Poezie (şi) dincolo de poezie

Cea mai recentă carte a lui Octavian Mihalcea (Umbra de fier, Editura Semne, Bucureşti, 2016) confirmă cu claritate ceea ce poetul anunța încă de la debut, în 2004. Avem de a face cu un poet matur, deplin stăpân pe mijloacele de exprimare artistică, original şi bine conturat stilistic. Scrisul lui pare a fi un modus vivendi căruia i s-a dedicat cu toată puterea ființei sale, lirizând filosofic o gamă complexă (aproape totală) de sentimente, trăiri, impresii. Poezia lui, cu precădere aceea din acest volum, este rudă bună cu lirica lui Victor Teleucă, lirosoful de dincolo de Prut, definit de criticul  şi istoricul literar Mihai Cimpoi ca fiind Nichita Stănescu al Basarabiei. Cel puţin prin viziune şi modernitate! Aşadar, Octavian Mihalcea este poetul unei sublimări artistice remarcabile, care aprinde surprinzător de uşor cuvintele cu amnarul inspiraţiei şi harului, trecându-le printr-o ardere totală, sacrificându-le pentru a le sanctifica dincolo de ardere, ajungând să-şi extragă esențele din jarul care topeşte totul, dând acestui tot formă nouă.  Din acest punct de vedere, poezia lui Octavian Mihalcea are toate ingredientele unicității, ea continuând să se zbată şi mai puternic parcă de unde se termină, uneori de acolo abia începând. De fapt, însuşi poetul subliniază că „...versul trăieşte dincolo, în labirintul rănit, nescos la lumină.” (Versul trăieşte dincolo) Şi trăieşte singur, fiindcă „...poetul nu mai există, s-a retras cu tăcerea aproape.”(Cheaguri) Pare un paradox, dar nu este decât expresia unui inefabil meşteşug propriu doar acelora născuți anume pentru a face cu cuvintele tot ce le dictează inima. În acest punct, creația lui Octavian Mihalcea devine expresia unei chintesențe pe care Fernando Pessoa a definit-o aforistic în doar câteva cuvinte: dacă inima ar gândi s-ar opri! Asemenea ilustrului înaintaş lusitan, Octavian Mihalcea urcă, prin forța aparte a lirismului său, la înălțimea unei împliniri artistice care îl fixează într-un  fel al lui, cu totul deosebit, anume spre a fi singur. Iar această singurătate a creatorului este palpabilă în fiece poem, sintagmele în care verbul lipseşte dar îşi face simțită prezența şi imprevizibilele asocieri de cuvinte sunt relevante. Poeme întregi (Pasărea lui Hermes) nu au niciun verb! Iar altele (Sub pleoape, Balans, Apariție, Manieră, Greu încadrabil etc.) îşi ţin foarte bine respiraţia în aerul rarefiat al creaţiei cu un singur verb. În întregul ei, cartea îţi crează senzaţia  unui vehicul mergând cu toate luminile aprinse pe deasupra stelelor. Şi se face nu doar văzută, ci mai ales auzită. O muzică diafană pluteşte în amplul amfiteatru al limbii române, cu ajutorul ei şi din cauza ei. Sub bagheta dirijorului Octavian Mihalcea „...viola mângâie aripile marelui concert...”( Împărţire)  pentru a se integra în „...muzica stelei aşteptate să se nască.“ (Regim) 

În final, pentru a-mi întări afirmațiile, dar mai ales pentru a răsplăti cititorii care au avut răbdarea să citească până aici, adaug câteva mărgăritare din salba de nestemate a poetului, care demonstrează că „Poezia trezeşte oricând culoarea ochilor” (Efect), deschizând totodată larg porţile sufletului. Astfel „Ochi tăiaţi gonesc liniştea din ramă în ramă” (În ramă veche) dar nasc şi „Ploi vechi la margine de tunet”(Umbra de fier).

FIRIȚĂ CARP