TĂCEREA PIANELOR SPARTE

Ideal ar fi ca opera unui scriitor să reflecte principiul conform căruia o totalitate este mai mult decât suma părților ei. E ceea ce deosebește o proprietate rezultantă de una emergentă. Viața, gândirea sunt proprietăți emergente pentru că nicio celulă sau neuron luate separat nu pot prelua funcțiile întregului. La rândul său, întregul nu poate fi conceput fără trăsăturile separate ale elementelor componente.

Fac această introducere pentru că în alcătuirea unei ediții ar trebui să ținem seama atât de principiul emergenței, cât și de ambivalența elementelor ansamblului, stabilind astfel o relație coerentă între specificul (autonomia) operei și varietatea componentelor sale. Până la urmă, opera e ca o pădure. Privită în ansamblu, nu bănui ce se ascunde în ea. Simți doar răcoarea, mireasma și acel foșnet misterios care te cheamă în adânc. Și abia atunci știi că pădurea nu este doar o pată mare și verde peste pământul ruginiu...

Un demers special  întreprinde poetul și criticul Octavian Mihalcea prin îngrijirea apariției unui volum postum a regretatului Mircea Brăilița. Volumul ,,Vals în întuneric,, (Editura Semne, București, 2014) oferă cititorilor imaginea unui destin poetic aflat sub semnul tulburător al neîmplinirii, al zborului peste stânci  golașe și pământuri neprimitoare. Acest poet de o blândețe arhaică, având izbucniri tumultuoase doar în clipele de exaltare cu prietenii, nu a râvnit onoruri literare, dar nu a stat nici sub piciorul modestiei ipocrite. A publicat doar trei volume de versuri, pe care Octavian Mihalcea le radiografiază într-o succintă postfață. Poemele din acest volum sunt reproduse  într-o configurație ce ar părea aleatorie dacă nu am face recurs la ceea ce spuneam la început despre principiul emergenței.

Un prim grupaj se intitulează Doar întrebări și cuprinde poezii ce amintesc de ingenuitatea labișiană. Și sunt multe întrebări  în aceste secvențe ușor picturale dar trimițătoare de săgeți către țintele hazardului. Mircea Brăilița nu e un poet descriptiv, dar haloul pe care versurile îl înalță prin deconcertantele piruete semantice te fascinează și te derutează în aceeași măsură. Nu împărtășesc constatarea că grupul oniric de care a fost apropiat  în tinerețe și-ar fi pus amprenta asupra stilului său. Ciclul întrebărilor dezvăluie mai degrabă izbucnirea unui proteism mental, cu amestecuri de emoție și ironie absurdă, amintind oarecum de poezia fetișurilor, ce trage linii paradoxale între Apollinaire și Max Jacob. De fapt întrebările sunt ca niște cârlige care caută dezordinea lucrurilor, dar și aventura interpretării nonconformiste...De ce nu,doar pentru mine/să nu fi pândit înapoia/perdelei de catifea vișinii/sirena eterică,sinucigașă/care merită puțină lumească iubire/fiindcă scufundase râzând ascuțit/corăbiile ruginii ale toamnei într-o singură/prealimpede și verde ca smaraldul lagună/în timp ce noi/pașnici pirați înjugați câte doi/ardeam putreziciunea/oceanelor sub cerul/îndestulat mereu cu sacrificii? (Septembrie) Este în această avalanșă de întrebări un protest surd față de înțelegerea obișnuită pe care ne-o servește rațiunea, față de comoditatea cu care noi acceptăm tirania locului comun...Știai că nu te poți feri să o privești/știai că irisul e ultima ta capcană/mica prăpastie/de lângă potecile îmbietoare/ale înzăpezitei lumi//știai că odinioară mlădițe/ți se vor frânge la picioare ca într-un/festin cu ibiși/imensele pleoape ți se vor închide zăngănind//știai că dezbrăcată,metisă,unduitoare//e pe aproape noaptea tuturor amintirilor//și ce vei întreba atunci?//dacă pe noițele unghiilor trandafirii/e tipărit destinul?/care destin?rechinul falnic din ultima clipă feroce/când cu un simplu suspin/viața învinge viața?(Octombrie)

