TRISMEGISTRĂRI DIN MILENIUL TREI

După „Epicriza“, volum de versuri apărut anul precedent, Octavian Mihalcea revine cu un alt set de „foi de observaţie“, grupate sub titlul „Poezii“( Fundaţia Culturală Antares, 2012), parcă mult mai eliptice, mai puţin „caligrafice“, mai abstrase decodărilor obişnuite, lecturii leneşe/lejere.
Textele stau sub protecţia vigilentă a unei procesări tainice şi temeinice, nocturne, în vecinătatea athanorului, unde are speranţa nestrămutată a fi obţinut, ca şi confratele său, Magistrul „din mahalaua celestă Ţicău“ – Am aurum non vulgi, leones – poezia; către acolo par să conducă notaţii abreviate precum: Încă arde steaua princiară/ când urmărim drumul fierului/ încercare a nisipurilor arse („Transe de noapte“); e o lucrare din nopţile lui Hermes, al cărei „jurnal“ noctambulic îl ţine: ai păşit/ ai fost trimis/ pe uşa deformată din faţa triunghiului// aproape tremurând  („Deschis“). fiindcă expunerea în profan incumbă primejdia căderii din „aera nova“:
„faima cotidiană  asaltează aerul// ţintă peste noi păcate“(„De trei ori în inimă“). Sunt, îndeobşte, flash-uri stranii şi insolite comunicând inchietudini: poveste văratică/ într-o oglindă de sânge („În oglindă“), un minut celebru incendiat („Limpede“), uşi bântuite în miezul fotografiei („Numărătoare ruptă“), divulgate cumva împotriva voinţei celui care le-a surprins, depozitarul, custodele unor reţete aflate sub incidenţa magiei, care ştie că opera la negru calcă/ pe semne crăpate („Opera la negru“), clădită pe mereu cenuşa vorbelor frumoase („Parolă“). Repudierea vechilor „arte poetice“ derivă polemic din conştiinţa unei solitudini orgolios asumate, communicată pithiatic, ca un semn de benevolenţă cenzurată: deschidere simplă – ruinele zilei se împart/ istorii trecute pentru ştiuta sinceritate a poeziei// sânge învelit cu prilejul întrecerii/ tărâmului limpede postum („Sinceritatea în poezie“). Umbra Creatorului, ce se revarsă asupra operei lumeşti a lucrătorului Său, este aceea punitivă emanată de paginile Vechiului Testament, chiar atunci când s-ar vorbi de (o fanată) iubire: acelaşi cântec de seară/ poartă forţa dansurilor pierdute// unul pe altul ne alungăm/ din preajma destinului// iertarea nu e bună pentru ce va fi // acest poem s-a născut să uite binele („Dans“); sau: cercetează groapa fără fund// ar putea fi o cununie tăiată/ de îngeri captivi („Suma ochilor doriţi“).
Arta îşi are stigmatele şi obedienţele/ascultările (în sens monahal) sale, iar cel bântuit de acest har şi pedeapsă le ştie dar se resemnază/izolează spre a nu fi supus unui şi mai grav afront, compasiunea: cu dantelă neagră pe umerii goi/ fiecare muză poartă alături/ blestemele cele mai lungi („Dantelă neagră“); în consecuţie, curajul nu e decât un regret/ rupt din sufletul echilibrului („Curaj“). Cavalerul acestei istorii repetitive la orice întrupare, ca un palimpsest (am găsit pe viaţă unul dintre nuduri/ nu ştiu dacă cel mai bun posibil/ (…) vitraliile vor privi înapoia trupului gol/ ce se pierde sub tuşele groase - „Sub tuşele groase“) este hărăzit a hălădui prin locuri maştere, asemenea legendarului Sfânt Gheorghe, într-un peisaj de roci aride, parcă irlandez, „la răscruce de vânturi“: pe drum sunt bestii şi basme/ mâine vor curge râuri triste/ prin venele pietrelor// legile se scund fără limite/ şi urmează inimi alungate/ în cinstea vântului („Bestii şi basme“).
Se sugerează un anonimat al acestui tip de martiraj literar, al combustiilor fără încetare şi saţiu: aşa cum trece istoria/ / fumul nu aduce liniştea/ varului stins eliberat/ în piatră („Muza de piatră“); nostalgia faptei, alta decât aceea a vânării de vânt, îşi flutură, când şi când banierele: citeşte-mi linia sângelui/ ar trebui să fiu aici/ când nu sunt/ decât un cuţit pierdut („Fără a fi“), chiar când toate par a fi fost deja hotărâte, legalizate, parafate ( timbru pe timbru lipit - „Din dreapta“).
