aici se va adora visul – bulgăre tânăr plecat

se poate colora
se poate masca
se poate tortura
doar noaptea
căderea pereţilor goi
demult

numai o pânză

amintirea şi cel mai bun prieten al ei
suav ca moartea
întunecă şi ascunde

sfat de a iubi iubirea
întinsă toată noaptea

situaţia se poate prelungi între paranteze foarte simpatice
peste camere şi uşi bântuite
poate în fotografii voalate – iată chipul meu viu
relativ târziu împotriva organelor ce mă ţin treaz
minus motivul ştiut

am invidiat poetul şi filosoful
mormântul apei
fără tine

numai pânza ruptă e limita

versul se lipeşte
se leagă
ariile pleacă după arderi ce taie semne duble

lumina trupului dens ca o vagă teroare ar părea
ascuţită
sensibilă
deasă