Stampe și emoții fine

Recentul volum al lui Octavian Mihalcea, Umbra de fier (Editura Semne, București, 2016), continuă linia poetică inițiată în Epicriza (Editura Semne, București, 2011), extinzând aria de potențialitate a semnificabilului imagistic oferit de fața nevăzută a lucrurilor și decantând mai atent rezultatul actului contemplativ. Dacă în Epicriza prevalau distorsiunile conceptuale și succesiunile derutante de sensuri ambivalente, în volumul de față poetul organizează mai riguros scenariul vizionar, țintind spre o prevalare a simbolisticii oferite de imagine față de exprimabilul conținut de limbaj.

O gestică a sugerării prin secvențe imagistice se află tot timpul cu un pas înaintea dezvăluirii enunțiative, dând astfel loc de începere unui straniu univers compus din elemente disparate, alergându-se unele pe altele sub gravitații solubile în picăturile de disperare ce stropesc tablouri suprarealiste, grotești sau abstracționiste: Atenție la universul fosforescent! Total neacademică litografie purtându-ne pe doar bănuite căi. Ambiguitatea evidențiază prima direcție secretă, stare sufletească transportată lângă meridianele enigmei (muzica stelei așteptate să nască)... (Regim). Noi începem cu ceea ce e sfârșitul cauzei care ne-a creat par să sugereze poemele lui Octavian Mihalcea, iar prin această răsturnare cochiliile înțelesurilor secunde se sparg, lăsând ca vuietul lor să inunde pajiștile pe care statuile cuvintelor își spun rugăciunea: Moartea nu poate fi influențată. Nici teama de ea. Cumplită energie a zeilor. Se descarcă furii peste patimi, mâini revenite la origine, cu neputință de uitat. Prizonieri din afară spre interior, amintim mormintele sufletului. Captivitate strânsă la piept. Doar șamanii dansează frenetic lângă Apolo cel prea părăsit sub Lună. (Captivitate) Între imagine și elementul denotativ poetul interpune aluzii estompate sau îngenunchieri transparente, invocând vopsirea semnului în negru, ceea ce duce la pierderea lui ca reper de cognoscibilitate. Prin aceasta, spațiul dintre imaginea poetică și mesajul receptat de cel care o decodifică devine un câmp autonom, construindu-și de sine stătător o simbolistică ce nu va influența numai actul interpretării, ci întreaga configurație a mesajului receptat: Romburi crăpate ca model pentru episodul colțului, când plantele oglindesc intrarea într-o zonă foarte sensibilă, deloc întâmplătoare. Atenție la rugurile fără ființă! Mereu vertijul, deasupra îngerului pământean, atrage unghiurile foarte reci. Aproape, inima ca o roată de sticlă trăitoare în poate singurii ochi ce știu să mulțumească. (Roată de sticlă)

Obiecte de muzeu, artefacte, panoplii – sunt imagini care se desfac și curg peste un peisaj atârnat în lanț: Arde legenda – mozaic excomunicat cândva. Prim rol. Urmăriți artefactul omenesc nud. Sau chiar poziția sabiei peste verdele strălucitor. Peisajul atârnat în lanț. Totuși panoplia va suferi. Spectacol matur despre orologii. Doar plăcile se acoperă cu ceară lângă templul cărbunelui. Prin vis revin fântânile. Plutesc icoane de ceai. (Orologii). Poemul devine o stampă manevrată de privire iar imaginea pe care vrea s-o sugereze este o deschidere spre o altă perspectivă, în care lucrurile se orânduiesc spre a ne sugera semnificații ascunse: Poezia trezește oricând culoarea ochilor. Artificiu la o scară deloc oarecare. Porțelanul va zbura pe o mare spirală de argilă arsă. Căi fără reguli. Așa cum se știe, aici, topoarele vor fi mereu violete. Tăioase trupuri sub pendulă. E așteptat steagul altor ochiri. Pelicanul viitorului regal. Inel sub formă de trandafir. (Efect)

Pentru cititor, salturile paradoxale ale tușelor descriptive par derutante,uneori chiar ilogice: Acea mișcare lentă, braț tocmai trezit din vis, așa cum fin încercuiești secretul la poalele munților. Mare grijă la oase – reci contaminări ce așteaptă întoarcerea. Studiul se va repeta îndelung. Cu ochiul iarăși fix. La sfârșit vei decupa capul și aripile puțin obișnuite. (Capul și aripile). Vrem sau nu vrem, poemul ne duce cu gândul la scriitura automată, la acea voce care îi rostește lui Breton formidabila frază ce va deveni emblema suprarealismului: E acolo un om tăiat în două de o fereastră. Și logica și legile fizicii sunt abandonate de suprarealiști, în favoarea unui joc al hazardului în emiterea discursului poetic. Octavian Mihalcea are grijă să infuzeze realitatea cu o doză emoțională aptă să deschidă, prin tehnica dezvăluirii minuțioase, ca o strângere lentă de cortină, revelații subtile: Spui că doar acolo e liniște. Nu aud parfumuri grele, despre care nici nu ai vrea să vorbești. Pare că vegetația protejează dovezile. Afară simți (da, chiar ăsta e cuvântul cutremurător!) cum te vânează altă liniște. Poate nu există, nu poate exista. Mai bine zbori cu îngerii și aroma teilor. Tușe salvatoare. (Altă liniște)

Alte poeme sunt parcă ecouri ale unor voci aflate în transă, descriind secvențe dintr-o lume ambiguă, unde obiectele expuse sunt dizolvate în atmosfera de o stranie inconsistență. Cel care le privește este la rândul său un actant ambiguu, - poate fi poetul, ca ghid cu remarci stupefiante sau poate fi Obiectul însuși, transformat în observator al propriei halucinații: Așa e realitatea eterului. Trist exil al flăcărilor diafane. Rădăcinile sunt neperitoare, doar cheia supliciului însingurează atingerile odată prețioase. Amenințarea pândește lumina. Florile iau trup animal. Joc inconfundabil (libertatea eterului). Umbră purtată cu încredere pe sub clopot. O singură noapte. O singură apă. Un singur astru fără durere. (Libertatea eterului)

Neîndoielnic, Octavian Mihalcea știe să-și aleagă perspectivele ce sugerează o relație invizibilă a obiectelor cu realul, din care nu doar imaginea este semnificantă, ci și absența ei ca preludiu al dezvăluirii ce va urma. Am putea spune că lucrurile se retrag în cămașa semnificației lor inaparente, spre a lăsa loc liber unei interpretări eidetice. Așa cum  planul de fundal al unei picturi este invizibilul pe care privirea îl intuiește în realul din față devenit transparent (Nicolai Hartmann, Estetica, Ed. Univers, 1974, pg. 87), la fel înțelesul secund al enunțului poetic poate deschide un fel de vizibilitate a invizibilului într-o multitudine de interpretări suverane: Tot mai regretatele adâncimi vestesc discreția lagunii. Mereu nouă, mângâierea măștilor pierdute. Din globul necunoscut vorbește legea redusă la esență. Valul – înaltă robie miraculoasă. Punere în scenă. Castel vestitor. (Castel) Din acest punct de vedere, Umbra de fier este și o colecție de impresii fine despre relația dintre omul aflat la apogeul receptării și mijloacele tot mai sofisticate prin care universul obiectual îi este revelat.

Nicolae Boghian