Sunt unele cărţi, puţine la număr, ce desfăşoară ritualuri aparte spre revitalizarea acelor energii fondatoare, temporar ocultate. Volumul de poeme al Elenei Vulcănescu, Mitul de sub casă, invocă universuri complexe privite în cheia ochiului sacru metaforizant, parcă de dincolo de lume. Ne este propusă o triadă a ciclurilor lirice, Muntele Năruit, Muntele Facerii, Cetatea Sălciilor, ipostaze diverse ale unei constante căutări. Abordând teritoriile imediatului, lumea aparenţelor, observăm deteriorarea condiţiei umane. Ostracizarea resimţită derivă din obişnuinţa fiinţării între graniţele precarităţii.
Atrag atenţia imagini aflate în proximitatea heideggerianului Sein zum Tode, ipostaze ale exilului: ,,Mai crezi în povestea învingătorului? De pe munte/ se vede bine golful plin de cadavre,/ cu picioarele retezate continuă să comande/ din butoiul cu tărâţe, istoria fibrilează/ la lumina reflectoarelor, nici nu mai contează / ideea, esenţa zăpezii, dintre strălucirile formei/ cadavrele se împut în harul conceptibil/ al unei naturi nefericite.” (De-ar fi să poţi alege). Mediul fiind ostil, miturile, idealurile perene, sunt ameninţate de lenta destrămare. Versurile Elenei Vulcănescu readuc sacrul în zonele întinate ale profanului.
Mitul de sub casă ia valoarea unui simbol kratofanic având în centru Muntele. Pentru că lumina solară privilegiază adevărul vital, acum intervin momentele revelatorii: ,,Un calm compact de ziuă se legăna pe ape/ îi pricopsea cu vară să zvânte nebunia,/ abcesul însoririi alunge disperarea!” (Mitul de sub casă). Pe lângă semnele declinului, în apele ancestrale care ne ,,populează” interiorul încă se mai oglindesc visele responsabile pentru ceea ce am fost, suntem şi vom fi. Muntele, omniprezent în volum, este piatra angulară a întregului eşafodaj liric, axis mundi.
Impresionantele evadări dincolo limitele văzute compun peisaje abstracte, pe fundalul expresionist consubstanţial: ,,Dintre coapsele albului controversat nechează/ pulberi sirepe, pigmentează detaşări rânduite/ din iepe cu mânji care nu văd decât esenţialul/ până umbra reintră, se îneacă în sângele ei,/ dintr-o mutaţie în ceea ce de mult/ trebuia să răsfrângă ceremonia unei nunţi de hârtie/ neprihănit ghemotoc furat de vânt/ din bătaia pojarului…” (Pe fundalul femeii nesigure).
Discursul poetic e pigmentat cu motive barochizante. Ornamente în spiritul forţei interioare caracteristice timpurilor trecute. Aerul supliciaţilor din terifiantele tablouri ale lui Hieronymus Bosch marchează stările de ,,aruncare în lume”, contribuind la gravitatea eclectică proprie acestor texte. Perspectiva căderii, simbolistică încă sângerând, ţine de imaginaţia crepusculară pusă în operă de maeştrii picturii flamande: ,,exorbitantă vlaga ierbii emana energii îmblânzite de/ prevestirea femeii, crede că numai ea presimte/ neadevărul că poartă pecetea vizibilă a unor/ nebănuite fatalităţi, smocuri de oase subţiate-n/ galop împing piatra, copite-nflorite grătarul/ rădăcinilor, de sub carceri înfloresc smicele şi nalbă/ de câmp, auzi hohotind orologii din fiecare mormânt.” (Singuri caii de iarbă ţâşnesc din vinele Golgotei).
Pe parcursul căutării febrile a esenţei, cenuşiul cotidian, inventariat cu acuitate, generează dramatismul viziunilor: ,,Mă oglindesc şi valul mă aruncă în iarbă/ nu văd decât lumina udă de dedesupt,/ e un fel de a privi până la lacrimi…” (Amplitudini unduitoare vibrează abia perceptibil). Onirice arhitecturi bizare ocrotesc misteriile artei adâncurilor. Detaliile extreme abordează un areal luxuriant, mundus subterraneus cu efecte magice, de un inedit estetic considerabil: ,,Fereastra zăbrelită primea la sud lumină din regalări/ divine de magnolie, încătuşări de plasă o sihăstreau/ în mreaja clădirii de la stradă. Jur împrejur zidire/ de soclu şi arcade, sub ea o pală ca şi stearpă de zgură/ tescuită din frunze şi petale, sălaş iubit de umbre…/ câţiva bujori pipernici şi stânjeni gălbejiţi, pierite lăcrămioare/ suflau peste culbeci şi larve amorţite ce-n veci nu ţi se-arată./ Contai numai pe sinea singurătăţii masive,/ oase întortocheate vădeau pârâta faimă de arbore,/ o dobândire vagă de amânări a viermelui de suflet/ în cripta vie a florii…” (Locul minunilor simple).
