Întru redescoperirea cronologiei sacre

Obişnuim, în ultima vreme, să etichetăm şi să aplicăm ştampile reci, mai ales în faţa lucrurilor pe care nu avem răbdarea să le aprofundăm. Astfel privind situaţia, în cazul noului volum, al şaselea, publicat de poetul Octavian Mihalcea şi intitulat „Umbra de fier”, formula în care s-ar încadra ar fi: minimalism camuflat într-o formă de textualism sau textualism fragmentat în forme minimale.

Numai că un astfel de punct de vedere nu poate descrie îmbucurător multitudinea de sensuri, nivelul superior al abstractizării şi gradul remarcabil de maturizare la care a ajuns autorul.

Deoarece poetul nu lasă loc de ambiguităţi, ci se prezintă în condiţii de rigurozitate, calitate şi claritate textuală superioare, „Copiem cristale veneţiene [...]” (Împletiţi). De altfel, dă impresia unei mari siguranţe de sine în abordarea scrierii sale. Nu are pierderi de energie; rămâne mereu la un nivel înalt, revenirea propriei respiraţii a cititorului realizându-se prin porţii bune de aer, oferite, tot ritmat, prin indicii, în descifrarea mesajelor, aşezate din loc în loc.

Ne referim, evident, la: „Urmăriţi artefactul omenesc nud.” (Orologii) (p. 15), „Numere peste tot.” (Numere) (p. 20) sau „Vin adânci destăinuiri, treptat [...]” (Poetul pictează poveşti) (p. 25). Precum şi la: „Răsucirea cheilor cotropitoare.” (Manieră) (p. 56), pentru ca, pe pagina alăturată să ne spună, şi mai clar, calea de respectat: „Fără atingere fixă, doar aşa fiind continuată plutirea singură.” (Dans) (p. 57).

Şi, iată că, dacă urmărim firul acestor coduri, indicii sau chei, pentru care am scris special, nu numai numele poemelor, ci şi numerele paginilor unde le găsim, în paranteze separate, observăm că acesta se aşază magistral în cronologia lor. Dar, şi mai mult, mergând spre ultima parte, clarifică lucrurile, precum spuneam iniţial: „[...] globuri şi chei şi valuri” (Şarada) (p. 78), într-un poem neaşteptat, cu aspect de ghicitoare şi, totuşi, am zice, necesar în economia volumului, care altfel ar arbora un aer prea monoton prin seriozitate şi gravitate. De altfel, aflăm imediat, în pagina următoare, şi unde se află rezolvarea enigmei, prin: „Doar la sfârşit auzim răspunsul.” (Aur presat).

Toate poemele acestui volum sunt adevărate revelaţii cu marcaje minimaliste, atât de bine stăpânite, de cele mai multe ori prin propoziţii foarte scurte, şi reprezintă un fel de tălmăcire episodică a istoriei creaţiei, în subsidiar cu trimiteri biblice şi la diverse mituri, prin simboluri; plecând de la „[...] «da» primului strigăt arborescent, aburul îmbrăţişând tinere rădăcini” (Strigăt arborescent), adică de la transformarea din faţa ţipătului care porneşte viaţa în realitate, până la, în final, trimiterea, din nou, la start, circular, în speranţa că vom găsi cheia în cercuri: „Sunetul ne ameţeşte şi admiră începutul” (Locuire), precum într-un joc fără sfârşit.

Şi nu uită să ne atenţioneze, în poemul Nimb, că: „Simţim apropierea versurilor neascunse. Cuvintele ar sfâşia multe.” şi că, imediat, în pagina ce îl succede: „Aluzia estompată se răspândeşte, odată cu puterea şarpelui-herald” (Solzi şi stampe). Va să zică, apare, fără întârziere, şarpele după „nimb”. Iată, şi ispita în condiţiile raiului!

Punerea aceasta în scenă a celor vechi, realizată cu atenţie, raţional, nu evită existenţa ceţurilor, care încearcă să îmbrace „şarada”, despre care spuneam, într-un voal. Pentru că, nu-i aşa, provocările nu ne omoară (neapărat!), ci ne fac să ni le dorim mereu: „[...] aşteptăm săgeţile. Săgeţile care nu mai ucid.” (Detaliu).

De asemenea, poetul are curajul de a-şi expune temerile, „Lumini cutremurând inimi” (Despre eliberare), care apar în faţa libertăţii. Asta fiindcă le-a găsit, se pare, antidotul prin faptul că ştie despre sfârşit; sfârşitul izbăvitor, echivalent cu moartea. Şi, deşi aceasta încă nu spală patimile, îl face să creadă în tămăduire: „Doar şamanii dansează frenetic [...]” (Captivitate).

Avertizându-ne mereu că va merge cât mai în adâncuri, în ciuda celor spuse, ne îndeamnă spre înainte: „Pioase răni mai departe.” (Sub pleoape), pentru ca prin tuşe scurte, retezate, să ne dezvăluie anii din trunchiul arborelui, care devine, în final, cărbune: „Spectacol matur despre orologii. Doar plăcile se acoperă cu ceară lângă templul cărbunelui” (Orologii).

Deşi urmăreşte, mereu concentrat, trecerea timpului, rămâne fericit tot sub oblăduirea libertăţii, „Căi fără reguli.” (Efect), sau, mai degrabă, a dorinţei de eliberare, „Suntem împletiţi cu zidul, cu vieţile perforate la distanţă, mai mult figuri pentru fastul baroc”; în acest stil care oferă libertate şi drum prielnic imaginaţiei, fanteziei.

După explorarea trecutului, precum în „Vechiul Testament”, totuşi, „Rămâne discul noilor timpi” (Poză), „Noul Testament”, şi, din nou, ne atrage atenţia, de data aceasta, asupra viitorului tulbure, neîncetat îndreptat spre „Apocalipsă”: „Lăzi cubice înfrăţite cu prăbuşirea” sau spre: „[...] pericolul retezării şi Salomeea dansând. Va veni ziua.” (Lângă mine), spusă plat, hotărât şi fără echivocuri; cu referire indirectă la Sfântul Ioan Botezătorul. Şi, încă, pentru întărirea argumentului biblic, ne oferă şi accentul necesar al Sfintei Treimi: „[...] exact la fel ca triunghiul tainei”, într-un poem cu titlu simbolic, respectiv Nu cred, pentru ca apoi în Destăinuiri, iarăşi pe pagina imediat următoare, să vorbească despre legătura cu lumea cealaltă, care se realizează prin îngeri: „[...] codul istoriei transmis artistic prin manuale îngereşti [...]”. Pentru ca, mai târziu, să citim poemul Versul trăieşte dincolo, cu un titlu atât de elocvent.

În plus, abilitatea sa auctorială, demonstrată din plin, nu dă semne de concetism; concluzie care vine, iarăşi, să ofere puncte în favoarea poetului.

Sigur că, în final, nu putem să mai adăugăm decât că acest volum de poeme, această construcţie atât de stabilă, denotând forţă scriitoricească, vine să întregească personalitatea aparte a poetului Octavian Mihalcea, care se situează cumva într-un rol de precursor, pregătind terenul pentru explorări şi dezvoltări ulterioare, spre zone şi mai înalte de rafinament, subtilitate şi, de ce nu, de ingeniozitate.

(Octavian Mihalcea, Umbra de fier, poezii, Editura Semne, Bucureşti, 2016, 88 p.)

Mihaela-Mariana Cazimirovici