Arar nostalgia unei partenza, nici aceasta promiţătoare de zodii mai faste (marea mult aşteptată/ fără ţărmuri/ a venit târziu// singurătatea retezând capete - „Salvamar“), spre zone australe cu lună incertă sau viitor întrebător, sau boreale (din centrul iernii tremură paşi sinceri pe gheaţă - „Vulpi pe gheaţă“), mântuitoare prin hipotermie şi nădăjduitoare graţie unor tehnici criogenetice: în adorarea limpezimii/ printre cumplitele geruri fine/ care uneori pot să învie/ cele mai frumoase naufragii („Cele mi frumoase naufragii“).
În pofida avariţiei cu care se confesează, uneori emite „semnale“, cu o topică specială şi vagi rezonanţe din telegrame caragialiene, anunţând remanenţa absurdului în mundan ca pe un ingredient aferent, greu imprescriptibil: Urmuz în lume încă („Nuanţe păzite“).
În schivnicia voită a atelierului/laboratorului/claustrului alchimic, suspect de auster faţă de fastuoasele „hale“ ale oniricului Leonid Dimov (interesat mai puţin de perfecţiunea „capului de operă“ decât de proteicele aventuri ale compostului, unde mijloacele preţuiesc mai abitir ca scopul, care,  ca urmare a halucinantului sentiment de meraviglio, poate fi scăpat, fără mari pierderi, din vedere, el nefiind decât un cap-compas, un azimut ce nu ambiţionează a deveni o terra ferma), Octavian Mihalcea îşi ascetizează, cred, în exces expresia, cu metodă, în ideea că, dacă, apud Şerban Foarţă, poezia este penttru copii şi iniţiaţi, poate renunţa la toate ludicităţile „compromiţătoare“ în favoarea unei rigori acerbe, alpine, orgolioasă până la refuzul prezenţei oricăror şerpaşi.
Poeţii, adică mulţi dintre aceştia (care, oricum, statistic, sunt inflaţionişti), privind pe această ambrazură, rămân prizonierii unui teatru vetust, consideraţi şi evaluîndu-se drept dramatis personae, gesticulanţii vânzând aceeaşi marfă (alungaţi din cetate dar , încă, nu şi din templu, din raţiuni care ne scapă) nevoiaşilor incapabili de abstract; faţă de ei, Octavian Mihalcea pare a lua o ambiguă , oricum rezervată, atitudine; conciliantă, totuşi, cu neşansa lor de a obţine „produsul finit“ şi infinisabil: paşi albi pe fostul drum al teatrului/ ca versul neterminat de poeţii himerici („Drumul teatrului“). Final cu inefabilă cortină. De unde, admiţând că ar primi, după expresia blândului, ocupat până peste cap cu insignifiantele, Petre Stoica, fermier de „iepuri şi anotimpuri“,„un potop de simpatii“, autorul ar părăsi clădirea pe scara de serviciu. Volumul atinge un metastadiu , interesant din punct de vedere experimentului, dar poate prea radicalizat încât să permită o continuare în aceeaşi octavă. De imaginat, să zicem, o scriere cuneiformă unde, împotriva inutilei calofilii, caielelor li s-a tăiat „floarea“. Când  îşi îngăduie relaxări, în funcţie de  timp şi expresii solitare („Crochiu“), edictele lui Octavian Mihalcea au nu numai solemnitate ci şi vibraţie: către toate porţile sacre ce au curs în beznă/ către toate corăbiile scufundate în zorii nunţilor de fier/ către toate focurile trudind pe maluri mişcătoare// acest oracol al oglinzilor înveninate cu aur/ această dezvelire îngropată în ploaie// pe malul ud se fabrică vise („Visele se fabrică“). Amintitoare ale unei notaţii a lui Matei Călinescu, din  „Viaţa şi opiniile lui Zaharias Lichter“: Cuvântul se bea în tăcere/ în ploaie/ în Dumnezeu. Prin  „venele plutitoare“ ale autorului circulă informaţia că undeva se învaţă prăbuşirea la fix; este ceea ce  aici, îl face recognoscibil: o exactitate ambiguă, saturniană.

Emil Niculescu