SUB VIŞINUL CINEI DE ADIO

Mircea Brăiliţa şi-a dăruit toată cariera sa profesională de psiholog  Clubului Sportiv al Armatei, Steaua, (provenind dintr-o familie din Turnu Severin, în care tatăl său fusese medic militar în timpul serviciului şi talentat pictor în aşa-zisul timp liber). Dar secretul său militar, păstrat cu acribie până în momentul pensionării, n-a constatat în cine ştie ce formulă magică de a facilita obţinerea medaliilor glorioase la „uzina de performanţă” a Stelei, ci în aceea că el era un poet excepţional (atenţie, nu-i vorba de  cunoscuta gratuitate a termenului, ci de valoarea în sine a poeziei sale). Un poet crescut în vecinătatea lui Nichita Sănescu, şcolii onirice şi prietenilor săi tragici Virgil Mazilescu şi Daniel Turcea. Să fi ciocnit un pahar de orice cu Nichita sau Gheorghe Pituţ nu i-a fost dat oricui! Din raţiuni necunoscute (la care presupunem şi reticenţa manifestă a tinerei familii, în care apăruse viitorul medic Daniel), Brăiliţa a „abandonat” poezia, cu platoşa ei de nedespărţit, boemia (dar oare cine poate părăsi Poezia? – mai degrabă a „conservat-o” în seiful cu amintiri nedate publicităţii), după ce vreme de 15 ani se lansase în paginile primelor două reviste  ale vremii „România literară” şi „Luceafărul”, la ultima obţinând într-unul din  ani premiul pentru poezie. Au urmat alţi 15 ani, în care a fost absorbit de munca la club, în special la scrimă, care asigurau baza echipelor naţionale. „Califului” psiholog îi sorbeau sfaturile „cadânele” talentate, inteligente şi expresive din generaţia floretistelor de aur a Laurei Badea şi Roxanei Scarlat (mult mai târziu a venit rândul spadasinelor fenomenului Ana Maria Brânză). Dacă l-aş fi ştiut poet i-aş fi mărturisit că lupta pe planşă între florete reprezintă chiar imaginea poeziei. Amatorul vede aprinderea becului şi evoluţia scorului, dar tăişul armei, secunda tuşei, abilitatea eschivei, ţipătul triumfului sunt trăite doar de mânuitorul floretelor (poetul?!).  Ceea ce auzea de sute de ori în juru-i (Allez! En garde!), furat de intensitatea şi neprevăzutul vieţii, nici nu-i dădea prin gând lui Brăiliţa să aplice în cotidian. Nici de dragostea lui faţă de aleasa inimii din nordul moldav, de un intens patetism, nimeni n-a avut habar. Dar Soarta (grea arta de a gestiona Soarta) avea să-i pregătească lovituri, pe care Brăiliţa nu le-a putut para (unde să găseşti psihologul care să-l consilieze pe acest aplicat psiholog, lansatorul în Sport XXI al ineditei rubrici de psihosport?). Îl vor părăsi băiatul cu familia în Nebraska, iar apoi, lovitură de brand...Brânduşa însăşi; în vreme ce prietenii din prima linie literară demult erau în eternitate, iar cei câţiva de la club aveau propriile necazuri. Rămăsese severineanul aruncat de Dunărea destinului pe un mal arid în care nu creştea afecţiunea. Dorul de Nebraska fusese înlocuit cu o broască ţestoasă, care-i comunica Morse mesaje incifrate; şocul fugii Bânduşei i-l alinase o căţeluşă albă, încercând să-i mângâie stăpânului zilele negre. Vechea gardă a prieteniei se afla tare departe: Şerban Foarţă în Banat, Alin Savu în Sibiu. Şi Mircea încă era viu...