NEVINDECĂRI MEREU ȘLEFUITE

În volumul Zdrențele sfielii, editat la București de Societatea Scriitorilor Militari, Mircea Brăilița ne familiarizează cu un aparte orizont de așteptare situat mult în afara contingenței, pentru că se proiectează în acele sfere supraterestre unde memoria e orientată într-o dezirabilă direcție "ferice", ideală. Toate acestea în timp ce mult prea pământeasca întunecare  normează timpii prezenți, supuși pericolului de a pierde contactul cu valorile sufletului. Chiar și așa, atracțiile pasionale se dovedesc devorante, reamintite la ore mai puțin incandescente, când ies la iveală simboluri odată aflate în avangarda seducției: Avea ochii verzi verzi verzi/ niște pui de smarald/ și sânii aproape perfecți/ pâini furate din cuptorul cald// picioarele prea elegante/ în sutele lor de botine/ doar să implori dimineața în zori/ alunecarea lor/ dinspre ea înspre tine// cam tot atunci mintea ta cerșetoare/ înveștmântată în zdrențele sfielii/ se întorcea lihnită de prin savanele durerii// unde leii nocturni fulgerătorii gheparzi/ îți mâncaseră sufletul odată/ cu inima neagră: nu mai aveai ce să arzi/ așa ar fi fost mica poveste/ a unei iubiri fulgerătoare/ estimp îngerii tăi și ai ei/ înoată senini în marea cea mare (Zdrențele sfielii). Parcă din alte vremuri, "verbul" e la îndemâna unor metamorfoze purificatoare, fără început și sfârșit. Tristeți atemporale mai brăzdează câteodată  fostele speranțe, existente acum sub forma urmelor ninse ale unei onirice Siberii a îngerilor (Melodioasa inexistență). Viața a erodat, de multe ori chiar aneantizând, tot ceea ce dorea să evadeze din materie. Rămâne inalterabilă doar tensiunea întru  alt soare , amintirea acelui timp "brillant" nesupus  furiei lumii (Patimă) . Mircea Brăilița pare că intonează imnic pasaje dintr-un reamintit cod al poeziei, cu vorbe vechi (Mai mare lux) scoase din starea de ascundere și înfățișate limpede, câteodată  în culori. Elevări florale, din perimetrul mutabil al diafanului, însoțesc ceremonialul "re-cunoașterii", alături de  inevitabilele cercuri tot mai cotropitoare, invocând abisul. Cumva în spiritul lui Emil Botta, (Printre oglinzi, la ora cinci, am să cobor,/ în haine negre, cu ochii stinși, zâmbind ușor – "Domnul Amărăciune"), și în acest volum cele cinci ore poartă aura surprizei greu de pătruns: La ora cinci/ oricare gest e proaspăt/ dar și inexplicabil (Alergie la alb). În continuare, accentuate înfrigurări lirice dintr-un asumat bestiar.  Iată un poem ce pare desprins dintr-o invocare a lui Ganesha, indicul protector al prosperității estetizante: Trezită în cruda infinita dimineață/ ia un pahar fără sfârșit de rouă/ și spală-ți sânii fragezi/ cu praf de diamant// mișcare grea a lumii/ ne învârtește nouă/ imaginara trompă/ de înger elefant// e-atâta Doamnă frumusețe/ doar pentru mine apostatul/ nimeni/ dormisem în genunchi/ ce să desfețe/ credința ta foarte adânc/ în sine-mi (În zori). Poeziile lui Mircea Brăilița populează teritorii duale, de multe ori fascinante prin deriva lor dulce-amară, pe căi labirintice spre terestra alteritate înconjurată de acele spații alese, iubind dorite tușe mereu aduse aminte. Dar aventura versului poate atinge inefabilul limitei, acolo unde se poate întâmpla orice, moarte după moarte, vis după vis: măcelari de cuvinte/ omorât-am și pus-am la sare/ câteva vorbe divine/ unduitoare vahine/ un paradis austral// și – printr-o luptă cruntă -/ dacă mâine vom reveni/ de pe tărâmul albastru otrăvitor/ al limbii adevărate/ nici nu veți ști/ nici nu veți ști/ dacă rămâneți printre cei cu adevărat vii// cu spada tăcerii la gât/ v-așteaptă înscrisul/ în splendida moarte (Mica amenințare). Diminețile rămân prizonierele periplului stelar, totuși frumoasele alunecări petrecându-se pe un fond trist, câte doi câte doi (Vals imperial) parcurgând întunericul. Sentențios, autorul își asumă speciala realitate supliciantă pe fondul  unui recunoscut  aristocratism : și iată un fraged secret:/ ochiul meu purtat între securi/ s-a comportat se va/ și se comportă totuși regește (Ochiul meu). Impresionează dialogul cu Virgil Mazilescu, fior aparte al emblematicelor reverii poetice: - mai taci și mai bea mai trăiește/ și când vei vorbi/ uită o vreme de tine/ așa cum și eu am uitat/ fiindcă/ "am inventat poezia și nu mai am inimă"// - dar tu treceai hohotind/ "într-o căruță de cuvinte trasă de cuvinte"/ și blestemând orizontul ai dispărut/ cu suflet barbar dar cu atâta ușurință/ încât s-a auzit bucuria lui Dumnezeu// - ehei frățioare ți-ar trebui/ "încă puțină lumină pe limbă"/ și până să-mi vii și până să-mi vii/ "mai ascultă și tu viața:/ stele scobind încet câmpia" (Dialog). Mereu este oglindit interiorul, ce poate concura ilimitarea unui apoteotic ocean de lacrimi. Dar peste toate, consubstanțiala stare obscură, rană nu ușor de mărturisit. Solitudinea