Volum sintetizând diverse amplitudini, Hierofantul (Editura Vinea, București, 1999) poate ilustra, într-o accepțiune abisală, elanul selenar contopit, revelatoriu, cu tot ceea ce presupun tonurile dionisiace profund recognoscibile în poezia lui Radu Voinescu. Misteriile posedă și o componentă carnală aspectată barochizant, detalieri care au darul de a spori aura venusiană (câteodată à rebours) proprie discursului liric. Varietatea corespondențelor referitoare la problematica supliciului prilejuiește accentuate reprezentări picturale. Dacă abordăm versurile în registru speculativ-oniric, avem acces la fiorul din capodopera lui Delacroix, Moartea lui Sardanapal. Sunt evidențiate și itinerarii picarești, trăsături meandrice unde calofilia poartă flagelarea drept umbră. Debutul cărții reliefează particulare sacramente situate sub semnul mutabilului, pe fondul unor voluptăți estetizante vizând extazul celor mai aparte abandonări: "aș fi vrut să-i arăt drumurile umbroase/ către havuzurile extazului,/ ca în seara când mă inițiase/ luându-mă sub învelitoarea/ părului ei lung, din/ care curgeau raze de întuneric,/ dar ea mereu cu alți novici/ își istovea alintările/ în timp ce o tânjeală bolnavă/ îmi creștea în piept/ și nu mai doream/ decât să-i fiu pe plac -/ o dată nu-i auzeam aplauzele -/ m-aș fi lăsat șfichiuit,/ brăzdat cu vergile/ dacă un geamăt al meu/ i-ar fi smuls un zâmbet;" Epilogul acestui veritabil poem simfonic,"Hierofantul", vestește briza apolinică, neașteptat, dar totuși salvator quietism descins din atât de aprigele amalgamări precedente: "Apele golfului încă mai freamătă/ amețite de briza-nserării.../ Poate că soarele a și căzut dincolo de munte./ De bună seamă e deschisă/ poarta templului./ Aici, pașii pelerinilor/ mai răsună domol în adâncul pietrei,/ larma din piață,/ strecurată furiș printre coloane,/ tremură stins aerul din jurul statuilor./ Ce mai sunt acum toate acestea?/ Timpul e o aripă care bate în gol,/ nimic nu mă tulbură,/ căci eu m-am și unit/ cu Zeul." Altfel aspectat, într-un asiduu registru morganatic, poetul descinde în arena cuvintelor, plină de nebănuite pericole. Conștiința e adeseori secționată, raportându-se la dualitatea unor stări absolut tușante. Statuare în cheie glacială, întâlnim o plastică subliniere a mereu entuziastelor începuturi. Parcă niște spoturi luminoase reci evidențiază registrul estetizării: "Îți amintești? Era o iarnă a cuvintelor;/ gerul măreț, ca o marmură, înaltă,/ înghețase șoaptele ca pe corali risipiți/ într-un deșert care a stat mai demult/ sub apăsarea apelor./ Gestul tău încremenise la jumătatea/ dintre întâmpinare și rămas-bun,/ ochii aveau liniștea unui sanctuar de gheață./ Numai cuvintele, din care noi făurisem sănii,/ lunecau cu o beție rece, trase de reni somnoroși/ printre zăpezi fabuloase.// Un timp boreal, bătut cu țintele stelelor,/ ne înveșmânta și, ciudat, ne era bine." Una dintre fațetele complexului areal dedicat sublimărilor pasionale conține etape insomniace lipsite de atât de nivelatoarea rușine, sensibilizări lunare adeseori acaparante. Ambivalența inflamează această clarobscuritate fondatoare. Multiple entități fluide accentuează trăirea. Inopinat, irumperea metafizică a vidului potențează accepțiunile aventurii existențiale. Discursul poetic intră, constant, pe teritorii supuse elanului irepresibil al imaginației: "Șterge mai întâi, cu palma,/ praful stelar stârnit de Taur,/ unghia taie în cretă apa și cerul,/ buricul degetului lasă un soare sterp./ Apoi cuvintele sale încep/ să vibreze în lucruri.// Spre amiază, într-un sicriu de eter,/ se încredințează odihnei./ În urmă, șarpele alb al dorinței/ strecurându-se neauzit prin iarba grădinii.// De sub inflorescențe de ivoriu/ Mai își asmute otrăvurile." Metamorfozele vizează de cele mai multe ori suprarealitatea. Poemul "Dies Irae" etalează un impresionant univers submarin populat cu intensități baroce revelatorii. Imagini desprinse parcă din universul interior al lui Des Esseintes, sau din crepuscularul spațiu acvatic venețian (poate chiar cel caracteristic inubliabilului Hrisant Hrisoscelu), amplifică un marș eclatant, labirintic, în siaj calofil: "Tăcută, spirala melcului se albește-n adâncuri,/ octopode caline își descarcă vrăjile asupra prăzii,/ picioarele crabilor – actinii negre răsturnate,/ și hipocampi și țestoase rătăcesc prin grădinile/ coralilor morți, meduzele își pun în mișcare/ chimia ucigașă, balenele ies pentru o gură de aer,/ spinările marsuinilor sticlesc, tăind valurile,/ se distilează tăceri în retortele cochiliilor,/ scoica de perlă își învăluie, rușinată,/ grăuntele de nisip în sidef,/ bancuri de sardine impudice se oferă rechinilor,/ madreporari își aruncă tentacule