Şi stătea la umbra vişinului din ograda îngustă din cartierul Gării de Nord, de pe starada Depărăţeanu („măi Costică, aşa  a fost să fie, eu am locuit numai pe străzi  cu nume de poeţi rataţi!”). Şi pe neaşteptate (după o incredibil de lungă maturare şi tăcere), Poezia l-a îmbrăţişat cu sentimentul sfâşietor al regăsirii. Dar, vai, ea va fi însoţită şi de Dionyssos, care nu oferă durerii soluţii, ci paleative. Mânat de un instinct care ţinea de un miracol (parţial compensatoriu pentru singurătatea poetului), va apela la trei cunoştinţe din lumea armatei (cu un potenţial doar bănuit al unei prietenii statornice şi dezinteresate), ca să îi faciliteze tipărirea unor poeme. „Cum, Mircea «comite» poezii?” – s-au mirat Liviu Vişan, Octavian Mihalcea şi Constantin Ardeleanu, tustrei îndrăgostiţi de Mateiu, în care Brăiliţa le-a lăsat rolul de crai de Curtea-Veche, el mulţumindu-se, într-un registru al ironiei subtile, în a fi...Pena Corcoduşa?! Dacă vreţi, echivalentul premiului de la Luceafărul a fost acel „coup de foudre” poetic, în care a descoperit în eruditul poet şi estetician Octavian Mihalcea („acest Erasm de Drumul Taberei”; pare caterincă amicală, dar enunţul este extrem de adevărat) un „siamez” al gustului şi adâncimii lirice. Turcea, Mazilescu şi Dimov pe care Mihalcea îi adora fuseseră prieteni la cataramă cu Brăiliţa. Din acel moment, confesiunile nocturne Brăiliţa/ Mazilescu îşi reluaseră firul cu tânărul emul, iar Octavian spre onoarea lui, într-un exces de devoţiune, admiraţie şi chiar sacrificiu personal, a devenit editorul, confesorul, ba chiar executorul testamentar al averii sale lirice. La doi ani după ce i-a apărut volumul de poezii „Zdrenţele sfielii”, Brăiliţa avea să ne facă „‚zdrenţe” cu a doua sa carte,  „Poezii arse de vii”(2009). Deja prietenii îl consacraseră drept „Inubliabilul”, iar  prima şarjă a cărţii a doua apăruse, stupefiant, omiţându-se numele autorului (atât de fragilă să fie fiinţa umană, încât şi o neglijenţă să se transforme în premoniţie?). Opera poetului învăluit în mister deja se consolidase, dar sănătatea, galopant, i se deteriorase. Va lucra intens la cel de-al treilea volum, „Vals în întuneric”, patru ani în şir, şlefuind fiecare vers, voindu-se cântecul său de lebădă. Într-un fel cartea va fi  „Cronica unei morţi anunţate”, un vals trist al iubirii pierdute, un vals de Chopin înlocuind ftizia jucată pe clape cu „sfârâmarea organelor”, pregătind, resemnat,  ultimul vals japonez, în care „la întoarceri/ sub evantaie/ sabia taie”. Îi va invita deseori pe cei trei ultimi prieteni întru Poezie sub unicul vişin(care refuza să devină...livadă!) la  cinele sale...lirice, în care ne povestea de întâmplările marca Nichita, de cât de bine se plăteau pe vremuri poeziile patriotice (pe care el din pudoare, le