Detaliile viscerale dau contur frust acestor veritabile viziuni în viziune. Existenţa se abandonează în braţele imaginaţiei. Elena Vulcănescu investeşte zona mitului cu atributele redempţiunii. E invocată comunicarea transmundană cu ancestralul, cu stările inalterabile. În pofida deziluzionantei evidenţe telurice, sufletele elevate primează. Ritualul salvării va acţiona implacabil, pentru restabilirea echilibrului pierdut. Evidentele detalii ale desacralizării, consecinţă a ,,căderii în lume”, sunt însoţite de formulări esopice, în paşii mărunţi ai decadenţei: ,,Pe câmpul de luptă încolţesc măruntaie,/ de la buric în sus lucrurile se complică,/ osul de pe vremea scobitului sfidează/ rodirea, din fundătură a rămas numai/ o poză cu tâmple aplecate în singurul/ punct hematogen, revendicări formulări ciceronice,/ cântăriri matinale, plugul înjură vrejuri şi rădăcini,/ spusul înfruntă din faţă numai candoarea/ mai sapă tranşee cu melancolia sub unghii/ astupă la loc hatul dintre viaţă şi moarte…” (- De când te ştiu ai arat).
Pe de altă parte, irizările art nouveau, ,,apăsări diafane” din preajma inefabilului estetizant, fac parte din ecuaţia căutării iniţiatice, indispensabile desăvârşirii interioare. Prezenţa Ceahlăului, munte providenţial, asigură fondul totemic: ,,zvâcniri de-amar şi dulce, mătăsuri/ dau lumină totuna cu-ntuneric, auzi cum morţii liberi/ din glasul spart de clopot mai bat şi azi a slavă!/ zările limpezite Ceahlăul le aşterne până la tine-n poartă/ să soarbă împurpurarea din cupe de magnolii/ când rozul se înmoaie în vânăt siniliu şi flăcări/ de visare adânc violacee se prind în crengi ca păsări…” (Zbateri împotrivite).
Istoria, împreună cu personajele ei, par imagini şi parfumuri filtrate prin clarobscurul unor pânze misterioase. Este logica specială a trezirii ,,apuselor înălţări”. Lumea poate fi integrată între diversele ipostaze ale unui capital joc de Tarot. Ea se va recunoaşte şi în unii ochi vrăjiţi: ,,Zenitul cere înnoirea prin curăţiri în viu smarald/ sub tronul zeului din streşini, arcană dintr-un/ ciob de lună, în hău izvorul prins de baltă/ şi ritualul îmbăierii dintr-un trecut ce seacă încet…” (Scăldătoarea Vulturilor).
Idealul elevării, al ascensiunii spirituale, marchează demersul liric al Elenei Vulcănescu. Ne sunt necesare doar acuitatea observaţiei şi ştiinţa recunoaşterii. De banalitatea unui simbol aparent insignifiant poate depinde salvarea speciei. Ne situăm în interiorul spaţiului sacru. Parte a spiritualităţii multiforme este şi Hera, ca o Salomee decadentă, al cărei dans de un rafinament sanguinar a fost mult uzitat în proiecţiile imaginare ce aparţin sferei artistice simboliste. Venele palpită la fiecare pas: ,,Ai ochii roşii de gânduri bolnave, presimţirea/ însoţitoare a muzicii din brăţările Herei te-a dăruit/ cu spaima pustiului, bănuieli temătoare deasupra norilor/ înainte de dansul ursit dinaintea purtătorilor de stindarde/ cu săbiile întoarse acasă mai pline de poftă zvâcnind/ în iarbă, peşti lungi cu burţile late, te vei simţi mai/ important cu hangerul la gât, în travestiul de vacă Hera face dragoste în sângele tău” (Dans pentru Hera).
Aromele pierdute, stăpânesc. Metafore ale trecerii. Sculpturale viziuni thanatice: ,,Nimfe funebre împietrite de spaimă scuipă în dreptul gurii/ sângerează în dreptul inimii ca şi când firul vieţii n-ar fi de tot/ dezlegat şi pleoapa înlăcrimărilor ar mai lustrui zările ochiului…” (Cireşul de munte). Câteodată, cele mai subtile idei pot fi învăluite în sânge şi lacrimi. Particularităţile metafizicii orientale îmbogăţesc parcursul spre desăvârşire.
Forţa vitală se cere direcţionată către sferele superioare, sublimată: ,,îi făceau o mare favoare căci Yon nu avea nici o legătură cu/ originalul Yoni, adică nu era nici o piatră găurită/ pentru bucuria lui Lingam, dar putea fi, pur cum era,/ acea cunună delicată de nori în culori sacralizante/ aducătoare de ploi, se înţelege, la pofta Lingam-ului.” (URI, Duhul Muntelui). Festinele dionisiace întregesc acest ireal peisaj brăzdat cu acte rituale, semnificând aproape tot ceea ce se poate visa între unele distinse oglinzi robite aurului. Timpurile apuse, privilegiate în poemele Elenei Vulcănescu, au valoroasa patină a misterelor ce încă trăiesc prin anumite detalii, de ţinut aproape: ,,Afară, zidul vegetal din vremea Doamnei, arbori stăpâni/ pe situaţie, printre gratii miresme de grătare şi praf, flori,/ bâlciul balcanic, pijamale, alifii, lumânări, prosoape necesare/ omului în trecere, adevăruri din valiza neamului mai tari/ decât Platon, cu pistolul la tâmplă moarte plină de amintiri…” (Valiza bunicului). Capriciile lui Goya îşi aruncă umbrele multiforme asupra nebănuitelor semne din Mitul de sub casă. Sfâşierile animă enigmaticul traseu eclectic, aflat sub protecţia energiilor arhetipale, inexpugnabile.
Octavian Mihalcea
apărut în Convorbiri Literare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu