CLAROBSCURITATE FONDATOARE

Volum sintetizând diverse amplitudini, Hierofantul (Editura Vinea, București, 1999) poate ilustra, într-o accepțiune abisală, elanul selenar contopit, revelatoriu, cu tot ceea ce presupun tonurile dionisiace profund recognoscibile în poezia lui Radu Voinescu. Misteriile posedă și o componentă carnală aspectată barochizant, detalieri care au darul de a spori aura venusiană (câteodată à rebours) proprie discursului liric. Varietatea corespondențelor referitoare  la problematica supliciului prilejuiește accentuate reprezentări picturale. Dacă abordăm versurile în registru speculativ-oniric, avem acces la fiorul din capodopera lui Delacroix, Moartea lui Sardanapal. Sunt evidențiate și itinerarii picarești, trăsături meandrice unde calofilia poartă flagelarea drept umbră. Debutul cărții reliefează particulare sacramente situate  sub semnul mutabilului, pe fondul unor voluptăți estetizante vizând extazul celor mai aparte abandonări: "aș fi vrut să-i arăt drumurile umbroase/ către havuzurile extazului,/ ca în seara când mă inițiase/ luându-mă sub învelitoarea/ părului ei lung, din/ care curgeau raze de întuneric,/ dar ea mereu cu alți novici/ își istovea alintările/ în timp ce o tânjeală bolnavă/ îmi creștea în piept/ și nu mai doream/ decât să-i fiu pe plac -/ o dată nu-i auzeam aplauzele -/ m-aș fi lăsat șfichiuit,/ brăzdat cu vergile/ dacă un geamăt al meu/ i-ar fi smuls un zâmbet;" Epilogul acestui veritabil poem simfonic,"Hierofantul",  vestește briza apolinică, neașteptat, dar totuși salvator quietism descins din atât de aprigele amalgamări precedente: "Apele golfului încă mai freamătă/ amețite de briza-nserării.../ Poate că soarele a și căzut dincolo de munte./ De bună seamă e deschisă/ poarta templului./ Aici, pașii pelerinilor/ mai răsună domol în adâncul pietrei,/ larma din piață,/ strecurată furiș printre coloane,/ tremură stins aerul din jurul statuilor./ Ce mai sunt acum toate acestea?/ Timpul e o aripă care bate în gol,/ nimic nu mă tulbură,/ căci eu m-am și unit/ cu Zeul." Altfel aspectat, într-un asiduu registru morganatic, poetul descinde în arena cuvintelor, plină de nebănuite pericole. Conștiința e adeseori secționată, raportându-se la dualitatea unor stări absolut tușante. Statuare în cheie glacială, întâlnim o plastică subliniere  a mereu entuziastelor începuturi. Parcă niște spoturi luminoase reci evidențiază registrul estetizării: "Îți amintești? Era o iarnă a cuvintelor;/ gerul măreț, ca o marmură, înaltă,/ înghețase șoaptele ca pe corali risipiți/ într-un deșert care a stat mai demult/ sub apăsarea apelor./ Gestul tău încremenise la jumătatea/ dintre întâmpinare și rămas-bun,/ ochii aveau liniștea unui sanctuar de gheață./ Numai cuvintele, din care noi făurisem sănii,/ lunecau cu o beție rece, trase de reni somnoroși/ printre zăpezi fabuloase.