ÎN LABIRINT

Citind şi recitind poeziile publicate de înzestratul poet Octavian Mihalcea în volumul bilingv româno-francez Bestii şi basme/Brutes et contes bleus, în tălmăcirea distinsei poete şi traducătoare  Ioana Trică, nu poţi să nu te gândeşti la spusele lui Blaise Pascal, după care inima îşi are raţiunile ei pe care raţiunea nu le cunoaşte. Într-adevăr, de misterul şi încifrările poeziilor din volumul amintit nu te poţi apropia şi, eventual, nu te poţi ,,contamina’’ decât cu inima şi cu o bună doză de speranţă empatică. Mărturisesc că am apelat şi la intuiţia intelectuală, plecând de la premisa că, în actul său de (re)creaţie, receptorul poeziei, ca şi poetul, se angajează cu toate facultăţile sale sufleteşti, chiar dacă aptitudinea solicitată prevalent nu este inteligenţa.

Intuitiv, apreciez că poemul Bestii şi basme/Brutes et contes bleus este emblematic pentru întregul volum, pentru tonalitatea lui de ansamblu, de vreme ce dă şi titlul acestuia. Îl reproduc integral, inclusiv în traducere, cu dublă bară între, să zicem, strofe (unele formate dintr-un singur vers) şi cu o singură bară între versuri: simple nuanţe înşelătoare// a sta numai lângă tuşă/ promite floarea colţului/ încercuind cu viu întuneric// pe drum sunt bestii şi basme/ mâine vor curge râuri triste/ prin venele pietrelor noastre// legile se ascund fără linişte/ şi urmează inimile alungate/ în cinstirea vântului (Punctul îmi aparţine, poeziile fiind scrise fără punctuaţie.). Iată şi versiunea franceză: des simples nuances décevantes// rester seulement à l’écart/ la fleur du coin promet/ entourant par des vives ténèbres//sur le chemin il y a des brutes et des contes bleus/ demain des rivières tristes couleront/ parmi les veines des nos pierres// les lois se cachent sans silence/et suivent les coeurs bannis/ en l’honneur du vent. Cu excepţia primului vers, prozaic, dar semnificativ (micile distincţii, nuanţele sunt aparente, înşelătoare, fapt care ne atrage atenţia asupra a ceea ce urmează), poemul este alcătuit din metafore de o mare forţă de sugestie, din care, iată, prin parafrazarea lor, se încheagă o poveste sau, mai degrabă, o povestire. Floarea de colţ, simbol al frumuseţii tăinuite, promite ,,a sta numai lângă tuşă’’, în colţul său, în cercul său de întuneric. În acest timp, pe drum trec ,,bestii şi basme’’, iar mâine, când noi nu vom mai fi, sau, mai exact, când venele noastre se vor fi împietrit, prin ele vor curge râuri triste. Totuşi, ce vrea să spună poetul că trec pe drum? E clar că bestiile sunt brute, sunt inşi necizelaţi, lipsiţi de sentimentul frumosului, faţă de care floarea de colţ rămâne ascunsă. Dar basmele? Să fie întâmplări minunate, de poveste, în care Făt-Frumos învinge obstacolele şi o cucereşte pe fata de împărat? După traducerea franceză aşa pare a fi, căci basmele devin des contes bleus, colorându-se în albastru. În această privinţă ne despărţim de interpretarea dată de traducătoare, considerând că basmele care merg pe acelaşi drum cu brutele nu sunt întâmplări fericite şi feerice de dragoste, ci sunt, cel mult, aparente, himerice, închipuite poveşti de dragoste, nişte ,,basne’’, adică nişte minciuni calde, în care ne mai legăm şi legănăm uneori. Acest înţeles rezultă nu numai din faptul că e greu, dacă nu imposibil, ca ,,adevăratele’’ basme să păşească alături de brute, ci şi din plasarea lor între precizarea iniţială că nuanţele sunt înşelătoare şi imaginea succedentă, potrivit căreia amintirile basmelor vor deveni râuri triste, nicidecum vesele, prin venele împietrite. Spre acelaşi înţeles conduce şi imaginea din strofa finală, cu inimile sau sentimentele autentice alungate dincolo de drum, în bătaia vântului, deşi ele sunt urmate şi mânate de ceea ce este legic, firesc, dar un legic care a ajuns să se ascundă neliniştit.

Cartea cuprinde şi alte poeme care se ridică la altitudinea sentimentală şi coerenţa imagistică, metaforică a celui de la care volumul îşi împrumută titlul. Printre ele se numără şi Visele se fabrică/ Les rêves sont faits, Voiaj/ Voyage, Rădăcini/ Racines, Cele mai frumoase naufragii/ Les plus beaux naufrages, Dans/Danse, Parolă/Mot de passe, Salvamar/Sauveteur en mer, dar ar trebui să le amintim cam pe toate. Toate scurte, cele mai multe compuse din câte două strofe, exprimă, sentimental, mai curând o melancolie amară, decât una senină, dar cu unele izbucniri de reafirmare metaforică a puterii de a visa la puterea iubirii şi a vieţuirii întru frumos: ,,pe malul ud se fabrică vise’’ (Visele se fabrică) etc. Alteori, ca în poezia Crochiu, poetul are însă şi câte o iluminare sumbră, pe fond întunecat. El afirmă de la început, metaforic şi metafizic, că ,,în pământ poate fi drumul uitării’’, pe parcurs introduce şi unele abstracţii ca unghi, timp, expresii, cărora le acordă determinări ale însingurării (,,unghiul nu este cald’’, ,,timp şi expresii solitare’’), iar în ultimele două versuri conchide ,,se mişcă orele spre răsărit/ o nouă formă fatală’’. Imagistic, în fiecare text întâlnim cel puţin o metaforă pivot, de mare forţă şi insolită, de multe ori ambiguă şi  misterioasă, iar uneori, mai rar, de limpezimea cristalului. Poetul apelează şi la expresii şi propoziţii abstracte, conceptuale, care, în unele cazuri conturează mai pregnant sensul, dar alteori îl obscurizează. O poezie (Sunt umbra) începe cu frumoasa  metaforă ,,Glisez pe cărţile condamnării’’ şi se încheie cu abstracţia ,,trebuia să fie simplu’’. Astfel, poeme ca acestea, prin metaforele lor mai mult sau mai puţin misterioase în contextul unei ambiguităţi de ansamblu, par asemenea unor înseninări pe fond crepuscular, sau unor perle închise în cochilii şi fire de nisip. Sunt câteva poezii (Deschis, Singura intrare) care, prin complexitatea lor, permit interpretări dintre cele mai diferite sau chiar opuse. Sunt şi poeme (Umbra lui trei, Visul lui Gérard, Poem lucind) pe care, mărturisesc, nu am reuşit să le receptez nici la  o relecturare, ceea ce, pentru poet, poate însemna o combustie mult prea intensă şi personală spre a putea fi transmisă şi către receptor.

Volumul beneficiază şi de nouă desene de Alex Ivanov, care, cu o excepţie, înfăţişează capete umane solitare sau încadrate într-o anumită recuzită (o uşă, un glob pământesc ţinut pe umăr etc.), toate cu ochi pătrunzători sau chiar sfredelitori, în ton cu imaginile de esenţe tari ale poetului.

Neîndoios, Octavian Mihalcea este un poet de mare forţă afectivă şi expresivă, care, prin noul său volum, are atât ştiinţa de a ne purta prin labirintul ambiguităţii, cât şi pe aceea de a ne oferi aripile ieşirii din labirint, ferindu-se, totuşi, şi ferindu-ne de aviditatea lui Icar de a se avânta necugetat de mult spre soare.

Ioan N. ROŞCA