refuza, lăsându-le altora să-şi cumpere câte două costume de gabardin din două-trei poezii...compromiţătoare, având  indispensabila rimă „zid/partid”), de chefurile de la madame Candrea şi coniacul de la „Albina”, de nonconformismul şocant al lui Mazilescu, de nebuniile întâmplate în  Turnu Severin, în care un cetăţean a fost încarcerat fiindcă a strigat în centrul urbei  „Să trăiască cine ştiu eu!” iar familiile Foarţă şi Brăiliţa erau somate de patrulele de grăniceri de pe şalupe să nu mai privească înspre Iugoslavia călăului Tito, despre cantonamentele de la Piatra Arsă, de „cunoscute vieţi de domni şi domniţe”, şi de câte şi mai câte. Seri de neuitat sub vişinul „Inubliabilului”! Dar paşii nu mai ţineau ritmul valsului, spitalul înlocuise balul, Octavian ne comunica veşti din ce în ce mai alarmante, culminând cu un posac  Decembrie 2013: „Mircea ne-a părăsit". Teribil de singur (dar cine nu e singur în faţa morţii?) şi probabil cu regretul că al treilea volum n-o să mai apară vreodată. Nu-l cunoştea pe Pirgu al nostru (Octavian), care n-a avut linişte până n-a scos de sub tipar volumul „Vals în întuneric” (cu sprijinul financiar al familiei) şi i-a răspândit poeziile în toate azimuturile literare. În condiţiile normalei,  acest „Vals în întuneric” ar fi fost un eveniment deosebit, în ambianţa aproape nocivă a obositului textualism poetic. Postfaţa la carte, semnată de Octavian Mihalcea, va lămuri pe oricine de valoarea poetului pierdut prin săli de sport, săli de aşteptare a recunoaşterii valorii, săli de lectură din marea poezie a lumii. Eu voi menţiona doar câteva din versurile sale cu un formidabil impact, care pot defila oricând „sur les grands boulevards de la Poesie”: „de ce te-am iubit înainte de naştere?”; „praznicul misterului”; „dacă pe noiţele unghiilor trandafirii/ e tipărit destinul?”; „cuvintele noastre agonizând/ agăţate în cârligele desperecherii”; „s-au rupt atâtea diguri la viiturile din mine”; „vulpile amuşinau/ spaima din sufletul oricui”/; „la provă în spumă se sparge destinul/ şi steaua se-ntoarce râzând în adânc”; „şi-n sângele brodat, tăcerea!”; „trebuia cândva/ să spinteci măcar cu un hai-ku/ maţele iubirii”; „pocnesc mugurii/ lui Genius, vişinul meu”; „şi tot atunci să se întoarcă/ magnifică din vis/ ca să îţi dea pe şevaletul straniu al lui Alex Ivanov/ sărutul interzis”. Cortegiul i-a fost urmat de mamă, fiu şi câţiva prieteni, peste drum de clubul căruia îi dăruise viaţa. Au lipsit motivaţi (motivaţi de o ingratitudine cu care numai Terra, pentru mulţi iadul unei alte planete, e în stare): Brânduşa, prietenii de departe, sportivii pe care i-a consiliat. Mircea Brăiliţa deja învăţase cum se moare: „La sfârşit de coridor/ într-un cuib de muşchi şi stele/ învăţam şi eu să mor/ înfigând în timp caiele”. Valsând în întuneric, atât de departe, ne-a arătat el, primul, paşii, spre moarte... Ne-a  îndemnat într-un vers: „Dacă  puteţi, uitaţi-mă!”  Inubliabile, cum să te uităm?