e purtată ca o "pajeră" apăsătoare,  jos sub cerurile rele/ unde strălucesc în pace/ oamenii pe rând pe rând (Somn de vară). Poetul invocă apusul presiunii adeseori insuportabile a exteriorului, smulgerea din mâhnirea pământului (Elegie) și statornicirea cvasi-paradisiacă într-un ambient al împlinirilor subtile. Dar între timp s-au derulat mai toate fericirile, evidența aparținând nocturnelor surpări. Vor urma crochiuri clar-obscure cufundate printre nuanțele repausului, dedicate complet visării pe ritmuri paradoxale, așa cum avem în această particulară accepțiune evolutivă: înalță/ pulberile vieții tale/ înalță/ pulberile vieții tale (Altă psalmodie). Mereu se arată diafana insuficiență, cruzimile mult adorate. Copilul interior, aici abstractizant, revelează traseele călătoriilor spiritului, cu puternice tușe aristocrate. Toate strălucirile stau în preajma epilogului, lângă  aștrii durerii proscriși și nespus de ușori (Remember). Mircea Brăilița, animat de un șarmant elan "fin de siècle", creionează peisaje intime aproape "sub pecetea tainei". Versurile sunt intens șlefuite pentru a deveni barcazuri argintii/ tăind întunecata mare// construcții în sfârșit tremurătoare (Construcții în sfârșit tremurătoare). Neîntrerupte alchimizări au loc în vederea aflării cifrului eliberator. Ca un vis beatific, de sub zăpada sfântă/ răsar atunci/ ultime anserine florile clemenței (Ultima abstracție). Pe viitor, nesfârșirea drumului spre Centru  însoțită  de multiple  simboluri evanescente: În Jaipur la bijutieri/ având privire/ de faur vinovat/ n-am terminat zidirea// astăzi ard/ în scafele cu zmoală/ o boare de hazard/ ieri tencuiam zadarnic în palat/ dovezi că sufletele sunt safire// rebut de bard/ zidar uitat/ la moartea mea/ acest poem ar trebui să se răsfire (India mea). Aici vorbim despre edificare, migălos demers al ideilor scăldate în sânge (Construind). Pentru artist, solitudinea are rol esențial, astfel arătându-i-se lumea lumilor (Disonanța) cu toate sfâșierile ei lirice și numai. Un posibil alter-ego himeric, Litabrai poet mort demult (De pe catarg), lansează acvatice mesaje, candori prăbușite pe maluri. Conform acestora, mileniile se vor sfii/ să înțeleagă că sunt viu (Ulise). Pe lângă multiplele tonuri "sauvage", fericirea, cu  abundente  intensități baroce, e de aflat printre sinesteziile unor asemenea versuri: Scrie:/ una moară de măcinat diamante/ două sute cântare pentru puii de colibri/ trei mii de limbi de cameleon/ intrate în sosuri briliant savante/ după un aromitor greier afon/ patru milioane de uși/ pentru închis labirintele vii// și la casă plătind/ să ceri negreșit/ pentru regina cafelelor tale/ câteva pliculețe cu zahăr din rai/ iar ca rest să n-accepți/ decât benzi de lipit/ zilele rare când în minte e Mai (Listă). Alchimizarea amintirilor cu siguranță va asigura trecerea pe deasupra oricăror furtuni. Astfel putem ajunge oriunde, chiar și la surprinzătoare exemplificări ale inefabilului: Totul miroase a leandru uscat/ un înger de după nor ne-a și iertat/ fiindcă eram din stirpea năuciților/ și tăceam cât puteam așteptând învierea/ pe galera cu vâsle ca mierea/ și etravă de scrum// matrozii ca și poeții/ au gânduri unse cu soare/ și în loc de limbă/ nuia de alun (Urkmez lângă Smirna). Familia spiritelor total atașate paradigmei onirice va fluidiza perpetuu orice limită: să fi tras încordați la marginea mării/ de restul vieții ca de-un edec de argint/ eu Virgil magicianul Daniel cel sființit/ și Leonid cu biciclistele sale dinspre Corint/ și unduindu-ne toți după turcoaica Safina/ să fi șfichiuit iar răsăritul și marea/ cu glas de muezini (Urkmez lângă Smirna). Evocarea boemei bucureștene din anii șaptezeci, braț la braț cu omniprezentul Thanatos, deschide și acum răni nevindecate: Deceniul șapte: vânare de vânt vânare de carte/ năucitor de simplu scria/ marele Leonid asemenea vers:/ ce tineri suntem și ce veseli hai/ să ne tăvălim în iarba mătăsoasă/ din univers// urma:/ "eu mă gândesc bineînțeles la moarte"// cu sabia nopții la gât/ hotăra că acel univers/ e par nu impar/ Daniel astăzi înger în tină/ cutreeram librării nu găseam/ Leonid abătut propunea:/ "haideți să bem dacă doriți/ o verde benedictină"// ce căutam: niște "Demoni"/ și întârziau să apară/ dar venea taciturn/ misterios desenatorul divin// la geamuri la colț la Romană/ tăceai cu Pucă Florin/ la suta de rom despre tine și el/ și despre hârtia atât de amară (Vânare de carte). Persistă posibilitatea iluminării în mijlocul genunii. Revine din când în când infinitezimalul pas privilegiat, verbul poetic putând fi izbăvitor. Nu departe de "creierul negru al lui Piranesi", creierul transfigurat de Mircea Brăilița se poate detașa volatil până la stadii ludice, știutoare : jucându-te copile/ rupe tu solz după solz/ armura albă a ființei (Copilăria cinicului).

Octavian Mihalcea