UMBRA LUI TREI

La zece ani de la debutul editorial („Bărbatul artei sângerează fluturi’', Societatea Scriitorilor Militari, București, 2004), poetul Octavian Mihalcea apare cu a cincea sa carte de poezie, „Bestii şi basme” (Eikon, Cluj-Napoca, 2014). Iată un eveniment  pentru  autorul care consideră ale sale „Poezii” (Antares, Galați, 2012) un „Flagel” (Tritonic, București, 2008) în „Epicriza” (Semne, București, 2011) căutărilor. Cu cinci cărţi la cinci edituri diferite, câteva apariţii în volume tematice colective, un risipitor itinerant de grupaje poetice la toate revistele literare din ţară, poetul dă semne că n-are stare, sau mai corect spus, trăieşte starea febrilă a poeziei. E un cioplitor în „stânca Poeziei”, cum îl definea regretatul Mircea Brăiliţa, cu limbă de moarte. Consecvent cu propria-i doctrină prozodică, el refuză poemul-frescă (atât de la modă la poeţii cronofagi, chipurile moderni, care se căznesc a lansa câteva idei, pierdute în pustiul nesfârşit de pălăvrăgeală aparent doctă), optând pentru poemul-crochiu, în care „timp şi expresii solare// se mişcă orele spre răsărit// o nouă formă fatală”(sună ca în Hexagon tălmăcirea în franceză a Ioanei Trică: „temps et expressions solitaires// les heures s’avancent vers l’est// une nouvelle forme fatale”). Dacă, fascinat de ultimele sonete ale lui Vasile Preda (şi el din pleiada de poeţi pe nedrept uitaţi), închipuite după Vasile Voiculescu, Octavian Mihalcea şi-a permis în primul său volum alternarea poemelor cu vers liber/ sonet, în ultima-i carte încearcă un alt experiment: o ediţie bilingvă. Faţă de aderarea la Uniunea Europeană o fi având sau nu unele rezerve, dar în domeniul poetic el este dispus să se ia la trântă cu Franţa literară a marilor Baudelaire, Verlaine, Nérval, pe care îi adoră. I-au deschis calea Emil Cioran şi Constantin Brâncuşi, cu uimitoarele lor aforisme, care au obligat Occidentul arogant să reevalueze potenţialul Orientului (sau măcar pe cel al unei Românii sclipitoare prin elita-i artistică). Şi prin această noutate, cartea „Bestii şi basme” „the best” îi, prezentând frânturi de basme printr-un discurs liric aproape contondent, şocant uneori, de o luciditate glacială.
După lectura poemelor, ai impresia că ai ascultat muzica de cameră (expresie nefericită pentru a sublinia  că audierea s-a făcut într-un spaţiu restrâns, nu într-o sală de concert) a unui trio simfonic: la vioară Octavian Mihalcea, la violoncel Ioana Trică iar la pian Alex Ivanov. Toţi vieţuind în „demnitatea” de poet, pentru că ei profesează diverse meserii: bibliotecar-filosof, profesor-traducător, liber profesionist-pictor. Fluxul natural poetic al gândirii lor valorifică partitura de bază a autorului. De asta, cititorii de peste o jumătate de veac vor putea considera această carte inedită „Umbra lui trei”. Şi doar ca exerciţiu de imaginaţie şi interacţiune (involuntară?) între cuvinte şi numere să notăm că poetul Octavian Mihalcea (pătratul simetric a 8 litere), născut la 3.9 (9 ca 3 la pătrat) 1976, şi-a alcătuit cartea „Bestii şi basme” din 27 poeme (3 la cub; cubismul ca un gând subliminal al încifrării), beneficiind de 9 ilustraţii ale redutabilului grafician Alex Ivanov.
Despre arta poetică a lui Octavian Mihalcea, cu fulgerele versurilor-flash, s-a mai vorbit. Atunci când incifrarea mesajului prea se ascunde în cochilia versului, un aforism dezvăluie „faţa ascunsă a Lumii”: „toate plecările vor fi aici/ oglinzi luminate încet”(„tous les departs seront ici/ des miroirs éclairés doucement” – „Mijloc”/ „Milieu”). Cine n-ar vrea să-şi pună semnătura  sub asemenea...tristih, ca acela din „Bulgăre”/ „Motte”? - „Doar pluteau cuburi catifelate/ pe când violetul plângea fără îngeri”(„des cubes veloutés/ flottaient seulement/ alors que le violet/ pleurait sans les anges”).