// Un timp boreal, bătut cu țintele stelelor,/ ne înveșmânta și, ciudat, ne era bine." Una dintre fațetele complexului areal dedicat sublimărilor pasionale conține etape insomniace  lipsite de atât de nivelatoarea rușine, sensibilizări lunare adeseori acaparante. Ambivalența inflamează această clarobscuritate fondatoare. Multiple entități fluide accentuează trăirea. Inopinat, irumperea metafizică a vidului potențează accepțiunile aventurii existențiale. Discursul poetic intră, constant, pe teritorii supuse  elanului  irepresibil al imaginației: "Șterge mai întâi, cu palma,/ praful stelar stârnit de Taur,/ unghia taie în cretă apa și cerul,/ buricul degetului lasă un soare sterp./ Apoi cuvintele sale încep/ să vibreze în lucruri.// Spre amiază, într-un sicriu de eter,/ se încredințează odihnei./ În urmă, șarpele alb al dorinței/ strecurându-se neauzit prin iarba grădinii.// De sub inflorescențe de ivoriu/ Mai își asmute otrăvurile." Metamorfozele vizează de cele mai multe ori suprarealitatea. Poemul "Dies Irae" etalează un impresionant univers submarin  populat cu intensități  baroce revelatorii. Imagini desprinse parcă din universul interior al lui Des Esseintes, sau din crepuscularul spațiu acvatic venețian (poate chiar cel caracteristic inubliabilului Hrisant Hrisoscelu), amplifică un marș eclatant, labirintic, în siaj calofil: "Tăcută, spirala melcului se albește-n adâncuri,/ octopode caline își descarcă vrăjile asupra prăzii,/ picioarele crabilor – actinii negre răsturnate,/ și hipocampi și țestoase rătăcesc prin grădinile/ coralilor morți, meduzele își pun în mișcare/ chimia ucigașă, balenele ies pentru o gură de aer,/ spinările marsuinilor sticlesc, tăind valurile,/ se distilează tăceri în retortele cochiliilor,/ scoica de perlă își învăluie, rușinată,/ grăuntele de nisip în sidef,/ bancuri de sardine impudice se oferă rechinilor,/ madreporari își aruncă tentacule luxuriante/ într-o sfidare a geometriei,/ nisipurile își dezvelesc ritmic osuarele,/ corăbii lungi dorm în sarcofage de calcar,/ crupele focilor, voluptuoase, străbătând provocator/ cărările abisurilor translucide,/ ierburi  subțiri balansându-și filamentele,/ verdele lor întunecat ascunzând/ ochii halucinanți, de fosfor, ai sepiei,/ sturioni grăbiți să-și verse lapții/ despică magma putridă a algelor,/ vulcani submarini expiră sulf,/  numai melcul toarce spirala netulburat..." Absolut impresionantă atotputernicia mării ! Simțim, treptat, cum ne abandonăm unei forțe hipnotice. În volumul lui Radu Voinescu, Hierofantul, întâlnim și nuntiri cu inconfundabil nimb levantin, act transfiguratoriu, elan amoros apropiat fundamentelor ființei. Punctual, ne este facilitat accesul la atât de încercata viață a războinicului, cu semnalmentele acesteia, unele indezirabile: "Stătea în nemărginirea câmpului;/ destinul îi urzise drumuri/ pe o hartă cu tranșee și gropi de obuz./ La apelul propriului trup:/ lipsă un deget de la mâna stângă,/ smuls de un glonț,/ o bucată din mușchiul piciorului drept,/ sfârtecată de o schijă,/ dinții din față, rupți de un pat de armă,/ și tinerețea, de care nu-și mai amintea./ La apelul propriilor fapte:/ doisprezece oameni uciși,/ câte unul pentru