CONSTANTIN ARDELEANU

UMBRA LUI TREI

La zece ani de la debutul editorial („Bărbatul artei sângerează fluturi’', Societatea Scriitorilor Militari, București, 2004), poetul Octavian Mihalcea apare cu a cincea sa carte de poezie, „Bestii şi basme” (Eikon, Cluj-Napoca, 2014). Iată un eveniment  pentru  autorul care consideră ale sale „Poezii” (Antares, Galați, 2012) un „Flagel” (Tritonic, București, 2008) în „Epicriza” (Semne, București, 2011) căutărilor. Cu cinci cărţi la cinci edituri diferite, câteva apariţii în volume tematice colective, un risipitor itinerant de grupaje poetice la toate revistele literare din ţară, poetul dă semne că n-are stare, sau mai corect spus, trăieşte starea febrilă a poeziei. E un cioplitor în „stânca Poeziei”, cum îl definea regretatul Mircea Brăiliţa, cu limbă de moarte. Consecvent cu propria-i doctrină prozodică, el refuză poemul-frescă (atât de la modă la poeţii cronofagi, chipurile moderni, care se căznesc a lansa câteva idei, pierdute în pustiul nesfârşit de pălăvrăgeală aparent doctă), optând pentru poemul-crochiu, în care „timp şi expresii solare// se mişcă orele spre răsărit// o nouă formă fatală”(sună ca în Hexagon tălmăcirea în franceză a Ioanei Trică: „temps et expressions solitaires// les heures s’avancent vers l’est// une nouvelle forme fatale”). Dacă, fascinat de ultimele sonete ale lui Vasile Preda (şi el din pleiada de poeţi pe nedrept uitaţi), închipuite după Vasile Voiculescu, Octavian Mihalcea şi-a permis în primul său volum alternarea poemelor cu vers liber/ sonet, în ultima-i carte încearcă un alt experiment: o ediţie bilingvă. Faţă de aderarea la Uniunea Europeană o fi având sau nu unele rezerve, dar în domeniul poetic el este dispus să se ia la trântă cu Franţa literară a marilor Baudelaire, Verlaine, Nérval, pe care îi adoră. I-au deschis calea Emil Cioran şi Constantin Brâncuşi, cu uimitoarele lor aforisme, care au obligat Occidentul arogant să reevalueze potenţialul Orientului (sau măcar pe cel al unei Românii sclipitoare prin elita-i artistică). Şi prin această noutate, cartea „Bestii şi basme” „the best” îi, prezentând frânturi de basme printr-un discurs liric aproape contondent, şocant uneori, de o luciditate glacială.
După lectura poemelor, ai impresia că ai ascultat muzica de cameră (expresie nefericită pentru a sublinia  că audierea s-a făcut într-un spaţiu restrâns, nu într-o sală de concert) a unui trio simfonic: la vioară Octavian Mihalcea, la violoncel Ioana Trică iar la pian Alex Ivanov. Toţi vieţuind în „demnitatea” de poet, pentru că ei profesează diverse meserii: bibliotecar-filosof, profesor-traducător, liber profesionist-pictor. Fluxul natural poetic al gândirii lor valorifică partitura de bază a autorului. De asta, cititorii de peste o jumătate de veac vor putea considera această carte inedită „Umbra lui trei”. Şi doar ca exerciţiu de imaginaţie şi interacţiune (involuntară?) între cuvinte şi numere să notăm că poetul Octavian Mihalcea (pătratul simetric a 8 litere), născut la 3.9 (9 ca 3 la pătrat) 1976, şi-a alcătuit cartea „Bestii şi basme” din 27 poeme (3 la cub; cubismul ca un gând subliminal al încifrării), beneficiind de 9 ilustraţii ale redutabilului grafician Alex Ivanov.