Marea revelaţie a „expunerii” o constituie traducerea impecabilă a poetei Ioana Trică, varianta „pereche” a versului în franceză părând a mai şlefui din asperitatea originală. Fără a dori să strecor viclean un element polemic (dar asta e de fapt sarea unei cronici veritabile, nu platitudini de genul „volumul a apărut în excelente condiţii grafice la...la, la, la...), ci doar a sublinia meritul traducătoarei, vom insera opinia lui Cioran: „Traducătorii cu care mi s-a întâmplat să am de a face mi s-au părut mai inteligenţi şi mai interesanţi decât scriitorii din care traduceau. Aceasta pentru că e nevoie de mai multă minte să traduci, decât  să  creezi”...Voila! N-aveţi senzaţia unei „apoteoze a dansului” în poemul „Danse”/ „Dans”? - „La même chanson du soir/porte la force des danses perdues// on se bannit l’un l’autre/ du côté du destin”(„Acelaşi cântec de seară/ poartă forţa dansurilor pierdute// unul pe altul/ ne alungăm/ din preajma destinului”). Prin inversarea prezentării i-am dat...Cezarei-traducător ce-i al Cezarului-autor! Aş mai adăuga ca Eugen Barbu, căruia lipsindu-i un aparat critic adecvat, exclama: „Vers mare!”
Cât despre graficianul Alex Ivanov (Ivan cel Groaznic de Talentat) nu pot afirma decât că el ilustrează, contrapunctic, după ce „violoncelul” reia tema „viorii”, pe clapele alb-negre ale „pianului” pictural, posibile proiecţii ale imaginarului poetic. Două dintre poeme („Cele mai frumoase naufragii”/ „Les plus beaux naufrages” şi „Muza de piatră”/ „La muse de pierre”) sunt chiar „retroversiunea” unor tablouri de Alex Ivanov, în interpretarea lirică a lui Octavian Mihalcea, sub tutela jocurilor „inventate” de prietenii graficianului, atunci când el expune pe simezele Cercului Militar Naţional (în Mai 2014 îşi va prezenta cea de-a 12-a expoziţie de autor ilustrator de cărţi). Joc subtil de lumini şi umbre, chei îmbietoare înspre misterele nedezvăluite încă, un 3 provocator sub chip de femeie, provocator îndemn la un „ménage à trois”, pană de scris cu unghiurile zigurate ale cocoşului brâncuşian, fantasme (de basme) de Nibelungi, corabie în furtună purtând speranţa în vârf de catarg şi un biet vieţuitor cărând cu cârca Timpul, iată subiectele de meditaţii grafice, care întregesc acest triptic de subtil rafinament.
Să-ncheiem printr-un „Voiaj”(„Voyage”), frumos ca un destin: „tabloul în care străluceşte linia peştilor – / linia vieţii/ iubeşte o singură culoare// muzica valului topeşte albastrul în albastru// închide soarele viu între pleoape neschimbate// albastru – cub interior ondulând” („la toile dans laquelle la ligne de poissons brille –/ la ligne de la vie/ aime une seule couleur// la musique de vagues fond le bleu dans le bleu// ferme le soleil vif entre des paupières inchangées/ le bleu-cube intérieur ondoyant”). Descoperiţi-l undeva, prin apropiere, pe Nichita, cu al său cub ciobit la unul din colţuri, oarecum invidios pe cubul intern ondulând mihalcean. Eu îl văd plimbându-se prin grădina Luxembourg şi pe Cioran, recitând acest splendid poem în franceză. Nu în română, pentru că, aşa cum mărturisea cândva, i-ar lua trei zile să revină din magia limbii din copilărie înspre limba franceză a consacrării şi supravieţuirii...

CONSTANTIN ARDELEANU