fiecare zodie,/ alți șapte răniți,/ câte unul pentru fiecare zi a săptămânii,/ și multe alte bravuri rămase în ordinele de zi./ La apelul sentimentelor personale:/ numai oboseala/ și golul." Iată și  o pătrunzătoare vrie apocaliptică, axată pe proorociri vădit desacralizante: "Și voi vă veți iubi himerele,/ mai mult decât vă veți îndrăgi femeile,/ bărbații se vor bucura de vederea bărbaților,/ mama își va îmbrățișa fiul, în ascunzătoarea alcovului/ tatăl va fi primul mire al nubilei,/ o, cine va potoli ploile, cutremurele, viscolele,/ cum vor fi alugate fiarele/ bântuind străzile orașelor?/ Valurile mării vor mătura casele,/ ghețurile vor porni, spre groaza navigatorilor,/ cețuri înecăcioase lângă marile ziduri,/ nici un prieten, nici un reazem rătăcitului,/ numai taurii războiului mugind înfricoșat,/ lucirile pumnalelor, ascuțișurile săbiilor -/ noapte de noapte gemetele celor căzniți,/ Plânsetul copilului pierdut nimeni nu-l va liniști./ Focuri vor arde nu ca să pregătească pentru truditori cina, doar casa dușmanului/ să o prefacă în scrum,/ un luciu de apă de la munte la munte,/ mieii așteptând cu ochi blânzi cuțitul." Aceste ultra-radicale repuneri în discuție a tuturor fundamentelor poartă, în final, stigmatul "blestemului de a ști". Ființarea este secționată constant de preceptele dure ale unei invazive ars moriendi. Versurile lui Radu Voinescu privilegiază spațiile interioare, abordate cu un aparte sentiment al clandestinității. Întreaga desfășurare lirică ascultă de legile volutelor morfeice. Adeseori, izbucnirile  pasionale sunt încadrabile tonului decadent, atât de intens aspectat poetic: "dar începusem să mușc din umerii dezgoliți -/ din șemineu flăcările ne înroșeau trupurile/ până am simțit țâșnind gustul sângelui,/ până am auzit un oftat din cavernele cărnii.../ Fiare flămânde alăturându-și nările,/ adulmecându-se, respirându-și miresmele/ miroseai a insulă însingurată, a lună,/ a zbor de lebădă peste foșnetul trestiilor,/ a pământ așteptându-și sămânța,/ lăsam urme cu dinții pe coapsele tale -/ leagănul lumii în balans -,/ cu vârful limbii îți dăltuiam liniile;/ degetele ni s-au împletit ca rădăcinile/ îți picuram încet sevele unei puteri/ înnoitoare, ridicându-te deasupra/ pământului, căzând o ploaie de scântei/ până când – incandescentă – făptura ta/ era un soare reaprins în inima întunericului;/ secunda se dilatase convulsiv, uriașă,/ apoi s-a pulverizat/ în roirea fluturilor albi, carnivori,/ cu capete de copii, plângăcioase,/ au sfârtecat bucăți din pulpe, din brațe,/ au ronțăit unghiile/ și streșinile genelor,/ s-au lăsat să cadă adormiți de siestă/ pe catifelele fotoliilor,/ pe moliciunea covoarelor/ și totul era în puterea mea, Katia Feodorovna,/ să te prefac în libelulă,/ în fir de iarbă, în râu șerpuitor,/ în tigroaică, în jerbe oranj de artificii,/ anotimpul nostru era de eter.../ Ai țipat ascuțit, cât să despici/ noaptea de zori." Suntem integrați unui impresionant flux artist ce deschide textului variate direcții întru dezmărginire. 

