RĂNI ȘI BIJUTERII

Volumul Poezii arse de vii (Societatea Scriitorilor Militari, București, 2009) are valoarea unui credo închinat acestei speciale forme a mistuirii lirice, Mircea Brăilița pășind pe deschise căi spre o diafană extincție însoțită fluid cu ample "pustiuri de fulgi". Printre "fermecătoarele ceasuri ale lumii" trec pași aspri și uneori nemiloși ce invocă frust prezentele amprente ale năruirii. Prin trăirea existenței în clipă, ipostazierile exemplare sunt fixate în oglinda maximală a celor ce nu vor pieri: "atunci/ cu sângele nostru s-ar putea umple/ lacurile purpurii/ sufocate de întunecații nuferi/ din creierii noștri s-ar cerne făina/ bună de scos pe tarabe/ în piețele din cer/ și tu Majestate n-ai să mai suferi/ în regatul tău scăpărat de mister". Iată acum o mărturisire din crepusculul zdrențelor sfielii: "Spaima de mine însumi/ m-a făcut cândva fericit". Fără anumite atingeri edulcorante, atât de pământene, ființarea în zona esențelor ar deveni un chin netransfigurat. Saturnian, tăcerile sclipesc pe fondul unei lumi cunoscute, abordată de Mircea Brăilița întru lirism și neanunțate alunecări spre "superbe gânduri dorifore". Persistă imaginea sepia orientând fluxul ființării către sincere coborâri în regiuni de odinioară "unde nu mai ești înger/ unde nu mai ești om/ unde nu mai ești fiară/ decât atunci când ne spală pe toți/ lânceda ploaie de vară". Și peste toate, "setea", ondulată apariție împrejurul luminii. Antagonismele se topesc, temporar, într-o pătrunzătoare ceață guvernată  de suflete cabaline. E reliefat un status ontologic capricornian cu neschimbătoare melancolii pe fundaluri vântoase, consacrate înaltelor idealuri. Aproape nesfârșitele "maluri negre" fixează "momeala lumii noastre" , uneori mult prea "năucitoare". Muzici (o)culte îndreaptă pașii timizi pe incendiate căi pasionale: "Atinge o clapă/ clapă uitată// aprinde mormanul/ de sunete stinse// ce absurd se împleticeau/ vrând să tropăie pașii noștri/ pe uliți de vată// cum să n-auzi/ monedele reci ale lumii/ rostogolindu-se pe pardoseli pe dale// cum să nu vezi/ cum arde prea verde marginea mării// iubita e încă în brațele tale". Poetul reaprinde suave atingeri art nouveau, "albul cireș, vasalul vișin, tufa de mure și munții de petale", împodobind "ușoarele săbii spălate în sânge". Inimile vor fi mereu supuse periculoaselor suplicieri, vriei stărilor inferioare. Persistă adâncirea nostalgică în atmosfera unei inubliabile Lyrica Magna, propice salturilor în direcția unui imaginar expansionist: "apoi a leșinat un soare/ apoi s-a sinucis alt soare/ și singuri în zori/ ne-am rătăcit în propria bunăcuviință// fulgerătoare manguste/ întoarse din infinit/ descoperiseră cobrele mici din falnica noastră ființă". Mircea Brăilița invocă o dezirabilă nestăpânire înspre aflarea  libertății, eternă primăvară a sufletului. Pănă atunci, această concluzie tușantă, rod  al flagelantelor interiorizări: "sunt lopata soarelui sălbăticit". Ca pe o scenă interioară,  ritual sihastru, se petrec gesturi aparent uzuale încărcate aici cu tainice sensuri: "Citește la lumina/ lămpii sărăntocilor și scrie/ reblestemate povești întunecate/ pe ultima ta mare coală de hârtie". Fără încetare, poetul vorbește despre starea de grație, "viața voastră brodată cu fir de aur", totuși atât de relativă într-un joc în care "se prăbușesc din când în când/ sunete sfinte". Peisajele interioare, dincolo de uzual, accentuează nivelul oniric al acestor versuri. Pe parcursul unui profund aparte Epilog al cărții, magistrul Șerban Foarță evidențiază indimenticabil: "Poeziile "arse de vii", ale lui Mircea Brăilița, fără să aibă, totdeauna, gustul cenușii, înecăcios, sunt, îndeobște, elegiac-amare (cum, de altfel, o voi mai fi spus), grave, nostalgice, dolente și, eventual, ultimative asemenea unui adio." Câteodată, amintirile se îndepărtează, baudelairian, anywhere out of this world, către eterul exoticelor fundamente: "Trestii trase în smoală și arse cărămizi/ perdele de plumb othetis și atleh uriaș/ copaci necunoscuți înmiresmând terase/ cu florile lor trimilenare". Sentențios-apodictic, "Stă scris/să ni se ia în fiecare clipă/ cârja de aur". Mereu impresionează copleșitoarea situare în inima săgetată a condiției umane. Consecința, cvasi-sepulcrală, cheamă tăios exilul: "tu nu mai ai surâsuri reci/ înaintezi prin simplă tremurare". Rana cuțitului se perpetuează, estetică nocturnă a căii pe care Mircea Brăilița o împarte, misterios, cu noi: "Aflat pe drum știți care drum". "Mâinile morții și ale vieții" ating otrăvuri magnifice, sclipitoare. Timpul fuge, ireparabilă și totuși silențioasă povară , atunci când rememorăm de mult trecutele limpezimi: "Mai încet tot mai încet/ cu limbile ceasului// mai ușor tot mai ușor/ cu scufundarea în puf/ a piciorului pasului// și ce te faci mareșale/ decorațiile toate/ s-au topit și curg// străinele fete cu sânii lor mici/ și buzele pale/ ca hienele universale/ ne pândesc acum/ în amurg". "Tulburătorul oraș Severin", alături de totemicul pod al lui Apolodor din Damasc, formează baza inexpugnabilă a acestor oase de sepie montaliene, convertite psihopomp de Mircea Brăilița în posibile fericiri inflamante.

Octavian Mihalcea