CHEILE EVADĂRII

Există anumite ritmuri lirice în care metamorfozele debutează epidermic, pentru ca treptat să se deplaseze către impalpabile teritorii. Volumul Andrei Rotaru, Lemur (Cartea Românească, Bucureşti, 2012), evidenţiază multiple semne ce însoţesc crusta de sânge, păstrând nealterată legătura cu universul marilor evadări. Discontinuitatea pare o consecinţă a acelei rimbaldiene dereglări sistematice a tuturor simţurilor. Detaliile stârnesc gânduri ocultate în cele mai adânci straturi, iar, ca o consecinţă, glisarea poartă aură saturniană: pentru el se numesc altfel: mai întâi moartea,/ apoi accidentul, apoi crima./ în urma lor: sinuciderea, abuzul, schimbarea.// de unde vin eu, ele au fost/ împachetate cu grijă:/ ani îndelungi într-un trup care acum/ respiră câteva ore./ nu are nici un rost să lăsăm în acelaşi timp/ toate aceste amintiri. (Amintiri).

Visceralul, etalat dincolo de estetism, însoţeşte toate aceste acţiuni dintr-o paradoxală specie corporalizantă, în cheie onirică. Sinesteziile abnormului, asemănătoare celor teoretizate de Rosenkranz, dau un fior profund supramundan versurilor Andrei Rotaru: 13 ani/ purtaţi pe un tors gigantic.// a ţipat prima dată. apoi a pipăit./ în spatele coardelor vocale/ lua naştere ceva nou.// nici un alt indiciu. (Tors unisex). Acaparantă, obscuritatea inflamează acest tainic traseu evolutiv. Putem simţi aspra teroare a vremurilor. Transfigurarea porneşte de aici, de la perisabilul materiei care îndeamnă, chiar şi á rebours, la fugi ermetizate prin vintrele unui timp născut demult. Totul apare ca un vortex al flagelărilor, amplele manifestări fruste reliefând o lume supusă fragmentării. Zborul e cenzurat.

Claustrarea situează carnea în pragul dezintegrării: când au început mişcările cu pumnii/ de abia mai respira. i se spusese/ că acelea sunt gesturile unei păsări în colivie./ două erau negre,/ se târau pe jos./ alte trei erau negre, se ţineau strâns,/ îşi împingeau trupul/ una alteia.// (respirau greu, spuneau sacadat ceva)// când ţesutul se agăţa de alt ţesut,/ carnea începea să cadă. Cea mai mică/ era deja dezbrăcată. agoniza,/ iar membrele ei încă se unduiau. trăgea/ de pulpa robustă a unei păsări albe. (Păsări în cuşti). Atingerile au caracter aparent, învăluind schimbarea chipurilor cu unele noi, chiar și total străine. Vocea pulberii narcotizează revărsarea sângelui în labirint. Avem de-a face cu o abordare programatică, în sensul riguros al obscurizării. Simbolul unității se îndepărtează. Rămâne hiatusul, transfigurat liric꞉ (locul ăsta îi face rău.) atunci/ desenează împrejurimile precum niște drumuri surpate./ între indicatori vitali,/ între derute și obiceiuri voit asimilate:/ nu a văzut lumina de peste o săptămână - / își poate induce ușor o stare de amețeală./ se lipsește de hrană, nu vorbește cu nimeni,/ e atent la manii. (Locuri).

În volumul Andrei Rotaru, un particular misterium tremendum dictează fluxul acaparant. Mișcări bizare însoțesc deplasarea, uneori și subterană, intensă repetare aproape rituală. Actanții sunt înfățișați spectral, în consistente umbre și atenuate lumini. Epidermicul are acel tip de fluiditate cvasi-erotică: șuvoaie de apă vin din toate părțile,/ privesc acei ochi rotunzi. se revarsă fântânile/ cu var. Aerul rece în pori, în globii oculari./ simt palma lui strângându-mi gâtul. apoi mișcarea/ buzelor pe fața mea. recunosc apropierea asta.// sapă în gâtlej. desface pielițele cu grijă;/ coboară mai adânc. ritmul sacadat al înaintării/ căldura de neoprit.// în astfel de cripte asfixia/ posedă întregul trup. (Ziua 6).Câteodată, trupului îi este rezervată o consistență translucidă. Schimbarea identității asigură ample etalări fascinatorii, chiar și în prezența maculării, ivită constant: și-a desfăcut firele unul câte unul,/ și-a dat jos pieile una câte una./ în lipsa lor, țeasta.// au fost strânse și arse. duse în saci de gunoi./ viețuitoarele adulmecă izul dulceag și urinează. (Nud).

