EPICRIZA CULTIVATORULUI DE UMBRE

Luând ca reper titlul unui volum de versuri anterior, ,,Flagel”, ultima carte a lui Octavian Mihalcea, ,,Epicriza” (Editura ,,Semne”, 2011, cu expresive desene de Alex Ivanov), ar părea să cuprindă mai degrabă pasteluri, gen liric întru totul stimabil şi, din ce în ce, mai puţin frecventat. Accidental, ştiutor al unor anumite întâmplări din viaţa cotidiană a autorului, sunt cumva somat de texte să iau act de o experienţă care şi-a depăşit ceea ce s-ar numi, în termeni de specialitate, foile de observaţie şi are o anumită gravitate, ce o extrage dintre crizele de suprafaţă orientând-o către literatură. Din crâmpeie, fragmente, fărâme livrate cu parcimonie, o transă, de multe ori controlată de o omerta a discreţiei, se poate realiza o atmosferă, un topos al suferinţei şi claustrării: Împărţirea/ corpului pe verticală aminteşte că oasele se mai şi rup. Bucuria/ întinderii, gând colorat, va fi închinată unui zeu numărând (Zeu numărând); sau: Părerea de a fi culcat. Patul pătrunde şi modifică structura/ organismelor vii. Inerţia fiarelor. Inima ca deosebire (Interior). Translând dinspre cărţi mai vechi, se aud un rigid ,,Mane. Tekel. Fares.”, cum şi observaţii ale unui Lazăr, înainte de miracol, o asimilare mentală a mediului la corpul fizic. De fapt, patul nu procustizează reacţiile celor ,,condamnaţi” să îi fie prizonieri, există trepte şi gradaţii; Constantin Ţoiu, la rubrica sa ,,Prepeleac”, din ,,România literară’’(nr.12,2004), aprecia faţă de faza ,,terminală” a lui Miron Radu Paraschivescu din 1971: Ideea că între toţi oamenii de pe pământ există alte graniţe decât cele geografice, graniţele culturii şi experienţelor individuale, dobândite; precum şi cele ce îi despart în cele ce priveşte dispariţia fizică, felul în care acceptă ei trecerea dincolo, unde dispar toate frontierele în haosul aparent al universului (…). Aceste hotărnicii îl ţin pe autor departe de naturalismul naraţiunii despre un organism în alarmă şi servituţile biologice ale acestei posturi, aşa cum le narează M. Blecher, deşi se află în Lumea venelor expuse (Unghiul se clatină), unde Boala ascunde unele sentimente (Mai mult decât eşti), iar anumite lucruri îşi arată latura malefică, Obiect vătămător, ceasul, fiindcă Sub grinzi nesfârşite, vei spune că orele / învinse au pierdut averea învierii. Trupuri în robie.(Gândind focul). Un fior bacovian al resorbţiei în elemente/materie, cu o conştiinţă a ,,scenei” acoperită (funcţionăreşte) cu acte se insinuează într-o lacustră birocratizată şi antiseptică. Fluxul hârtiilor negre vesteşte ancorarea trupului în nămol. Rolul vine, revine…(Magia malurilor subterane). Pe riviera lui Lethe, unde Doar nisipul plouat dimineaţa înţelege magia oamenilor vii (Urma se pierde sus), există o tentaţie a dispariţiei, a renunţării, izbăvitoare, în fond: Hai să alegem seducţia! Îndemn aşteptat în stadiul fulgerului/ Mâine urmează altă ordine când poate nu vrei să ieşi din/ adâncuri. Sunt puţine comori.(Comori). Sunt, totuşi, între compensaţii, acelea ale unor informaţii/depozite ezoterice, alfabetele unui alt limbaj: Coborârea în pântecele cuvintelor ce nu s-au mai spus/ demult, ca sângele sfinţit sub ochii toleranţi ai bibliotecilor îngropate. (Urmă şi floare de roşu pe timp de iarnă).