UMBRA DE FIER

Motto:

„Fiorul suprareal acoperă orice templu.”                                    

(Octavian Mihalcea - În comun)

Octavian Mihalcea s-a născut la 3 septembrie 1976, în Bucureşti,  a  absolvit Facultatea de Filosofie (în anul 2000) şi a obţinut masteratul în Teoria literaturii şi Literatură comparată (în anul 2011), la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din capitală. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. 

A publicat următoarele volume individuale de versuri: Bărbatul artei sângerează fluturi (Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2004); Flagel (Editura Tritonic, Bucureşti, 2008), Epicriza (Editura Semne, Bucureşti, 2011); Poezii (Editura Fundaţiei Culturale Antares, 2012); Bestii şi bsme/Brutes et contes bleus (Editura Eikon, 2014) şi Umbra de fier (Editura SemnE, 2016) pe care îl comentez în continuare.

Octavian Mihalcea  este un suprarealist ce se revendică din Gérard de Nerval, pe care-l numeşte într-un poem “meşter straniu în labirint.” (Sub pleoape). 

Stranietatea constituie şi o caracteristică a versurilor autorului nostru. Sonorităţi metalice ne captează auzul. Obiectele dobândesc o “umbră de fier”, semn că ne găsim în ultima epocă a ciclului cosmic Kali Yuga: "Până atunci – umbra de fier! (…) Prin tunel arde spectacolul pictat fără trup.” (Umbra de fier). Tunelul leagă lumile iar focul regenerează viaţa.

Ne aflăm în plină metempsihoză: “Noi învăluiri, alte puneri în scenă.” (Noi învăluiri) Sufletul, prin oameni, poartă “măşti de carne” (Măşti). În viaţă suntem prizonierii trupului efemer: “Prizonieiri din afară spre interior, amintim mormintele sufletului.” (Captivitate) 

Referiri la suprarealism se fac în mai multe poezii care se constituie într-o artă poetică marca Octavian Mihalcea. Sunt invocate valenţele inconştientului şi libertatea totală de creaţie: “Altfel decât imagine uşoară sau luxură, ca o baie sublimă îndepărtând raţiunea. (…) Instalaţia de avangardă funcţionează (Mostră), iar poezia reprezintă “căi fără reguli.” (Efect) 

De suprarealism ţin şi referinţele picturale: “Prin aer, elogiul piruetei – detaliu din Chagall.” (Detaliu). Din altă poezie ne invadează Strigătul lui Munch: “Enigma centrului ascuţit urmează aglomerarea. Distanţele vor fi mereu altele. Modificate alunecări după strigăt. Răsucire sufletească într-o poziţie nesupusă, la fel ca sclipirea sângelui prin labirint.” (După strigăt). În consecinţă: “Definitiv, poetul pictează poeveşti.” (Poetul pictează poveşti – lui Liviu Vişan)

Simbolurile ocupă un loc privilegiat: “triunghiul tainei”, labirintul vieţii, sângele, “centrul ascuţit”, aurul alchimic etc. Este accentuată predilecţia pentru medievalităţi: embleme, panoplii, blazoane, piei de Cordoba, sarcofage, tratate despre înhumare etc. Toate acestea transfigurează poezia lui Octavian Mihalcea într-un “covor secret” în care “codul istoriei transmis artistic prin manuale îngereşti, plimbat abisal,  împrumutat dragostei”, conturează specificul. Lirica este , într-o primă viziune, “Reverie explorând abisul.” (Locuire)

Detectăm două direcţii diametral opuse în lirica poetului. Una centripetă care duce spre abisuri şi alta centrifugă care invadează cosmosul: „Atenţie la universul fosforescent! Total neacademică litografie purtându-ne pe doar bănuite căi. Ambiguitatea evidenţiază prima direcţie secretă, stare sufletească transportată lângă meridianele enigmei (muzica stelei aşteptate să se nască.). Iernile vor evada târziu. Luna contra soarelui. Regim liric.” (Regim) Paradoxala inimă transparentă şi casantă, de sticlă, constituie motorul imobil aristotelian, „roata de sticlă” a liricii lui Octavian Mihalcea. 

Microcosmosul şi macrocosmosul se împletesc într-o ambiguitate fraternă. Ca şi regimul diurn şi cel nocturn al imaginarului.

Poetul pândeşte manifestările inconştientului pentru a le surprinde în pagina albă. Simbolurile urcă din abisuri parcă pe o scară rulantă. În acest context, desenele lui Alex Ivanov, ilustratorul cărţii, manifestă o deosebită relevanță. 

LUCIAN GRUIA