Despre arta poetică a lui Octavian Mihalcea, cu fulgerele versurilor-flash, s-a mai vorbit. Atunci când incifrarea mesajului prea se ascunde în cochilia versului, un aforism dezvăluie „faţa ascunsă a Lumii”: „toate plecările vor fi aici/ oglinzi luminate încet”(„tous les departs seront ici/ des miroirs éclairés doucement” – „Mijloc”/ „Milieu”). Cine n-ar vrea să-şi pună semnătura  sub asemenea...tristih, ca acela din „Bulgăre”/ „Motte”? - „Doar pluteau cuburi catifelate/ pe când violetul plângea fără îngeri”(„des cubes veloutés/ flottaient seulement/ alors que le violet/ pleurait sans les anges”).
Marea revelaţie a „expunerii” o constituie traducerea impecabilă a poetei Ioana Trică, varianta „pereche” a versului în franceză părând a mai şlefui din asperitatea originală. Fără a dori să strecor viclean un element polemic (dar asta e de fapt sarea unei cronici veritabile, nu platitudini de genul „volumul a apărut în excelente condiţii grafice la...la, la, la...), ci doar a sublinia meritul traducătoarei, vom insera opinia lui Cioran: „Traducătorii cu care mi s-a întâmplat să am de a face mi s-au părut mai inteligenţi şi mai interesanţi decât scriitorii din care traduceau. Aceasta pentru că e nevoie de mai multă minte să traduci, decât  să  creezi”...Voila! N-aveţi senzaţia unei „apoteoze a dansului” în poemul „Danse”/ „Dans”? - „La même chanson du soir/porte la force des danses perdues// on se bannit l’un l’autre/ du côté du destin”(„Acelaşi cântec de seară/ poartă forţa dansurilor pierdute// unul pe altul/ ne alungăm/ din preajma destinului”). Prin inversarea prezentării i-am dat...Cezarei-traducător ce-i al Cezarului-autor! Aş mai adăuga ca Eugen Barbu, căruia lipsindu-i un aparat critic adecvat, exclama: „Vers mare!”
Cât despre graficianul Alex Ivanov (Ivan cel Groaznic de Talentat) nu pot afirma decât că el ilustrează, contrapunctic, după ce „violoncelul” reia tema „viorii”, pe clapele alb-negre ale „pianului” pictural, posibile proiecţii ale imaginarului poetic. Două dintre poeme („Cele mai frumoase naufragii”/ „Les plus beaux naufrages” şi „Muza de piatră”/ „La muse de pierre”) sunt chiar „retroversiunea” unor tablouri de Alex Ivanov, în interpretarea lirică a lui Octavian Mihalcea, sub tutela jocurilor „inventate” de prietenii graficianului, atunci când el expune pe simezele Cercului Militar Naţional (în Mai 2014 îşi va prezenta cea de-a 12-a expoziţie de autor ilustrator de cărţi). Joc subtil de lumini şi umbre, chei îmbietoare înspre misterele nedezvăluite încă, un 3 provocator sub chip de femeie, provocator îndemn la un „ménage à trois”, pană de scris cu unghiurile zigurate ale cocoşului brâncuşian, fantasme (de basme) de Nibelungi, corabie în furtună purtând speranţa în vârf de catarg şi un biet vieţuitor cărând cu cârca Timpul, iată subiectele de meditaţii grafice, care întregesc acest triptic de subtil rafinament.
Să-ncheiem printr-un „Voiaj”(„Voyage”), frumos ca un destin: „tabloul în care străluceşte linia peştilor – / linia vieţii/ iubeşte o singură culoare// muzica valului topeşte albastrul în albastru// închide soarele viu între pleoape neschimbate// albastru – cub interior ondulând” („la toile dans laquelle la ligne de poissons brille –/ la ligne de la vie/ aime une seule couleur// la musique de vagues fond le bleu dans le bleu// ferme le soleil vif entre des paupières inchangées/ le bleu-cube intérieur ondoyant”). Descoperiţi-l undeva, prin apropiere, pe Nichita, cu al său cub ciobit la unul din colţuri, oarecum invidios pe cubul intern ondulând mihalcean. Eu îl văd plimbându-se prin grădina Luxembourg şi pe Cioran, recitând acest splendid poem în franceză. Nu în română, pentru că, aşa cum mărturisea cândva, i-ar lua trei zile să revină din magia limbii din copilărie înspre limba franceză a consacrării şi supravieţuirii...