luxuriante/ într-o sfidare a geometriei,/ nisipurile își dezvelesc ritmic osuarele,/ corăbii lungi dorm în sarcofage de calcar,/ crupele focilor, voluptuoase, străbătând provocator/ cărările abisurilor translucide,/ ierburi subțiri balansându-și filamentele,/ verdele lor întunecat ascunzând/ ochii halucinanți, de fosfor, ai sepiei,/ sturioni grăbiți să-și verse lapții/ despică magma putridă a algelor,/ vulcani submarini expiră sulf,/ numai melcul toarce spirala netulburat..." Absolut impresionantă atotputernicia mării ! Simțim, treptat, cum ne abandonăm unei forțe hipnotice. În volumul lui Radu Voinescu, Hierofantul, întâlnim și nuntiri cu inconfundabil nimb levantin, act transfiguratoriu, elan amoros apropiat fundamentelor ființei. Punctual, ne este facilitat accesul la atât de încercata viață a războinicului, cu semnalmentele acesteia, unele indezirabile: "Stătea în nemărginirea câmpului;/ destinul îi urzise drumuri/ pe o hartă cu tranșee și gropi de obuz./ La apelul propriului trup:/ lipsă un deget de la mâna stângă,/ smuls de un glonț,/ o bucată din mușchiul piciorului drept,/ sfârtecată de o schijă,/ dinții din față, rupți de un pat de armă,/ și tinerețea, de care nu-și mai amintea./ La apelul propriilor fapte:/ doisprezece oameni uciși,/ câte unul pentru fiecare zodie,/ alți șapte răniți,/ câte unul pentru fiecare zi a săptămânii,/ și multe alte bravuri rămase în ordinele de zi./ La apelul sentimentelor personale:/ numai oboseala/ și golul." Iată și o pătrunzătoare vrie apocaliptică, axată pe proorociri vădit desacralizante: "Și voi vă veți iubi himerele,/ mai mult decât vă veți îndrăgi femeile,/ bărbații se vor bucura de vederea bărbaților,/ mama își va îmbrățișa fiul, în ascunzătoarea alcovului/ tatăl va fi primul mire al nubilei,/ o, cine va potoli ploile, cutremurele, viscolele,/ cum vor fi alugate fiarele/ bântuind străzile orașelor?/ Valurile mării vor mătura casele,/ ghețurile vor porni, spre groaza navigatorilor,/ cețuri înecăcioase lângă marile ziduri,/ nici un prieten, nici un reazem rătăcitului,/ numai taurii războiului mugind înfricoșat,/ lucirile pumnalelor, ascuțișurile săbiilor -/ noapte de noapte gemetele celor căzniți,/ Plânsetul copilului pierdut nimeni nu-l va liniști./ Focuri vor arde nu ca să pregătească pentru truditori cina, doar casa dușmanului/ să o prefacă în scrum,/ un luciu de apă de la munte la munte,/ mieii așteptând cu ochi blânzi cuțitul." Aceste ultra-radicale repuneri în discuție a tuturor fundamentelor poartă, în final, stigmatul "blestemului de a ști". Ființarea este secționată constant de preceptele dure ale unei invazive ars moriendi. Versurile lui Radu Voinescu privilegiază spațiile interioare, abordate cu un aparte sentiment al clandestinității. Întreaga desfășurare lirică ascultă de legile volutelor morfeice. Adeseori, izbucnirile pasionale sunt încadrabile tonului decadent, atât de intens aspectat poetic: "dar începusem să mușc din umerii dezgoliți -/ din șemineu flăcările ne înroșeau trupurile/ până am simțit țâșnind gustul sângelui,/ până am auzit un oftat din cavernele cărnii.../ Fiare flămânde alăturându-și nările,/ adulmecându-se, respirându-și miresmele/ miroseai a insulă însingurată, a lună,/ a zbor de lebădă peste foșnetul trestiilor,/ a pământ așteptându-și sămânța,/ lăsam urme cu dinții pe coapsele tale -/ leagănul lumii în balans -,/ cu vârful limbii îți dăltuiam liniile;/ degetele ni s-au împletit ca rădăcinile/ îți picuram încet sevele unei puteri/ înnoitoare, ridicându-te deasupra/ pământului, căzând o ploaie de scântei/ până când – incandescentă – făptura ta/ era un soare reaprins în inima întunericului;/ secunda se dilatase convulsiv, uriașă,/ apoi s-a pulverizat/ în roirea fluturilor albi, carnivori,/ cu capete de copii, plângăcioase,/ au sfârtecat bucăți din pulpe, din brațe,/ au ronțăit unghiile/ și streșinile genelor,/ s-au lăsat să cadă adormiți de siestă/ pe catifelele fotoliilor,/ pe moliciunea covoarelor/ și totul era în puterea mea, Katia Feodorovna,/ să te prefac în libelulă,/ în fir de iarbă, în râu șerpuitor,/ în tigroaică, în jerbe oranj de artificii,/ anotimpul nostru era de eter.../ Ai țipat ascuțit, cât să despici/ noaptea de zori." Suntem integrați unui impresionant flux artist ce deschide textului variate direcții întru dezmărginire.
Acest inedit simfonism propus de Radu Voinescu în Hierofantul se adecvează unor foarte stricte consemne ale conștiinței poetice. Primordială apare celebrarea miracolului existențial, supus neîncetat diverselor pericole ale unei exteriorități înstrăinate. Sunt încercări de alungare a precarității mundane, incontestabile radiografii estetizante.
OCTAVIAN MIHALCEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu