ALUNECĂRI SATURNIENE

Artistul caută neîncetat idealul, desigur înconjurat cu multiple obstacole, într-un stadiu existențial din ce în ce mai precar. Propunând volumul  În moalele cerului (Brumar, Timișoara, 2012), Anca Mizumschi ne face părtașii unui univers în care transfigurările au roluri bine stabilite, astfel fiind marcate acele momente de maximă importanță. Elocventa diversitate parcurge distanța dintre singurătatea fetală și anul morții. Disoluția materiei rediscută ordinea existenței și aduce în prim-plan consistente structuri hibernale, fior saturnian tăios, implacabil: A venit lumina și ne-a luat casa./ A venit într-o noapte când nimeni nu mai credea. S-a auzit/ întâi un vuiet surd, apoi tata a zis e prea multă liniște, să fugim/ și în timp ce fugeam cu lumea în spate, cerul se îngusta cu încă un cerc/ până când am devenit un singur punct și oasele noastre/ casante și mate ne-au părăsit și au mai plutit unn timp/ în întunericul înghețat dintre stele. (Lumină și frig). Compozițiile Ancăi Mizumschi , cu incontestabile valențe plastice, pot consona cu tonurile aproape muzicale aparținând lui Pieter Bruegel Cel Bătrân, cel ce a eternizat estetic cerul de un gri plumburiu, tonurile întunecate, arborii desfrunziți în contra luminii și personajele dramatice, atât de speciale. Abordările familiale se petrec pe fundal dramatic, acolo unde estetizările posedă o nelipsită  aură expresionistă. Mișcarea e îngreunată de presiunea considerabilă a locuirii în golul ușilor interioare (Deszăpezirea), gest cu ample conotații angoasante. Sentimentul unui iminent "fin du monde" presează și alugă orice pozitivitate a orizontului de așteptare. Sublimare în vederea speranței soteriologice, ieșirea din cercul aneantizant naște stări de neuitat: Umblam goală râzând și sunam/ din bănuții aruncați în cutiile de conserve goale/ din fața bisericilor unde oamenii se aplecau în genunchi/ ca să aibă cu ce să își cumpere pâine sau carne. Să plecăm de aici ai spus/ și ne-am strecurat pe sub gardul cimitirului, corpurile noastre au inundat străzile/ ca afluenții dunării la vărsare, și oricine putea să ia o cană cu apă, să o ducă acasă,/ să o înmulțească, să facă un fluviu la loc,/ să trăiască din noi de pomană. (Un fluviu la loc).  Fine rostogoliri acvatice marchează stadiul poemelor de dragoste. Amintind de unele motive uzitate de Virgil Mazilescu în poezia cineva pe lume are nevoie de mine ( fiecare să-și ascundă îngerul în buzunar/ ca la bâlci/ ca la/ cinematograful mut/ poate zborul va țâșni printre zdrențe și urechi/ ei ce să-i faci vom fi un biet simbol/ și unghiul din toate imposibil), Anca Mizumschi vizualizează cerul împreună cu dezirabilele dorințe ascendente: Cel mai bine e  să îți asculți mama/ să stai așezat la masă cu împăratul ceresc/ cu cerul direct peste tine ca un giulgiu pentru genunchi/ și să te veselești, să te încânte ideea că nu o să-ți fie foame/ și sete și frig și de abia atunci mama ta o să vină spre tine ținând în mâini o tavă cu pahare de sticlă/ colorată pline cu tot felul de cuvinte ca la bâlci, ca la un cinematograf mut/ pe care poți să desenezi pe pereți cu carioca și să spună bea de aici, bea din laptele ăsta/ până te îmbeți, până poftești la alceva decât să te naști/ din corpul meu încă o dată și încă o dată. Când ai să înveți și tu/ să stai acolo sus liniștită cu cerul așezat direct peste tine/ca un giulgiu pentru genunchi? (Cântecul unei fete cuminți). Ceea ce ne place să numim "realitate" poate avea o aparte consistență multiformă. Iată una dintre accepțiunile acesteia, în viziunea Ancăi Mizumschi: Poate, ultima dată îmi iese. Realitatea arată ca un perete construit/ din carne/ și vin. (Carne și vin). La anumite ore privilegiate, aproape orice elevare este posibilă, chiar și în prezența unor îngeri bizari, fără față, cu aripile prinse în bolduri de cer/ în insectar (Spânzurătoarea greșită). Fluide teritorii onirice populează acest imaginar poetic: Dacă îți lipești urechea de caloriferul din camera mea noaptea/ se aude marea. Picioarele patului se acoperă cu o crustă fină de sare/ și poți pluti în timp ce dormi. (Înecata). Pentru că din vertij se naște lumina, dereglările, sistematice sau nu, rimbaldiene sau nu, pot  suna și-n rai ca o chemare (Balansoarul lui dumnezeu), pentru esențiale modificări ale interiorității. Deasupra tuturor, cerul cu moalele sale, ceea ce poate duce cu gândul la un tutelar punct "Sahasrara" abordat în cheie lirică. Nelipsitele răni sunt etalate cu dezinvoltură  prin  bazarul lumii, câteodată încărcate metafizic: Singurul lucru pe care îl aveam erau rănile./ Stăteau agățate de noi ca niște globuri de Crăciun strălucitoare/ pe dinafară și de câte ori răsărea soarele le puneam în lumină/ să le vadă și ceilalți. Fiecare casă avea rana ei principală/ și o mulțime de răni mai mici, pe care urcai ca pe niște scărițe/ atunci când voiai să ajungi la alte generații. (Comerțul cu răni). Clarobscuritatea estetică comportă valențe metempsihotice  recognoscibile printre toate primejdiile înconjurătoare. Interioare problematizări caracterizează viețuirea în universul liric propus de Anca Mizumschi, câteodată influențat de o specială "omerta" ce ia treptat valori adictive: Sunt prinsă în poem,/ din când în când,/ în nopțile cu lună,/ pe craniul meu ars curge/ ceară (Prizonierat). Imaginile se succed într-un carusel cromatic unde trecerile succesive presupun nebănuite surprize, respirații la lumina lumânărilor. Omniprezente peisaje marine asigură irealul ambianței în care miresele aveau rochii de culoare muștar, fără pată/ din când în când fluturi uriași li se așezau pe umeri/ și le conduceau la altar ca o busolă/ care nu arăta același lucru,/ câteodată nu arăta mai nimic/ și atunci ele înaintau/ complet oarbe/ duse-n lesă/ de o armată de fluturi (Natură moartă). Marianei Marin îi este închinat un poem care evidențiază tușant rațiunea speranței într-un prezent fără milă: Trăiesc ca minorele violate pe stradă/ și fotografiate cu încetinitorul/ pe care cenzura te lasă să le dai în ziare/ dacă le pui o panglică neagră pe ochi (De-a baba oarba). Trebuie să pătrundem legile ieșirii din pământ pentru a cuceri promisiunile celeste. Misteriile abordate țin de problematica luminii, chiar a iluminării. Prețul poeziei e greu estimabil, situat în acea zonă intens visceralizată dintre viață și moarte. Ca o posibilă concluzie, mereu de dorit, se impune sfărșitul războiului și așteptarea/ paradei militare (Sfârșitul războiului).  Dar până atunci persistă ultragierea, consubstanțială condiției de trăitor într-o lume a dualității. Problematica "umbrei" apasă poveștile de iubire, toate predispuse alunecării. Din evidențele carnale derivă neliniști îmbrăcate în ceară (Maternitate), însoțitoare constante și, paradoxal, greu identificabile. Totuși, căi bine fundamentate vizează deschiderea. Poeta imaginează un stadiu al cunoașterii bazat pe continua regenerare temporală, spre a câștiga serenitatea: ca amintirea unui toc/ din acela din care cerneala curgea limpede, liniștitoare și hârtia/ semăna cu pielea mea de copil și cerneala avea altă culoare/ și mama și tata tineri râdeau/ strigând după mine, nu mai sta atât/ timp suspendată în lumină ca într-un scrânciob/ agățat de cer că o să te doară brațul/ și nu o să înțelegi niciodată/ că cerneala are altă culoare/ și că liniștea e altceva (Liniștea e altceva). Treptat, culorile invadează spațiul vital, proiectând tabloul finalului pe lângă simboluri diafane. Fericirea e de multe ori asociată trecutului, dimineață fără sfârșit, protectoare: Pe vremea când trăia bunica mea toți eram fericiți și de câte ori/ ne uitam la hârtia de pe peretele din bucătărie era tipărit cu roșu calendar ortodox/ nu vedeam decât un șir de aureole strălucitoare,/ o listă de sfinți așteptând-o în ordine/ pe bunica mea. (Calendar ortodox) .

Octavian Mihalcea