CONSTANTIN ARDELEANU

PIANUL DECLAMATORIU

Dacă aș avea notorietatea lui Nichita Stănescu, m-aș urca și eu pe o masă pentru a capta asistența concentrată în rostiri de banalități bacante, cum a făcut astralul ploieștean în cazul lui Virgil Mazilescu, și aș striga: "Oameni buni (și răi), Octavian Mihalcea e un poet adevărat!". Cum sunt doar un consumator (uneori gurmand) de poezie, în fața avalanșei de modernități/mondenități, postmodernisme/posttraumatisme, mă voi mărgini doar să constat că poemele din Bărbatul artei sângerează fluturi  respiră virilitate (mai mult în planul forței decât al seducției), au o anume aroganță cognitivă și să observ dorința poetului ca pianul său liric să declame partituri ce nu s-au mai auzit prin sălile de concert. Se pare că în sufletul său viețuiesc doi creatori, prin abordarea a două tehnici deosebite de elaborare a poeziei, în vers liber și "în dulcele stil clasic", în care sonetul devine sonată la pianu-i declamatoriu. Înainte de a mă aventura pe tărâmul glacial în care "Noaptea sărută.../ Frig sălbatic/ Certat cu epiderma lumii", îndrăznesc a afirma că poetul îl apreciază mai mult pe creatorul de imagini aforistice și axiomatice decât pe stihuitorul trudnic al formei fixe, și mă tem că n-are dreptate. E o poezie de atmosferă, în care rostirile memorabile sunt aidoma loviturilor de daltă în blocurile de marmură, de gheață, de carne. Absolut notabil cum un tânăr experimentează suferința atât de autentic: "știința nervilor apocaliptici seamănă salvări livrești"; pericolul "E ca o roată/ În care clipele nasc un Pi"; "Cu ce nebună disperare/ Răneai și cel mai blând sărut?"; "O rază neștiută mă cunoștea de mult/ Ferită se arăta, râvnea cerul ocult"; "Ieși din spirala de neant,/ Ce nu a fost, nu va să fie,/ Trimite valului solie -/ Azi spațiul râde enervant" (versuri mari!); "Sărută-mi ochiul cel pereche,/ O lume nouă, cea mai veche". E ca și cum am asculta pasaje dintr-un concert pentru pian și orchestră, ce în fortissimo culminează cu două poeme care-ți taie respirația: Shiva «unul din versurile lui a dat titlul volumului: "În colțul lumilor răsar săruturi -/ Contur de inimi, măștile schimbate,/ Din sunete de-apoi, azi neaflate/ Bărbatul artei sângerează fluturi"; iar în crescendo, par-shiva apoteoză a suferinței: "Norii își frâng fiirea purpurie,// Tot spasmul vertical acum învie// (nota mea, ca o tuse enervantă în timpul concertului: "Ce superbă poezie!") Din alte vieți de subteran miracol/ Totemul aspru, masculin oracol."» și o glosă, ca o nocturnă amintind de Eminescu, Scâncetul luminii: "Eterna speranță transformată în seară/ Scâncetul luminii ar putea rata;/ Plânge cu atingeri de nu-mă-uita/ Fruntea ce se naște din apa primară". Poetul se scaldă în timp ca într-o frescă ultramarină: "Te văd întunecat în vechea barcă/ Pe râul straniu cum te duci", sau "Aici vine marea,/ Intru în ea și mor/ Spre a naște/ Veșnicul fluviu". Potopit de acest diluviu, el cântă nebunește la pian, clapele, în alternanța lor alb/negru, sunt proiecția sentimentelor ce nu admit nuanțe cromatice. Versurile libere îl relevă într-un concert improvizat de jazz: adoră sincopele, îl scot din sărite armoniile explicite, scolastice, acceptând din culise doar intrările nervoase pe care i le dă Bacovia. Ca în Lunară: "Sufletul/ Scrutează/ Orizontul/ Singur/ Timpul/ Privește/ Clipa/ Unic/ Centrul viselor/ Lumii/ Lună/ Veghe/ Totul", sau Upanișad: "Viață a poemului,/ Foc al dragostei,/ Timp înfruntat/ Și stabilă ședere/ Unul lângă altul". Nu lipsesc titlurile unui limbaj cult, într-un mediu ocult, debordând de erudiție, doar, - nu-i așa - , jazz-ul e pentru inițiați: Estetica pasului, Hic et nunc, Catharsis, A posteriori, Graal, Pater, Alter ego, Shakti, Exorcizare, Elan gnostic, Futurologie statuară ș.a. Spiritul de frondă transformă un truism al "epocii de aur", acel "roșu legământ", într-o trăire de neînțeles pentru criptocomuniștii din...criptă: "Porni la drum având în ochi pământ,/ Prin veacul singur, roșu legământ". Furat de audiția încântătoare, era să uit de un fantastic Tablou cu ceas (dintr-o expoziție, nu-i așa, domnilor Musorgski și Ravel?): "Priviți părinții în rame -/ Ochi goi admiră peisaje / Cu fluide traume; (...) Mai e până dimineață,/ Când nu o să doară/ Fumul de o viață/ Scrumul de o seară". Sau de Umbre, care își poate aroga, orgolios, paternul unicității în această atât de colosală și plină de sensuri limbă română: "Am simțit moartea -/ Rece apropiere a lamei,/ Crimă în absolut,/ Despărțire de voi". Poemele din Bărbatul artei sângerează fluturi se înscriu, în cele două tehnici poetice de lucru al cuvintelor, ca două cercuri, aidoma dorurilor concentrice evocate de poet, și cred că au meritat ale noastre "așteptări/ pe poduri/ submarine" pentru un debut strălucitor. Pianul ecoului declamând octave... De pe strapontină îl aplaud frenetic, nepăsându-mi că bucuria receptării are ca sursă suferința-i sângerândă.