Acest inedit simfonism propus de Radu Voinescu în Hierofantul se adecvează unor foarte stricte consemne ale conștiinței poetice. Primordială apare celebrarea miracolului existențial, supus neîncetat diverselor pericole ale unei exteriorități înstrăinate. Sunt încercări de alungare a precarității mundane, incontestabile radiografii estetizante. 

OCTAVIAN MIHALCEA

TĂCEREA PIANELOR SPARTE

Ideal ar fi ca opera unui scriitor să reflecte principiul conform căruia o totalitate este mai mult decât suma părților ei. E ceea ce deosebește o proprietate rezultantă de una emergentă. Viața, gândirea sunt proprietăți emergente pentru că nicio celulă sau neuron luate separat nu pot prelua funcțiile întregului. La rândul său, întregul nu poate fi conceput fără trăsăturile separate ale elementelor componente.

Fac această introducere pentru că în alcătuirea unei ediții ar trebui să ținem seama atât de principiul emergenței, cât și de ambivalența elementelor ansamblului, stabilind astfel o relație coerentă între specificul (autonomia) operei și varietatea componentelor sale. Până la urmă, opera e ca o pădure. Privită în ansamblu, nu bănui ce se ascunde în ea. Simți doar răcoarea, mireasma și acel foșnet misterios care te cheamă în adânc. Și abia atunci știi că pădurea nu este doar o pată mare și verde peste pământul ruginiu...

Un demers special  întreprinde poetul și criticul Octavian Mihalcea prin îngrijirea apariției unui volum postum a regretatului Mircea Brăilița. Volumul ,,Vals în întuneric,, (Editura Semne, București, 2014) oferă cititorilor imaginea unui destin poetic aflat sub semnul tulburător al neîmplinirii, al zborului peste stânci  golașe și pământuri neprimitoare. Acest poet de o blândețe arhaică, având izbucniri tumultuoase doar în clipele de exaltare cu prietenii, nu a râvnit onoruri literare, dar nu a stat nici sub piciorul modestiei ipocrite. A publicat doar trei volume de versuri, pe care Octavian Mihalcea le radiografiază într-o succintă postfață. Poemele din acest volum sunt reproduse  într-o configurație ce ar părea aleatorie dacă nu am face recurs la ceea ce spuneam la început despre principiul emergenței.

Un prim grupaj se intitulează Doar întrebări și cuprinde poezii ce amintesc de ingenuitatea labișiană. Și sunt multe întrebări  în aceste secvențe ușor picturale dar trimițătoare de săgeți către țintele hazardului. Mircea Brăilița nu e un poet descriptiv, dar haloul pe care versurile îl înalță prin deconcertantele piruete semantice te fascinează și te derutează în aceeași măsură. Nu împărtășesc constatarea că grupul oniric de care a fost apropiat  în tinerețe și-ar fi pus amprenta asupra stilului său. Ciclul întrebărilor dezvăluie mai degrabă izbucnirea unui proteism mental, cu amestecuri de emoție și ironie absurdă, amintind oarecum de poezia fetișurilor, ce trage linii paradoxale între Apollinaire și Max Jacob. De fapt întrebările sunt ca niște cârlige care caută dezordinea lucrurilor, dar și aventura interpretării nonconformiste...De ce nu,doar pentru mine/să nu fi pândit înapoia/perdelei de catifea vișinii/sirena eterică,sinucigașă/care merită puțină lumească iubire/fiindcă scufundase râzând ascuțit/corăbiile ruginii ale toamnei într-o singură/prealimpede și verde ca smaraldul lagună/în timp ce noi/pașnici pirați înjugați câte doi/ardeam putreziciunea/oceanelor sub cerul/îndestulat mereu cu sacrificii? (Septembrie) Este în această avalanșă de întrebări un protest surd față de înțelegerea obișnuită pe care ne-o servește rațiunea, față de comoditatea cu care noi acceptăm tirania locului comun...Știai că nu te poți feri să o privești/știai că irisul e ultima ta capcană/mica prăpastie/de lângă potecile îmbietoare/ale înzăpezitei lumi//știai că odinioară mlădițe/ți se vor frânge la picioare ca într-un/festin cu ibiși/imensele pleoape ți se vor închide zăngănind//știai că dezbrăcată,metisă,unduitoare//e pe aproape noaptea tuturor amintirilor//și ce vei întreba atunci?//dacă pe noițele unghiilor trandafirii/e tipărit destinul?/care destin?rechinul falnic din ultima clipă feroce/când cu un simplu suspin/viața învinge viața?(Octombrie)

