La editura „SemnE“ (Bucureşti, 2016) i s-a tipărit poetului Octavian Mihalcea a şasea carte de poezie: „Umbra de fier“. Deşi stilul scriiturii rămâne acelaşi, ne atrage atenţia, ca în fiecare volum de-al său, cu câte o particularitate anume. La debut, în „Bărbatul artei sângerează fluturi“ (2004), surprinde prin acea dualitate vers liber/sonet, puse faţă-n faţă; „Flagel“ e atestarea că el va fi credincios poeziei moderne, erezia către sonet fiind doar un exerciţiu de adoraţie faţă de regretatul poet Vasile Preda, care a uluit într-o manifestare literară cu ale sale „sonete închipuite ale lui Vasile Voiculescu“; „Epicriza“, care nu-i o „criză de epică“ (iată o posibilă definiţie a poeziei), ci un remember al unei cumpene de viaţă; „Poezii“, se pare o grabă a lui de clasicizare“; „Bestii şi basme“, un fel de mais voila, iată cum mă aud în franceză. De data asta, tandemul gând poetic/ ilustrare a sa rulează pe velodromul ideatic, armonios, dar sporind mesajele incifrării (la fiecare cinci pagini câte o grafică, o densitate demnă de un joint venture al artelor), astfel că „Umbra de fier“ a apărut nu numai în condiţii grafice excepţionale (un clişeu cu care ne-a obosit critica de întâmpinare), ci mai ales în condiţii de grafică de excepţie, datorată unui maestru al genului, Alex Ivanov. 12 desene (şi cu prima copertă, 13) pentru literatul care a debutat acum 13 ani, în 2003, în „Renaşterea culturală“, iar în 2013 i s-a acordat premiul pentru cronică literară al revistei „Dunărea de Jos“. Timpul şi cartea din elegantele linii grafice sunt temele-obsesie punând în valoare poemele lui Octavian Mihalcea. Desigur că referinţele critice elogioase ale unor erudiţi de amplitudine ca Octavian Soviany şi Emil Niculescu, cu flatante trimiteri livreşti, nu pot decât încânta pe creatorul acestor bijuterii lirice, pe fundalul unui ecou difuz din Ion Barbu. Dar dacă poetul „Jocului secund“ toarnă cuvintele prin retortele matematicii, Mihalcea le trece prin filosofie, iar rezultatul va fi inefabilitatea unei atmosfere mateine, de mare rafinament pentru stilişti, dar destul de greu de urmărit pentru degustătorii de baladesc. Străduinţa lui Octavian Mihalcea, de atâta amar (poate la el o fi fost dulceaţă, aflându-se la ecuatorul celor 40 de ani) de vreme, este permanenta preocupare de esenţializare a faptelor şi sentimentelor. Efort de-a dreptul brâncuşian, poetul lovind cu dalta în cuvinte, cu osârdia gorjeanului în lemn sau piatră. De aceea aş asemăna partea cu sonete din „Bărbatul artei sângerează fluturi“ cu semnificaţia „Ecorşeului“ titanului de la Hobiţa, în creaţia ce va urma. De la acest clasicism (numit aiurea de unii desuet, pentru a-şi justifica mediocritatea sau neputinţa) „se plonjează“ în oceanul cuvintelor dintru începuturi. Chiar Brâncuşi, în timpul vieţii sale, a refuzat graba cu care unii voiau să-l încadreze la suparealişti, arătându-le că el a căutat de fapt reliefarea frumuseţii fruste a arhaicului. În cheia asta poate fi citit şi receptat poetul nostru: renunţarea la tot ce e inutil, parazitar, bombastic. Privind hectarele de versuri ale contemporanilor, în numele unui up-to-date îndoielnic, îi apreciezi şi mai mult încăpăţânarea de a fi auster. El se află în situaţia de a creiona ideile-forţă ale poemului, lăsând cititorului libertatea de a-şi imagina, completându-le, frumuseţea şi adevărul gândurilor sugerate. La patru dintre prietenii săi, complici literar, li se dedică poeme. Fiecare dintre ei s-ar recunoaşte lesne în flash-urile de trimiteri ale autorului în raport cu propriile creaţii: Mircea Brăiliţa, inubliabilul, într-o „Aşteptare a zăpezilor“(...) „Pentru că toate cele pierdute vor fi aici. Oglinzi luminate