CONSTANTIN ARDELEANU

Octavian Mihalcea – Tabloul ca oglindă

Octavian Mihalcea s-a născut la 3 septembrie 1976, în Bucureşti,  a  absolvit Facultatea de Filosofie (în anul 2000) şi a obţinut masteratul în Teoria literaturii şi Literatură comparată (în anul 2011), la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din capitală. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. 

A publicat următoarele volume individuale de versuri: Bărbatul artei sângerează fluturi (Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2004); Flagel (Editura Tritonic, Bucureşti, 2008), Epicriza (Editura SemnE, Bucureşti, 2011); Poezii (Editura  Fundaţiei Culturale Antares, 2012); Bestii şi basme / Brutes et contes bleus (Editura Eikon, 2014) şi Umbra de fier (Editura SemnE, 2016).  

Iată că poetul ne surprinde acum cu o carte de comentarii plastice, Tabloul ca oglindă (Editura Militară, București, 2016), prilejuită de împlinirea a 140 de ani de la înfiinţarea Cercului Militar Naţional din București.  În Argumentul ce deschide volumul, General-locotenent dr. Cătălin Zisu subliniază standardul artistic ridicat al lucrărilor care au fost expuse pe simeze în decursul anilor. După cum afirmă Directorul Cercului Militar Naţional, Colonel dr. Cristian Dorca, întâmpinările sunt dedicate pictorilor care au performat estetic în ultimii ani la galeriile Cercului Militar Național.

În prologul cărţii, intitulat Repere pentru o estetică, Octavian Mihalcea ne justifică provenienţa titlului cărţii. Arta trebuie să reflecte realitatea în mod subiectiv, deformat, nu mimetic. “Picturile sugerează o altă realitate decât lumea pe care o vedem şi cu care suntem obişnuiţi. (…) Misterul oglinzii se regăseşte îndeosebi în pictură, unde imaginea reflectată durează după ce realitatea care a prilejuit-o a dispărut demult. Tablourile pot fi oglinzi în care privitorul să se recunoască. Este accentuată plurivalenţa înţelesurilor verbului a visa. Arta picturală comportă o deschidere profund iniţiatică spre lumea ficţiunilor cu funcţie revelatoare.” 

Autorul mai insistă asupra misterului creaţiei artistice şi asupra corespondenţei dintre arte. Cercetarea artefactelor relevă şi o plonjare în abisurile inconştientului fecund. Hermeneutica revelează alcătuirea alchimică. Nu uită că pictorul lucrează cu lumini şi umbre, ceea ce conduce la cercetarea regimurilor diurn şi nocturn ale imaginarului. Onirismul transfigurează uneori imaginile.

Pornind de la aceste consideraţii Octavian Mihalcea analizează artişti individuali şi unele expoziţii de grup. Ne vom opri asupra câtorva dintre personalităţile cercetate.

Sorin Adam, considerat de Vasile Grigore un continuator al lui Petraşcu, Dărăscu şi Baba, este încadrat ca postimpresionist, peisajele bretone evidențiindu-se prin colorit şi focalizarea luminii.

În tablourile Aureliei Chiru, dedicate cu precădere caselor tătăreşti din Balcic, grădinilor şi vazelor cu flori,  cronicarul distinge calmul şi căldura culorilor.

Peisajele veneţiene ale lui Augustin Costinescu ne aduc în faţa ochilor „peisaje acvatice adânc spiritualizate.”

Pictura lui Horea Cucerzan este puternic esenţializată. Spiritul de sinteză conduce spre abstractizare: „Legile visului consonează cu fiinţa acestei cromatici fluide, într-o edificare spirituală care vizează elocvenţa verticalei.”

