SUB AURA INTROSPECŢIEI

Câteodată, din atenta abordare a unui volum de versuri se poate distinge pregnant ideea despărţirii de materie, ca o irepresibilă dorinţă intervenită la crepusculul zilei. Cartea lui Gabriel Chifu, Însemnări din ţinutul misterios (Cartea Românească, Bucureşti, 2011) stă parcă mereu sub semnul esenţelor supramundane, numai acestea fiind abilitate să remedieze starea sublunară, profund alterată. E reliefată constanta luptei care marchează trecerea inexorabilă a timpului. Intervine problematica diversităţii în unitate: Suntem mai mulţi în acest trup./ Toţi răspundem la acelaşi nume, toţi ne înfăţişăm/ sub acelaşi chip,/ dar suntem diferiţi. (Suntem mai mulţi). Pe teritoriul evanescent al Poeziei au loc infinite tribulaţii, parcă fără început şi fără sfârşit. De prea multe ori, visceralitatea pare o formă fără fond, supusă gratuităţii. Ruptură la nivel ontologic, imaginea frumuseţii revine şi creează o estetizantă atmosferă atotstăpânitoare: Tu câştigai orice război fără să tragi/ niciun foc de armă./ Cu simpla ta prezenţă./ Erai frumoasă, misterioasă./ Trupul tău emana melodii ca marea,/ bănuiesc că aveai ascunse sub piele clavire./ Erai provocatoare, răscolitoare,/ cum este în oraşul de provincie/ mirosul revărsat din teii în floare./ Erai senzuală, neruşinată, lascivă şi fină/ ca petala albă de magnolie târzie. (Tu câştigai orice război). Alteori au loc recluziuni în zonele amniotice ale spiritului, dorinţă absolută pe care o poate avea cel ce are acces la lumi subtile. Cave. Age . Tace., mereu actualul dicton matein, are valoarea pietrei angulare ce orientează existenţa multiformă a estetului. Irizările art nouveau caracteristice tabloului intimităţii au nevoie de o amplă protecţie împotriva ultragierilor flagelantei mundaneităţi. Fugit irreparabile tempus e marca dureroasei urme lăsată unui suflet odată detaşat şi încrezător. Variate încercări brăzdează drumul spre Centru. Evaziunea, atât de frecvent invocată, poartă o nedisimulată alură thanatică ce trece şi revine constant. În sensul dematerializării, e vizată ieşirea din apăsătorul ambient propriu heideggerianului Sein-zum –Tode. Moartea se manifestă antum, metamorfozând existenţa de mult prea multe ori încercată: După fiecare moarte trăită/ viaţa continuă./ Singura ta viaţă,/din ce în ce mai subţire,/ decolorată, străvezie,/ ca o cămaşă de pânză/ pe care ai spălat-o / de sute şi sute de ori. (Liniuţele în caiet). Realitatea unui asumat à rebours fiinţial face parte din această aventură lirică propusă de Gabriel Chifu, cu fundament complex, accentuat autoscopic. Stările expresioniste marchează trecerea anilor peste un interior odată foarte voluntar. Eul poetic se poate scinda pentru a cuprinde şi alte aspecte ale plurivalenţei lumii. Iată o specială pistă a redempţiunii. Aici, trupul nu mai contează, trupul nostru cotidian intens supliciat. Însemnări(le) din ţinutul misterios subliniază stări intense, contingente, de multe ori traumatizante, revalorizându-le inedit. Aşa se deschid ample episoade onirice, întru evadare: Când orice speranţă-a pierit,/ brusc, fără nicio logică,/ zidurile se topesc, dispar./ Patului meu metalic îi dau muguri,/ crenguţe verzi şi mirositoare,/ pare un cais într-o livadă./ apoi îi dau aripi, începe să zboare,/ apoi curge ca o apă şi eu curg cu el/ printr-o lume astrală, foarte vie,/ cerurile se deschid,/ în jur, aproape, vijelioase raze se nasc/ şi se ciocnesc cu ţipăt,/ iar eu curg printre ele cu patul meu metalic înaripat,/ curg ca o apă, un pârâiaş sunt/ ce şi-a găsit şi calea şi puterea,/iar acum, acasă, înspre izvor, se-ntoarce. (Pat metalic cu aripi). Ne învăluie aerul tare al redimensionărilor, tot mai aproape de fundament, de vocea cunoscută a inimii. E privilegiat interiorul. Scindarea, intervenită pe parcurs, arată nivelul problematic al aventurii existenţei, de multe ori periculoasă. Ca un loc paradigmatic, Craiova ia în poezia lui Gabriel Chifu dimensiuni unice: Să nu-i dispreţuim pe cei umili, pe cei învinşi,/ furtuna pornită din sufletele lor/ poate schimba configuraţia pământului - / îmi zic în vreme ce îngrijesc trandafirii/ în curtea casei de la Craiova.