Dacă aș avea notorietatea lui Nichita Stănescu, m-aș urca și eu pe o masă pentru a capta asistența concentrată în rostiri de banalități bacante, cum a făcut astralul ploieștean în cazul lui Virgil Mazilescu, și aș striga: "Oameni buni (și răi), Octavian Mihalcea e un poet adevărat!". Cum sunt doar un consumator (uneori gurmand) de poezie, în fața avalanșei de modernități/mondenități, postmodernisme/posttraumatisme, mă voi mărgini doar să constat că poemele din Bărbatul artei sângerează fluturi respiră virilitate (mai mult în planul forței decât al seducției), au o anume aroganță cognitivă și să observ dorința poetului ca pianul său liric să declame partituri ce nu s-au mai auzit prin sălile de concert. Se pare că în sufletul său viețuiesc doi creatori, prin abordarea a două tehnici deosebite de elaborare a poeziei, în vers liber și "în dulcele stil clasic", în care sonetul devine sonată la pianu-i declamatoriu. Înainte de a mă aventura pe tărâmul glacial în care "Noaptea sărută.../ Frig sălbatic/ Certat cu epiderma lumii", îndrăznesc a afirma că poetul îl apreciază mai mult pe creatorul de imagini aforistice și axiomatice decât pe stihuitorul trudnic al formei fixe, și mă tem că n-are dreptate. E o poezie de atmosferă, în care rostirile memorabile sunt aidoma loviturilor de daltă în blocurile de marmură, de gheață, de carne. Absolut notabil cum un tânăr experimentează suferința atât de autentic: "știința nervilor apocaliptici seamănă salvări livrești"; pericolul "E ca o roată/ În care clipele nasc un Pi"; "Cu ce nebună disperare/ Răneai și cel mai blând sărut?"; "O rază neștiută mă cunoștea de mult/ Ferită se arăta, râvnea cerul ocult"; "Ieși din spirala de neant,/ Ce nu a fost, nu va să fie,/ Trimite valului solie -/ Azi spațiul râde enervant" (versuri mari!); "Sărută-mi ochiul cel pereche,/ O lume nouă, cea mai veche". E ca și cum am asculta pasaje dintr-un concert pentru pian și orchestră, ce în fortissimo culminează cu două poeme care-ți taie respirația: Shiva «unul din versurile lui a dat titlul volumului: "În colțul lumilor răsar săruturi -/ Contur de inimi, măștile schimbate,/ Din sunete de-apoi, azi neaflate/ Bărbatul artei sângerează fluturi"; iar în crescendo, par-shiva apoteoză a suferinței: "Norii își frâng fiirea purpurie,// Tot spasmul vertical acum învie// (nota mea, ca o tuse enervantă în timpul concertului: "Ce superbă poezie!") Din alte vieți de subteran miracol/ Totemul aspru, masculin oracol."» și o glosă, ca o nocturnă amintind de Eminescu, Scâncetul luminii: "Eterna speranță transformată în seară/ Scâncetul luminii ar putea rata;/ Plânge cu atingeri de nu-mă-uita/ Fruntea ce se naște din apa primară". Poetul se scaldă în timp ca într-o frescă ultramarină: "Te văd întunecat în vechea barcă/ Pe râul straniu cum te duci", sau "Aici vine marea,/ Intru în ea și mor/ Spre a naște/ Veșnicul fluviu". Potopit de acest diluviu, el cântă nebunește la pian, clapele, în alternanța lor alb/negru, sunt proiecția sentimentelor ce nu admit nuanțe cromatice. Versurile libere îl relevă într-un concert improvizat de jazz: adoră sincopele, îl scot din sărite armoniile explicite, scolastice, acceptând din culise doar intrările nervoase pe care i le dă Bacovia. Ca în Lunară: "Sufletul/ Scrutează/ Orizontul/ Singur/ Timpul/ Privește/ Clipa/ Unic/ Centrul viselor/ Lumii/ Lună/ Veghe/ Totul", sau Upanișad: "Viață a poemului,/ Foc al dragostei,/ Timp înfruntat/ Și stabilă ședere/ Unul lângă altul". Nu lipsesc titlurile unui limbaj cult, într-un mediu ocult, debordând de erudiție, doar, - nu-i așa - , jazz-ul e pentru inițiați: Estetica pasului, Hic et nunc, Catharsis, A posteriori, Graal, Pater, Alter ego, Shakti, Exorcizare, Elan gnostic, Futurologie statuară ș.a. Spiritul de frondă transformă un truism al "epocii de aur", acel "roșu legământ", într-o trăire de neînțeles pentru criptocomuniștii din...criptă: "Porni la drum având în ochi pământ,/ Prin veacul singur, roșu legământ". Furat de audiția încântătoare, era să uit de un fantastic Tablou cu ceas (dintr-o expoziție, nu-i așa, domnilor Musorgski și Ravel?): "Priviți părinții în rame -/ Ochi goi admiră peisaje / Cu fluide traume; (...) Mai e până dimineață,/ Când nu o să doară/ Fumul de o viață/ Scrumul de o seară". Sau de Umbre, care își poate aroga, orgolios, paternul unicității în această atât de colosală și plină de sensuri limbă română: "Am simțit moartea -/ Rece apropiere a lamei,/ Crimă în absolut,/ Despărțire de voi". Poemele din Bărbatul artei sângerează fluturi se înscriu, în cele două tehnici poetice de lucru al cuvintelor, ca două cercuri, aidoma dorurilor concentrice evocate de poet, și cred că au meritat ale noastre "așteptări/ pe poduri/ submarine" pentru un debut strălucitor. Pianul ecoului declamând octave... De pe strapontină îl aplaud frenetic, nepăsându-mi că bucuria receptării are ca sursă suferința-i sângerândă.
CONSTANTIN ARDELEANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu