MAGIA GESTULUI COTIDIAN

Volumul lui Liviu Ioan Stoiciu, Substanţe interzise (Tracus Arte, Bucureşti, 2012), evidenţiază o stare de Weltschmerz  aproape completudinară, eul auctorial fiind profund acaparat. Istoria personală se recunoaşte în diversitatea celor ce au precedat această perioadă de criză atât de acută. E subliniată inadecvarea, chiar ruptura la nivel ontologic. Parcă evanescentul ambient din La ţigănci, desigur transplantat în postmodernitate, se revarsă asupra unei contingenţe angoasante: În jur, basmale turceşti, legate la/ colţuri, lumânări aprinse, un lacăt/ deşurubat, fese dezgolite, pulbere, întunecime. Ce caut eu/ la tine? Ai plătit să-ţi dezleg de iubire,/ că nu mai vrei să auzi de...unde e, caută printre hârtii/ scrise, parcă ar fi pomelnice, păi şi noi facem/ ce face popă...cum o cheamă? Astea sunt pentru morţi, astea/ sunt pentru vii..."Iubirea are un caracter/ ondulatoriu". Da? Eşti o ţigancă inteligentă. Ţi-am citit/ gândurile,  conaşule. Pentru Liviu Ioan Stoiciu, funcţia soteriologică a iubirii are durată limitată, încadrându-se apoi liniei descendente atât de bine ştiute.  Cu extremă acuitate sunt redate felii din micul circ cotidian, foarte sugestive prin forţa de impact a gestului banal, netransfigurat, frust. Abordarea uneori ludică mai condimentează acest discurs provenit din adânci suplicieri ce se regăsesc acum într-un constant sentiment insuportabil. Abisul se află aproape, tot mai aproape. Doar formulări de genul: "Îţi aminteşti de orgiile/ din timpul epidemiilor de ciumă" destind tuşanta atmosferă caracteristică elanului marilor plecări. Nostalgia Adjudului  fundamentează o amplă abordare cu tentă expresionistă, corpul fizic al poetului participând la aceste reintegrări fondatoare: Plâng în somn, noaptea – degeaba aprind, trezit/ brusc, lampa cu apărătoare contra vântului şi/ ies în fugă în ogradă, ţipând/ ascuţit, fără să ştiu de ce, de câteva/  ori, de câte ori vin acasă, la/ părinţi, în vizită: taman când câmpia Adjudului se/ acoperă de războinici care scot/ răcnete mai înspăimântătoare decât ale mele, că ei de când/ fug, fug într-una – de ce mă plâng? "Fug// să se închidă unul pe altul/ în plămâni". Straniul gând al extincţiei vine pe fondul pătrunzătoarelor ritmuri autumnale ce alungă idealuri odată vii şi dictează mersul oscilant pe marginea atotcuprinzătoarei prăpastii: Linguşeală a ploii/ însângerate şi laşitate a noastră:/ în faţa miracolelor Revoluţiei – a ierarhiei/ energiilor de vibraţie/ joasă, la nivelul unei fericiri fără margini,// aceasta e ideea. Liviu Ioan Stoiciu nu poate să-şi ascundă dezamăgirea, cu foarte multe şi autentice păreri de rău introspectând zone contondente, supuse dereglărilor. În hipertrofiatele oglinzi proprii boemei se produc mereu vii rememorări, până la ultima certitudine, finalul. Autenticitatea maximală e întreruptă de irumperi exotice : "Era ceva grav,/ voalat, şovăitor// în inimă – am mers de-a lungul a nenumărate/ albii, atârnat la braţ, credincios,/ cu negrese cu turbane, care deveneau vizibile/ prin scăderea nivelului de vibraţii, vindeau/ hamacuri vopsite în culori/ strălucitoare şi n-am putut să mă mai opresc din mers"... Un fior energetic mereu revitalizant circulă printre textele din Substanţe interzise, parcă pentru a întâmpina adecvat celebrul dicton nietzschean: Ceea ce nu mă omoară mă face mai puternic. Însă angoasele persistă într-o lume ce provoacă traumatizanta abandonare a oricărui elan ascensional. Doar adorarea femeii mai animă peisajele înstrăinării: Tu, intrată până la gât în apa/ izvorului de lumină sfinţită de Arhanghelul Mihail, să/ te tămăduieşti, tremuri, Tânjeşti. Pe fondul complex al realităţii îmbinate cu eresul, vieţuirea stă sub influenţa glisărilor obsesive într-o centrifugă robită paradoxului. Himerice plăsmuiri care ţin de fecundul spaţiu rural vin să completeze evazionismul acestor texte: Vasile se opreşte mereu la birt, unde vine cu/ porcul. Porcul şi Vasile beau/ împreună câte o sticlă de bere ieftină. A dracului/ chelea pe tine; Vasile scarpină porcul/ pe spinare. Bă, de câte ori e băut, porcul sare să muşte/ copii în sat, noroc de Vasile, că-i păzeşte... Ironia covârşitoare, îmbinată uneori cu efluvii magice, marchează constant aparentul minimalism propus de Liviu Ioan Stoiciu. O astfel de formulare: "Ăsta e cal din ascunsul inimii"..., poate facilita decriptarea unor speciale mesaje ale volumului. Neîncetat planând spectrul thanatic, perspectiva căderii e aflată mereu în preajma izbucnirilor vitale, exuberante şi luminoase. Fiecare poem are o considerabilă forţă a impactului, ceea ce individualizează pregnant volumul într-o ecuaţie a şaradelor desprinderii de uzual, a substanţelor interzise. Nuanţele esoterice fac legătura cu atât de dorita alteritate, presărată şi ea cu pericole: Bea la cârciuma din colţ, cu cine se aşază la masa/ lui, e nebunul cartierului - fost/ profesor universitar, paznic la cimitir după ce-a/ ieşit de la mititica,/ a fost acuzat de viol dar făcea politică pe invers,/ săracul./ Ajuns în halul ăsta pentru că nu-şi mai înţelegea propriul/ scris, dar înţelegea scrisul unui/ "grup arhaic de iniţiaţi", cum le spunea.../ Scrisul, o linie în zigzag: ceea ce-i amintea de aţa morţilor. Persistă cromatica speranţei: Pentru omul cel vechi – o licărire albastră. Deplasându-ne spre pictural, putem constata cum nedisimulatul insolit ce caracterizează fantezismul lui Joan Miró realizează o inedită corespondenţă cu dezinvoltura cărţii lui Liviu Ioan Stoiciu. Speranţele paradisiace persistă sub diverse forme, mereu dezirabile şi imposibil de atins. Apogeul angoasant soseşte rapid, cu tulburătoare manifestări autoeviscerante: Îmi vine să-mi scot/ tot ce am pe dinlăuntru, să/ dau de pământ cu tot ce am în creier,/ cu tot ce am în inimă, în plămâni şi ficat, să le calc/ în picioare şi să le scuip, că m-am/ săturat. Ce tot vor/ de la mine? Metamorfozele sunt supuse turbulenţelor: înăuntrul nostru e viscolul şi avansează spre o cronicizată situare abnormă: Aici,/ în oraşul în care moartea ţine în gură sperma/ unui zeu ros de lanţ... Chiar şi dragostea, alături de mereu expresiva moarte, pare un dezechilibru rătăcit printre vise incerte. Tentaţia purificării aduce în prim-plan vocile focului, mereu cu darul de a impresiona.

Octavian Mihalcea