În pofida unor vagi precizări, ce indică o epocă apropiată, aerul este, de cele mai multe ori, anistoric, şi tot astfel angoasa: Cu ochii noştri vedem animale din/ timpuri apuse. Pentru că trecutul trăieşte împodobit cu pene şi blănuri. Pericol de moarte. Există familii de spirite/ ce se îneacă în vise, spre a pluti apoi în dimineţi obscure (Pericol de moarte). Arta, poate, este un vechi exorcism, imemorială reţetă a şamanilor/lecuitorilor; prin asociaţie, un titlu al unei antologii din poezia lui Ion Caraion: ,,Antichitatea durerii”. Există date, biologice chiar, în afara timpului, compatibilităţi care fac posibilă sau nu, să zicem, o operaţie de grefă: Vârsta de aur, e o convingere,/ nu priveşte în calendarul risipei. Ţesuturile se recunosc prin/ intuiţii rămase din alţi evi, fără certificate natale. (Pericol în somn). Sub semnul unei vulnerabilităţi (intermitente, poate semipermanente), a proximităţii ultimelor transmisii/emisii ale unui ,,mesaj” încriptat uneori până la rună sau cartuş hieroglific, Octavian Mihalcea foloseşte, cu o bine deprinsă tehnică, aşa-numita ,,stilistică a eschivei”, cea pe care Eugen Negrici o semnala în versurile lui Virgil Mazilescu, cel care se recomanda ,,omul virgil”. Vi(r)gilenţele ţin de un fel de transă voit neglijentă, o obscurizare, un dicteu controlat dar de o mare spontaneitate asociativă, în care prezumatul lector are şi datoria, dacă binevoieşte, să conlucreze, să acopere salturi spectaculoase cu obolul fanteziei sale simpatetice. Ar fi echivalentul unei situaţii severe, în care o tremurare de pleoape, o discretă palpare suplinesc o spovedanie, indicaţii testamentare, comprimate până la orgolioasa, pe cât de modesta năzuinţă argheziană: ,,un nume adunat pe-o carte”. Sunt telegrame din no man's land, dictate în tangajul unei charonice luntre, şi exact într-o Pauză de plâns în teatrul divin (Cala), care se recunosc a fi Fragmente după fragmente, ştiinţa iluziei întru ştiinţa/ plânsului relativ (Încă loviri naturale), cu buna speranţă consolatorie că undeva încă mai/ respiră armura soarelui pur (Armura soarelui), un puseu apollinic ca un salut transmis din metrou. E o atmosferă stranie, spitalicesc-cazonă, amintind de gimnasticile de ,,recuperare” (mai puţin conotaţia politică, cred), din filmul lui Mircea Daneliuc, ,,Glissando”: Vremea, ca şi viaţa, începe mâine, când vom fi mulţi la zidul/ plăsmuirilor antisingurătate. Aşa pătrundem în castelul/voalurilor albe, sincer înconjuraţi de iluzia pisicilor negre,/stăpânitoare. (Ciopliri). În rest, autoscopiile denotă, când şi când, o rimbaldiană înstrăinare/dedublare, un transfer în altcineva/celălalt: Se întâmplă iubire de azi spre ieri. Al cui e străinul/ ce coboară? (Ajna). Confuzie, alteritate minată de o obosită autoironie: bună anatemă, cineva care/ mă iubeşte pentru ceea ce nu sunt…(Sămânţa). Scrisul devine şi o dexteritate/probă în obscuritate: Află-ţi sufletul şi/ scrie pe întuneric. Ajută! (Scrisul pe întuneric). După ce, şi el, rupe gâtul elocvenţei, chiar când uzează de nişte sentenţiozităţi à rebours, Octavian Mihalcea comunică, în treacăt, câteva ,,didahii” mundane, parcă posac matheine: Îţi spun că noroiul atrage banii, iubirea şi moartea (Iris); cum şi: Fără plăcere, toţi caută/ aur pe tărâmul broaştelor. Bărbaţii au carnea translucidă./Femeile – mai multe porţi cu jar, iarna. S-a oprit ploaia. Ca ideea uitată, în faţă apare virtutea cariatidelor.(Virtutea cariatidelor). În alcătuirea de herb, poetul are (şi) fugare gusturi stendhaliene, pe care le divulgă sub rezerva că ,,nu a fost să fie”, promiţându-şi nişte reestimări ale câmpului de luptă şi, în cele din urmă, armistiţiul pe durată nedeterminată: Roşul poartă o mare vină. Încleştată în surâsul formei,/orice întâmplare este veşnică rutină (…) Visez să mă vindec, să/ disec minunea, ca în legenda cultivatorului de umbre. (Numai ce străluceşte). Dacă ,,orice carte este o boală învinsă”, prin ,,Epicriza”, Octavian Mihalcea şi-a negociat, cu notabil profit la bursa evanescenţelor (va mai fi fiind, acum, de închipuit, la fel de uşor ca pe vremea când un  poet se aventura să exploateze o plantaţie de cuie?), recolta de umbre din productiva zonă subliminală. Un paşaport elegant, cu vize negre-roşii la vedere.

EMIL NICULESCU