Un aldoilea ciclu, Fostele inimi,fostele ceasuri aduce o calmare a tonului interogativ-derutant și mai ales o limpezire a expresiei.Este meritul lui Octavian Mihalcea de a fi interceptat sonurile aproape difuza prin care se creează iluzia că poemele se compun singure, iar poetul duce în cioc o pasăre beată. Norul resemnării se lasă  peste acuitățile nedescifrate...Uitați ce fac/slăbesc șuruburile timpului/muncă ușoară//de mâine/reînflorește vișinul meu/gureșele zboară//de parcă/aș fi furat sau ucis/veneam din noapte în zi//încă dormeai/eu spărsesem seiful din vis/tu îi sfidai pe cei vii//nu mi-a fost scris/să înghit numai muguri/să las viitorul fără șuruburi(Mecanică fină) Trimiterile către zgomotul etern devin din ce în ce mai resemnate și ele fac trecerea spre reizbucnirea interogațiilor din ciclul Altele,înaltele...Credeați că s-a schimbat ceva?/steagul piraților/flutură mereu amenințări crucișe//la bordul corăbiilor purpurii/cutreierăm oceanele din minte//dorința fecioarelor încalecă orice voință//și noi scâncim/ca vulpile albe în Hiperboreea//se spune/că unii au descoperit/degetul lui Dumnezeu//vai și vai!/când și când?/unde și unde?

Poetul se destăinuie și se risipește în strădania de a reda spiritului liber autonomia necesară străbaterii unor spații mai largi și mai adânci.Dacă până aici nu se conturează (totuși) o traumă existențială sau indiciile care să o sugereze,acum apar semnele unei împotriviri la desfășurarea amorfă a fenomenelor...Gras și urât cum sunt ergo sum/ar trebui să știu și știu ce fierbe acum/în bucătăriile sorții//dar când va fi/bucătărind bucătărind ca un nebun//vei uita cum se mănâncă//mai bine rod proaspătă frunză de mentă/ca pe ultima universală fiere/mai bine licheni de stâncă//nu mai poftesc creier de liliac/cu gânduri invers atârnate/nici fără stăpân perfect uscate//nimic nimic pentru mine/gătindu-mă aud lătrând/ferocii câini ai primăverii//gătindu-mă gătind în hăul/nimicului atât de greu/de învârtit cu mestecăul (A la cucina)

Sunt aici configurările unui suprarealism disimulat, cu vârtejurile sale de scepticism și ironie, dar și ale unui sentimentalism butaforic, reprimat prin aceeași eschivă în morișca întrebărilor la care nu se așteaptă răspuns. Nu putem spune că avem de-a face cu un scepticism înverșunat în negări vehemente ca la dadaiști, ci, dimpotrivă, de o revărsare de sinceritate prin sensibila atingere a corzilor universalității. Poate de aici se simte o oarecare tocire a spontaneității expresive și chiar o pierdere a energiei percutante a metaforei.

Sub titlul Vals în întuneric apar grupate (aproape tematic) poeme cu accente derutant-melancolice, amintind de romantismul desuet al saloanelor unde se valsează pe acompaniamente prăfuite...Calci sângerând pe-ascuțite cuvinte/când mustește de rouă inima lumii/albă prea albă sub marele voal//și costă cât costă o învârtire/mai nimic mai nimic/dintr-un bal austral//când fină pe talie mâna-i pierdută/piciorul morții încătușat/dintre soldații închiși în redută//cei mai subțiri dansând s-au predat/zilele curg prin cotorul de carte/mult mai frumoasă decât vei fi fost//peste tăcerea pianelor sparte/iar ne inviți scânteietoare/la valsul perfect la vals fără rost (Marele vals scânteietor) Tristețea pare să inunde tot mai mult țărmul de care altădată se spărgeau valurile interogațiilor neliniștite, iar tonul spumant-baladesc, de romanță minulesciană ne poartă spre un tărâm pe care puțini mai au înd

răzneala să adaste.

Vals în întuneric aduce pe podium, prin strădania inspirată a lui Octavian Mihalcea, un poet ce merită o valorizare mai accentuată. E de așteptat apariția unei ediții de autor, care să-i configureze pe deplin profilul.

NICOLAE BOGHIAN