Petru Damir practică o pictură suprarealistă pe gustul poetului Octavian Mihalcea, şi el cochetând cu acest curent: „Transfigurările ating cuprinzătoare teritorii caracteristice evaziunilor în vis, acolo unde eul creator îşi poate căuta neîngrădit drumul spre centru.”  

La Andrei Damo, cronicarul distinge atmosfera medievală particularizantă. 

În pictura Georgetei Grabovschi, culorile metalice reliefează volumele.

Tablourile lui Ion Hultoană amintesc de „lucrările marilor peisagişti din perioada interbelică.”

Alex Ivanov impresionează prin fiorul dramatic special. Remarcabile sunt şi coperţile de carte, cât şi ilustraţiile interioare ale unor volume beletristice. „În alte lucrări, folosirea cernelii conferă acuarelei un special aer misterios, fapt deductibil şi din intitularea unui exponat Rugăciuni uitate în cerneală.” – remarcă autorul.  Portretele cu uşoară tentă cubistă sunt memorabile.

La  artista japoneză Hisako Kobayashi primează viziunea genezei şi „intensitatea cromatizării”.

Otilia Michail-Oteteleşanu s-a numărat printre artiştii Casei Regale. Casele pictate în email respiră istorie. 

Vasile Parizescu, senator al Academiei Internaţionale de Artă Modernă din Roma şi Preşedintele de onoare al Artiştilor Plastici din Bucureşti, se evidențiază în pictură prin dramatism. Peisajele citadine şi florile relevă o orchestraţie simfonică unică şi crepusculară.

Cristina Mihaela Rădulescu purifică pânzele prin simbolul crucilor şi celebrarea stadiului embrionar uman.

Din păcate nu ne putem opri asupra fiecărui artist plastic prezentat cu pertinenţă de Octavian Mihalcea. Poetul este ajutat în munca sa de investigaţie a universurilor picturale de talent, intuiţie şi de pregătirea sa filosofică. Cronicarul ştie să releve esenţialul picturilor cercetate succint. Cartea  aduce bucurie artiştilor plastici comentaţi cât şi cititorilor.

                                                                                 

LUCIAN GRUIA

UNELE ÎNCRUNTĂRI

adevărurile malului
povestesc despre
pasul niciodată retras
neîntors din cale
doar unele încruntări
ar zdruncina dimineața
știută îndurare
fără noi cuvinte sus
chemând lăncile
dor de finaluri incandescente
fără viscolirea filelor

URNA CU PEȘTI

fără sfială în cerc
e trimisă pulberea fină
politețea din urna cu pești
se va trezi pământul
masivei copilării
cu soarele alături
știu – lumea înșală
poeții în fiecare noapte
cândva vom fi fără umbră
și nu vom putea răspunde

APE SUBȚIRI

oare dacă părul servil
ar fi tras printre nuanțe
ce nu există
s-ar spune că nu există?
încercuiești tot ce
se poate uita de aproape
acum cine știe ce
se poate întâmpla
pe lângă dezordine?
laturile nu se vor modifica
decât la capăt
adunarea apelor subțiri

URMA

arpegii îndreptate
spre cele dintâi peisaje
când orele vârfului
cinstesc avid privirea
urma va lovi cu siguranță
îngemănările de dincolo
te uiți pentru că știi
vom uita obrazul
peste care se lasă seara
fumul ochilor buni

SÂMBĂTĂ

spui asta pentru că mă iubești
atingi marginea unghiei
dar sunt unghii noi
dar mă iubești
uitați-vă se zice că pot
învia colțurile frumoase
priviți fix descoperirea capului
mereu descoperirea capului
tot cu o sâmbătă alături
vorbim încet
lecție simplă, rară

AMPRENTA

pași de pisică albă în așteptare
și gheare și colți și ochi flămânzi
prea flămânzi pentru fericirile
noastre uitate odată între fum și apă
mergi liber drept așa cum
pasul deschis se simte bine
din ce în ce mai bine
acum cunoști iar
părțile stângi neacoperite
poți să mai pui
odată amprenta