Un aldoilea ciclu, Fostele inimi,fostele ceasuri aduce o calmare a tonului interogativ-derutant și mai ales o limpezire a expresiei.Este meritul lui Octavian Mihalcea de a fi interceptat sonurile aproape difuza prin care se creează iluzia că poemele se compun singure, iar poetul duce în cioc o pasăre beată. Norul resemnării se lasă  peste acuitățile nedescifrate...Uitați ce fac/slăbesc șuruburile timpului/muncă ușoară//de mâine/reînflorește vișinul meu/gureșele zboară//de parcă/aș fi furat sau ucis/veneam din noapte în zi//încă dormeai/eu spărsesem seiful din vis/tu îi sfidai pe cei vii//nu mi-a fost scris/să înghit numai muguri/să las viitorul fără șuruburi(Mecanică fină) Trimiterile către zgomotul etern devin din ce în ce mai resemnate și ele fac trecerea spre reizbucnirea interogațiilor din ciclul Altele,înaltele...Credeați că s-a schimbat ceva?/steagul piraților/flutură mereu amenințări crucișe//la bordul corăbiilor purpurii/cutreierăm oceanele din minte//dorința fecioarelor încalecă orice voință//și noi scâncim/ca vulpile albe în Hiperboreea//se spune/că unii au descoperit/degetul lui Dumnezeu//vai și vai!/când și când?/unde și unde?

Poetul se destăinuie și se risipește în strădania de a reda spiritului liber autonomia necesară străbaterii unor spații mai largi și mai adânci.Dacă până aici nu se conturează (totuși) o traumă existențială sau indiciile care să o sugereze,acum apar semnele unei împotriviri la desfășurarea amorfă a fenomenelor...Gras și urât cum sunt ergo sum/ar trebui să știu și știu ce fierbe acum/în bucătăriile sorții//dar când va fi/bucătărind bucătărind ca un nebun//vei uita cum se mănâncă//mai bine rod proaspătă frunză de mentă/ca pe ultima universală fiere/mai bine licheni de stâncă//nu mai poftesc creier de liliac/cu gânduri invers atârnate/nici fără stăpân perfect uscate//nimic nimic pentru mine/gătindu-mă aud lătrând/ferocii câini ai primăverii//gătindu-mă gătind în hăul/nimicului atât de greu/de învârtit cu mestecăul (A la cucina)

Sunt aici configurările unui suprarealism disimulat, cu vârtejurile sale de scepticism și ironie, dar și ale unui sentimentalism butaforic, reprimat prin aceeași eschivă în morișca întrebărilor la care nu se așteaptă răspuns. Nu putem spune că avem de-a face cu un scepticism înverșunat în negări vehemente ca la dadaiști, ci, dimpotrivă, de o revărsare de sinceritate prin sensibila atingere a corzilor universalității. Poate de aici se simte o oarecare tocire a spontaneității expresive și chiar o pierdere a energiei percutante a metaforei.

Sub titlul Vals în întuneric apar grupate (aproape tematic) poeme cu accente derutant-melancolice, amintind de romantismul desuet al saloanelor unde se valsează pe acompaniamente prăfuite...Calci sângerând pe-ascuțite cuvinte/când mustește de rouă inima lumii/albă prea albă sub marele voal//și costă cât costă o învârtire/mai nimic mai nimic/dintr-un bal austral//când fină pe talie mâna-i pierdută/piciorul morții încătușat/dintre soldații închiși în redută//cei mai subțiri dansând s-au predat/zilele curg prin cotorul de carte/mult mai frumoasă decât vei fi fost//peste tăcerea pianelor sparte/iar ne inviți scânteietoare/la valsul perfect la vals fără rost (Marele vals scânteietor) Tristețea pare să inunde tot mai mult țărmul de care altădată se spărgeau valurile interogațiilor neliniștite, iar tonul spumant-baladesc, de romanță minulesciană ne poartă spre un tărâm pe care puțini mai au înd

răzneala să adaste.

Vals în întuneric aduce pe podium, prin strădania inspirată a lui Octavian Mihalcea, un poet ce merită o valorizare mai accentuată. E de așteptat apariția unei ediții de autor, care să-i configureze pe deplin profilul.

NICOLAE BOGHIAN