Octavian Mihalcea – un suprarealist

Octavian Mihalcea s-a născut la 3 septembrie 1976, în Bucureşti, a absolvit Facultatea de Filosofie (în anul 2000) şi a obţinut masteratul în Teoria literaturii şi Literatură comparată (în anul 2011), la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din capitală. 

A publicat următoarele volume individuale de versuri: Bărbatul artei sângerează fluturi (Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2004); Flagel (Editura Tritonic, Bucureşti, 2008), Epicriza (Editura Semne, Bucureşti, 2011) şi Poezii (Ed. Fundaţiei Culturală Antares, 2012) pe care îl comentez în continuare.

Aşa cum ne-a obişnuit din volumele anterioare, Octavian Mihalcea scrie o poezie ermetică, în care realitatea este ocultată, la suprafaţă răzbat doar simbolurile esoterice:  fierul, sângele, triunghiul, cercul, cubul, poarta, podul, tunelul, zăpada, oglinda etc 

În postfaţa bine aplicată volumului de sonete Flagel, Emil Niculescu detectează înfluenţe din Ion Barbu, Mateiu Caragiale, Gérard de Nerval. Lăsând la o parte pitorescul balcanic şi imaginarul descântat barbian, putem regăsi în lirica lui Octavian Mihalcea sintagme stranii cu sonorităţi metalice, cum ar fi:  „ca un tremur pios/ salvarea în profiluri posibile” (Un tremur pios) sau: „rouă lucind în/ răni de rouă” (Poem lucind).

Un vag aer nobiliar şi ceremonios, cu iz de Craii de curtea veche, detectăm în Portretul marchizei: „închizi o vară în suflet/ după gratia umedă/.../ luceşte lama minunată a zâmbetului/ detaliu încifrat pe nobila dantelă”. 

În volumul Poezii, la care ne referim, autorul face trimiteri la Nerval şi Urmuz, între care există o succesiune  tematică de la onirism la suprarealismul caracteristic liricii lui Octavian Mihalcea. De la scriitorul francez, care a trăit în sec. al XVIII-lea, provin apetenţele pentru: ocultism, simbolismul numerelor, transmigraţia sufletelor, vis, crearea unei suprarealităţi compensatorii. În volumul amintit, întâlnim o poezie dedicată magistrului francez: “Direcţia modifică dubla/ ieşire din corp/ egală cu astrul căzut/ în visul lui Gérard// spânzură-mă de foc/ aşteaptă jos drumul Orientului/ întregit cu întuneric/ sau unicul templu clădit/ afară din lume// bogăţia nu ajută pe nimeni” (Visul lui Gérard) Exemplificarea trimite nu numai la metempsihoză, ci şi la focul cainic (cel ce mistuie sufletele urmaşilor lui Cain), căruia Nerval i-a dedicat lucrarea Fiicelor Focului (în 1855)

Gérard de Nerval este considerat unul dintre precursorii suprarealismului, definit astfel în DEX: “Curent artistic şi literar de avangardă din sec. XX, care neagă gândirea logică şi îşi îndreaptă toată atenţia asupra iraţionalului, inconştientului, viselor şi fenomenelor de automatism, considerându-le ca fiind unica modalitate revelatoare a veritabilei noastre esenţe şi potenţialităţi.” 

Primul care a utilizat termenul a fost  Guillaume Apollinaire în Les Mamelles de Tirésias, subintitulată "dramă suprarealistă" (reprezentată în 1916).

Începuturile mișcării se leagă de grupul  de la revista pariziană Littérature (1919) condusă de André Breton, Louis Aragon și Phillipe Soupault, care îi revendică printre predecesori pe Arthur Rimbaud, Lautréamont și Stephane Mallarmé. 

În 1924, André Breton publică primul său "Manifest al suprarealismului” care elogiază  automatismul psihic (uneori Dadaist),  prin care gândirea funcţionează liberă, în absența oricărui control exercitat de rațiune, estetică sau morală. Mișcarea se extinde în medii artistice diverse (cuprinzând artiști plastici, cineaști etc.) și în mai toate țările Europei.

În România, suprarealismul a fost teoretizat și practicat de revistele Alge și Urmuz. Între reprezentaţii suprarealismului românesc amintim pe: Urmuz,  Gherasim Luca şi mai ales Gellu Naum (cel mai important reprezentant al curentului). Primului de pe listă, poetul îi dedică o poezie: „pereţii lucizi înving linia curgătoare/ aproape de nuanţe păzite// arată-mi că nu eşti acolo// Urmuz în lume încă” (Nuanţe păzite)

Acum putem urmări caracteristicile suprarealismului pigmentate cu simboluri esoterice, specific poeziei lui Octavian Mihalcea.

Multe dintre poeziile autorului nostru imaginează picturi suprarealiste, de genul celor realizate de Giorgio De Chirico, Juan Miró, Salvador Dali etc, în care chipuri, cuburi, păsări, peşti, scaune singure pe plajă, table de şah în deşert etc se amestecă după logica visului. Să exemplificăm cu versurile poetului: „mâine când nu mai respiră nici plumbul/ penele sfintelor vor dansa imense/ la ceasuri târzii în cinstea portretelor/ pe triste pământuri plutitoare// (...) // roşu pe roşu întors” (Se va apropia încet); „muzica valului topeşte albastru în albastru/ (...)/ albastru – cub interior ondulând” (Voiaj); ”doar pluteau cuburi catifelate/ pe când violetul/ plângea fără îngeri” „...tortura pereţilor goi” (Bulgăre).

Cuburile abstracte oferă oarecare stabilitate în universul pulsator şi în pământurile plutitoare aflate în curgere heraclitică. Unele imagini se petrec sub privirea ochiului divin închis în triunghi. Cercurile ne închid în ciclul samsarei, fără scăpare. Cifrele ne influenţează destinele: „şi poartă lângă plete lungi umbra lui trei”  (Umbra lui trei) şi provoacă: „înverzirea cu şapte a sângelui” (Sinceritate în poezie) Oglinda reflectă golul existenţei.

Trăim „... în zorii nunţilor de fier”, în vârsta de fier, ultima a actualului ciclu temporal şi se arată semnele apocalipsei, iar ca să ne protejăm, trebuie: „... să intrăm în ascunzători”, în adăposturi subterane:  „poate o casă subterană învie/ ruinele evitării/ senzaţia neprimirii” (Sub tuşe groase); „ în pământ poate fi drumul uitării” (Crochiu)

Şi iată  două trimiteri directe la metempshihoză: „mereu altul trăieşte/ în suflet/ după roata ascunderii” (Vertij tăiat); „fuga dimineţii/ pe ascuns/ e o vină din/ altă viaţă opusă” (Chip).

Lumea esenţială pare inaccesibilă (cenzurată ca la Blaga), vedem doar aparenţa şi simbolurile care trimit spre adâncuri, fără să le dezvăluie: „intrarea lumii noastre se vrea singură” (Singura intrare);  „pulsez peste drumul închis/ de acolo/ îngheţă-mi trecerea/ în jurul porţilor” (Am lăsat urme).

Lumea pare o sferă în care nu putem pătrunde, vedem doar exteriorul acesteia, aparenţa, pe care sunt incizate simboluri esoterice. Intrarea prin poarta vieţii a fost predestinată:  „ai păşit ai fost trimis/ pe uşa deformată/ din faţa triunghiului/ aproape tremurând” (Deschis). Întrebările despre sensul existenţei omeneşti rămân fără răspuns: „cine eşti sau cine vei fi/ ecoul necunoscutelor/ spume verzi” (Pielea rezistă). Doar memoria trecută şi viitoare a sângelui consacră istoria existenţei: „trupul ca o pată roşie/ rugăciune topită/ a cărnii” (Sfânta Taisia); „să nu mai rupi cerul/ unit lângă pământ// cuvintele sărută trupuri/ mai sus de sânge” (Mai sus de sânge). 

Iubirea străluminează existenţa: „a săruta înseamnă/ a răstigni limpede” (Limpede).

Istoria ne povesteşte despre efemeritatea condiţiei umane: „pe când eram siluete de scoici/ în vase cioplite/ viaţa cercului aruncă umbre/ fără salvare pe urmele/ cetăţii sfârşite// aşa cum trece istoria/ fumul nu aduce liniştea/ varului stins eliberat/ în piatră” (Muza de piatră).

Existenţa reprezintă pentru fiecare dintre noi un naufragiu, o cădere: „traiul serilor în vernil/ peste orice vene albe plutitoare//.../ undeva se învaţă prăbuşirea la fix/...// cifrul adoarme deja tăiat/ pietre negre/ oase sub cerul adânc” (Vene plutitoare). 

Eliberarea din constrângerea contingentului se obţine întâi prin dicteu automat, apoi prin asocierea imaginilor astfel create, cu ajutorul simbolurilor. 

Poezia elitistă a lui Octavian Mihalcea, transmisă prin ceremonialul liric, singularizează autorul în contextul postmodernismului cultivat asiduu de poeţii noştri şi provoacă delicii cititorilor răbdători.

Lucian Gruia