Ascunderile fac parte din toată această neodihnă. Lumile paralele împrumută realității gesturi foarte dure. Unei realități cu sens discutabil. Impresionează tăria credinței într-o perpetuă alternativă. Tot ceea ce animă volumul Lemur pare descins din eclecticele peisaje ale unor alte și alte preistorii : erau pline de apă diminețile în care s-a trezit/ și s-a ridicat; a umblat până în apropierea lor,/ a lătrat gutural,/ păsări au trecut pe deasupra. Au izbit cu ciocurile/ apa adunată pe timpul nopții (Astfel începe). Peste tot găsim tuneluri. Sau prăbușiri succesive. Apar elevări, apoi suspendări reluate. Dansul frapează prin magnetismul împreunării inconștiente. Din cuib pleacă toate extensiunile întru descoperirea strigătelor înfierbântate, schimbătoare. Vibrațiile ființează sub specia constantei stării modificate: aruncă sângele în părâu; își scaldă/  pulpele, pielea de pe ele se umflă precum pânza./ ca să iasă din ea toarnă pământ,/ o usucă.// atunci când se ridică, poartă pânza în jurul gâtului, apa/ bolborosește în urmă:/ pământ pe pământ, vietate pe vietate,/ dintr-un trup asimetric (Întârziere). Sub vibrația clopotului, recunoscută, se  pleacă nesfârșitele esențe metamorfice.

Vocile sângelui erodează chiar și cele mai ascuțite pietre. E un dans inițiatic desfășurat în direcții ultrasensibile, lumi în lume. Enigma lemurului poate viza atât călătoria nocturnă a sufletului în căutarea pierdutei stabilități cât și existența exotică proprie speciei lemurienilor. Apropiată stilului dalinian, Andra Rotaru sondează thanaticul: de o parte și de alta a drumului./ stârvurile care se odihnesc./ seamănă, de la distanță, cu grămezi de mere putrede./ de partea cealaltă a drumului, stârvurile prospete./ seamănă cu merele roșii, cărnoase, vii./ un lichid alb trece prin ele./ gurile de abia întrezărite au rămas deschise./ formele lor rotunde.// o apă le țâșnește din nări, inundă carnea uscată. (corpurile atârnă. burți uriașe despicate,). Totul e supus fenomenelor circulare. Elocvența se ascunde după intersectări noduroase și hiperdimensionate. Mersul are consistența tremurului.

O estetică a rostirii ocultate animă versurile Andrei Rotaru. Relieful carnal incită și, totodată, promite ipostaze mult mai accentuate, de altă natură. Sinteza om-animal implică un spectacol în care  solzi lucioși cresc deodată cu trupul./ cu pleoapele strânse,/ cu nările umplute la refuz/ laptele bun se face lapte rău,/ pământul lichid se face pământ tare. (Premergătoare). Uneori e depășită simbolistica transformării pentru o statornică furie ce poate fi chiar contondentă. Sintagma Lemur ia valoare psihedelică, mantră dedicată aflării acelor breșe salvatoare...sau poate nu: are ochii sticloși./ își apropie botul de brațele mele./ îmi spune să-i iau capul în mâini./ să-i așez gâtul pe al meu. lemur, șoptesc./ blana lui e acoperită de sânge./ a fost de curând cu o vietate, a târât-o pe câmpuri.// îmi pipăi degetele, pielea are gustul lui./ sângele a stat ore întregi adăpostit sub unghii./ izul neschimbat pe care l-am gustat în același timp/ și vietatea omorâtă de el. (Un corp nou). Aglomerarea corpurilor naște incertitudini cromatice asumate existențial. Distanțele vor fi întotdeauna variabile, până la ultima răsucire a luminii, invocând desprinderea.

Octavian Mihalcea