// Tai cu foarfeca rămurelele ofilite,/ gândurile curg limpede ca o apă de munte,/ stau aici îngropat în linişte./ N-aş mai pleca, n-aş mai pleca. (Îngrijesc trandafiri în curtea de la Craiova). Trecutele devoţiuni nu vor mai putea fi niciodată repetate. În linişte şi singurătate sunt aşteptate scânteile soteriologice. Psihedelicul are conotaţie acvatică, invadatoare, tonul sepulcral nefiind departe. Treptat, ritmul poemelor se situează sub influenţa apocalipticului. Sfârşit de etapă parcă visat, parcă trăit odată. Discursul interiorizat aduce nostalgii fluide, acute faţete ale recluziunii. Iubirea îşi va păstra mereu funcţia salvatoare: Atunci m-am apropiat,/ am vrut să-ţi mărturisesc/ cum te zăreşte privirea mea,/ cât de bine te vede ea -/ trandafir roşu, parfumat,/ ivit pe un câmp imaculat, de zăpadă.// Dar nu mi-am găsit cuvintele,/ mi le-am pierdut de emoţie şi adorare,/ te-am luat de mână/ şi te-am îmbrăţişat – atât./ Şi brusc/ gândurile mele au curs în gândurile tale,/ sângele meu s-a rătăcit în sângele tău,/ iar inima mea a prins rădăcini în inima ta. (Ce s-a întâmplat cu noi doi). Constantele regenerări aduc lumina în prim-plan, alături de surprizele nemărginite ale extinderii conştiinţei, totuşi marcată de inadecvarea iconoclastă a mundaneităţii: Dar în oraşul acesta nu poate fi decât aşa: aici/ creierul meu este neîncetat sub asediu,/ împresurat, cu faţa la zid./ El se simte ca o mică biserică în care cineva/ dă buzna urlând şi sparge/ toate icoanele. (Întâmplare cu oraşul în care locuiesc. Curăţarea prin apă). Traseele schiţate oniric încearcă depăşirea unui stadiu cotidian aparent insurmontabil. Fiorul neschimbător al iubirii traversează discret versurile lui Gabriel Chifu, prezenţă diafană cu virtuţi tămăduitoare: Ce anatomie s-a făurit cu noi doi!/ Ca-n Parisul medieval,/ între mine şi tine/ nevăzute canale subterane s-au format/ şi ne leagă./ Prin ele sentimentele şi sângele meu/ se varsă în tine./ Şi ale tale, în mine./ Prin ele, inima mea în trăsură de aur/ vine şi se uneşte cu inima ta./ Fără celălalt, niciunul dintre noi nu este el, nu are/ rost: alcătuire curioasă, fiinţă nouă,/ ne trebuie un nume. (Fiinţă nouă). Chagallian, intervin ipostazieri metamorfice: O dată am rămas mai mult timp/ acolo, sus, nemişcat:/ priveam spre oraş cu ochii/ cu care trebuie să privească o stea,/ trupul meu pâlpâia ca un felinar aprins,/ iar inima începuse parcă să se pietrifice,/ bătea din ce în ce mai rar. (Amintiri despre zbor). Dar până la inavuabilul contondentei realităţi drumul e foarte scurt, angoasant de scurt. De aici farmecul evadărilor, imaginare sau nu. Timpul se pierde şi se regăseşte într-un deosebit ritm halucinatoriu, accelerat odată cu înaintarea spre crepuscul. Aşa se profilează vidul, abolind individualitatea şi privilegiind abisul. Ieşirea din acest perimetru traumatizant poate fi egală cu specialul eclectism al tuşelor himerice: O, mă-mbăt de această viziune./ (Nicio beţie nu e mai mare decât/ să te-mbeţi cu vedenii!)/ Şi beat fiind/ de vederea mea mă las pătruns până la capăt/ mă transcriu minuţios, cu pasiune, neobosit. (Mă-mbăt de această viziune). Sub aura visului, Gabriel Chifu (re)vizitează delicatele regiuni ale intimităţii. Misterul urmează linia paşilor prin labirint. E vorba de o sublimare a incandescenţei. Fecundă întoarcere spre imperiul inimii.

Octavian Mihalcea