încet“; Liviu Vişan, „Poetul care pictează poveşti“, „prăpăstii pe drumul enigmei“, sub „Robia marilor fantasme“, în „Ritmul sângelui, al vinului“; Alex Ivanov, ramă în rană, încifrările adulmecând linia vieţii într-o „nebunie verde“; în fine al patrulea, C.A, un rătăcit pe „Mistuitele căi aurite, atunci când se revoltă ceara unui timp interesant“. Versuri atingând spaţiile rarefiate ale trăirilor: „Apoi melancolie peste fiecare pod tulbure. Adâncimi sihastre. Epilog fără încetare“. În peste 70 de poeme, reţeta esenţializării este aplicată riguros, furnizând imagini dintre cele mai surprinzătoare. Chiar cu asumatul risc de a nu fi foarte convingător (deoarece poezia se scrie, nu se descrie), remarc farmecul ce se ascunde în muzica interioară a versurilor lui Octavian Mihalcea, prin evitarea unor expuneri, oscilând între confuzie, didacticism şi preţiozitate. E greu să urmezi ritul şi ritmul poemului tulbure. Cum să scapi de o „Cumplită energie a zeilor?“, de o „Captivitate strânsă la piept?“(„Captivitate“). Sub acel nimb gotic, „mereu târziu“, „Simţim apropierea versurilor neascunse. Cuvintele ar sfâşia multe“(„Nimb“). Ce straniu e „Peisajul atârnat în lanţ“, în care „Prin vis revin fântânile. Plutesc icoane de ceai“! Un „Spectacol matur despre orologii“(„Orologii“). „Prin aer, elogiul piruetei – detaliu de Chagall“, aşteptând „Săgeţile care nu mai ucid“(„Detaliu“). Cubismul de care e bănuit se confirmă, doar formal, nu în esenţă, în „Fin de siècle“ , unde găsim „Rotunde aripi din cărămidă. Lăzi cubice înfrăţite cu prăbuşirea“. Poemul „Lângă mine“ este o dureroasă (acum privită cu detaşare) amintire, în care el iese din «Epicriză» (fabuloasă „acea scufundare, undeva între pericolul retezării şi Salomeea dansând“), într-o cumpănă de viaţă, auzind doar „Glas maternal“(...) „lângă rană, lângă «Flagel»“. Poemul „Kali Yuga“ (ca o premoniţie, din sanscrită, a timpurilor întunecate) ar putea figura în orice antologie de poezie demnă de mileniul III: „Metronom la porţi fertile. Un gest iluzoriu. Kali Yuga – sânge sculptat. Teroarea cărnurilor, între moarte şi vers, anunţă marea sensibilitate la frig“. În „Castel“, eu intuiesc, fără ca Octavian Mihalcea să mi-o confirme, o Veneţie, ca o lagună discretă, în care descoperi, „Mereu nouă, mângâierea măştilor pierdute“ (vestitul carnaval). „Valul – înaltă robie miraculoasă“, dă o altă viziune, dar la fel de enigmatică, urbei muribunde. Greu descifrabile impulsuri erotice în „Nu cred“ („În colţul francez – se consumă periodic cel mai aprins gust înserat, exact la fel ca triunghiul tainei“), „Destăinuiri“ („primii oameni au făcut destăinuiri pătrunzătoare. Posibilă metodă. Posibil miracol.“), „Măşti“ („Suntem sărutaţii soarelui, doar iluzoriu.“) şi „Tehnici vechi“ („Tehnici vechi, amintiri umbroase în orice seducţie trăitoare. cale amintind forţa unei secunde închipuite.“). Superficial privind, din versurile sale pare a lipsi iubirea: să fie oare magma ei strecurată printre structurile lirice ale poemelor, ca o ultimă sfidare? Tot mai des bănuit de influenţe suprarealiste, Octavian Mihalcea ne oferă o posibilă mostră: „Unu plus unu – avem în comun rama solitudinii. Fiorul suprareal acoperă orice templu.“(„În comun“). Şi cum „Muntele a fost aşteptat destul“, nu cumva rama solitudinii provine de la o ambarcaţiune, lansată, în larg, spre o altă linişte? Multe sensuri la o poezie ce refuză...senzualul, în care „Putem simţi frumosul greu încadrabil, neuitarea centrului spectral. Răsfoiri traumatice pentru evaziune“. Octavian Mihalcea se defineşte, fie şi involuntar, prin ultimul poem citat, ca un poet greu încadrabil. Eufemism pentru nemărginit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu