RESPIRÂND FERICIRE ŞI MOARTE

În anul 2009, la apariţia celui de-al doilea volum de autor „Poezii arse de vii“, primul set de cărţi s-a tipărit fără menţionarea numelui poetului. Cei câţiva prieteni de vreme rea ai lui Mircea Brăiliţa s-au amuzat, grăbindu-se să fie colecţionarii unei asemenea cărţi „bizare“, ce peste un secol va cota fantastic la licitaţia bibliofilă de la Sotheby. Nimeni nu a intuit atunci că nu era un semn de carte, ci unul de moarte(de dispariţie). După trei decenii de tăcere absolută, tainică şi absurdă, ca orice decizie umană luată sub semnul nenegociabil al definitivului, Mircea Brăiliţa(care obţinuse premiul de debut al revistei „Luceafărul“ în 1977), somat parcă de prietenii săi literari de notorietate, dispăruţi prematur(Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Grigore Hagiu), să nu facă impardonabila greşeală de a nu mărturisi cetăţii vocaţia sa princeps, s-a decis să publice primul volum de poeme „Zdrenţele sfielii“(Editura Societăţii Scriitorilor Militari, 2007), când se apropia de vârsta de 62 de an. Ce straniu, să fii participant şi martor la vestitele libaţii nichitstănesciene şi să te pierzi în anonimatul altor trăiri! Anonimat e un fel de a spune(doar în raport cu Himalaia Poeziei), deoarece Brăiliţa  a fost un performant psiholog sportiv la CSA Steaua, care a adăugat paginile sale de glorie la succesele în serie de durată ale lotului militar şi naţional de scrimă. Miile de rânduri laudative închinate  ilustrei campioane de floretă Laura Badea n-au consistenţa poematică a versurilor dedicate ei de Mircea, în volumul „Poezii arse de vii“: „şi fata cu suflet/ ca lama de Toledo/ cu ochii ei/ croiţi doar din cicori şi irişi/ fanda adânc în singurul tău credo/ prea mult prea mult/ iubeai trecutul ca un hidalgo mut/ târziu târziu în pala morilor de vânt/ atacul tău cu timp pierdut". Ca ziarist sportiv se dovedise a fi un mare cunoscător al fenomenului stelist, iar într-un serial original din gazeta „Sport XXI“ un remarcabil stilist în „cronica psiho-sport“. În lumea sălilor polivalente, strigătul său, ascuţit ca floretele ce se duelau pe planşe, „Haide Laura! Insistă Roxy!“ – ajungeau ca mesaje, ştiute doar în cadrul echipei. Nu e o confuzie de timpuri ale verbelor în ceea ce susţin acum: Mircea Brăiliţa a fost un pasionat psiholog şi ziarist, dar este un important poet al literaturii române. Poetul căruia, pe carneţelul de dansatori funeşti, Moartea, nerăbdătoare,  l-a programat  şi invitat în fatidicul an 2013, într-un sumbru Decembre, la un „Vals în întuneric“, chiar înainte ca acest al treilea volum de versuri să fi fost scos de sub tipar(deşi poetul şi-l pregătise farmaceutic: minuţios şi îndelung). Dar graţie acestei paradoxale reieşiri târzii la rampă, sufletul   lui Mircea, în crepuscul de viaţă, când cei dragi l-au părăsit din diverse motive(economice, sentimentale, neînţelegere, alte priorităţi) s-a ales cu mângâierea unei incredibile prietenii, bazată pe acelaşi gust liric comun, abordări livreşti filozofice şi abstracţiuni duse înspre limitele albastre ale căutării, cu tânărul poet, eseist şi critic literar Octavian Mihalcea. Mai rar un asemnea gest de devotament uman, până la vegherea pe patul de spital, iar apoi cultivarea unei postumităţi imediate, care l-ar fi lăsat mască şi pe „beneficiarul“ ei(formal în numele adoraţiei lor pentru tragicii poeţi Turcea şi Mazilescu). De departe, din Timişoara, prietenul din copilăria severineană, clasicul Şerban Foarţă, a salutat revenirea din adâncuri la lumina tipăririi, decriptând tonul elegiac-amar al „poeziilor arse de vii“. E de fapt jertfa poetului, arzând în creuzetul amintirilor. Cu nume de cartier limitrof al Brăilei aşezate  la capăt de fluviu, Mircea a trăit mereu cu melancolia Dunării de la Turnu Severin, în ciuda familiarităţii cu geometria Dâmboviţei sistematizate, fiindcă lângă pilonul podului lui Apolodor din Damasc „era iubit de lume/ triangul care stă să sune/ în mâinile unui minor“(„Fluviul“). Poetul a trecut de mai multe ori Oceanul pentru a-şi vizita fiul şi pe cei doi nepoţi, gândul fugar a escaladat negrele zăpezi din Bucovina, trăindu-şi abulic o dramă personală(„pârtiile morţii din mine“), a gustat din „frumuseţea definitivă“ a multor momente memorabile ce sfâşiau Timpul, şi-a părăsit o mamă care-l plânge, în fine descoperindu-l şi despărţindu-se de disonanţele aiurite ale vulgului, a ţinut (sau Soarta s-a înduioşat, observându-i devotamentul unei cariere întregi) să-şi consume veşnicia în cimitirul de peste drum de Clubul Sportiv al Armatei, Steaua. Dar Mircea Brăiliţa ne-a predat, în lungi după-amiezi de  anotimpuri blânde, „nefericitul curs de psihologie a speranţei“, în curtea casei sale din strada Al. Depărăţeanu(„Măi Costică, să fie asta un semn? Eu mereu am locuit pe străzile purtând numele unor poeţi rataţi?!“), sub unicul vişin al visării. Şi dacă ar fi să am o proiecţie a amintirii acestui poet şi psiholog, atât de altfel decât noi, n-ar fi decât imaginea unui vişin cu crengile doldora de fructe intens roşii, printre betoanele cenuşii ale Gării de Nord, respirând fericire şi moarte...

Constantin  Ardeleanu